Sărbătoarea Corturilor. Georges André

Categorie: Invataturi biblice
 

(Levitic 23:33-43 ; Numeri 29:12-40 ; Deuteronom 16:13-17 ; 8:2, 65, 66 ; Neemia 8:13-18 ; Ioan 7:2,10,37-39 )

Această sărbătoare, ca şi cea a Azimilor, dura şapte zile. Ea este simbol al mileniului şi al binecuvântării pământeşti a lui Israel, dar vom vedea şi ce spune ea vieţii creştinului. Umblarea cu Domnul este într-adevăr dovedită prin despărţirea de rău, despre care ne vorbeşte sărbătoarea Azimilor, şi de bucuria părtăşiei cu El, prefigurată în cea a Corturilor.

A şaptea şi ultima sărbătoare a anului, ea începe în a cincisprezecea zi a luni a şaptea, la scurt timp după cea a trâmbiţelor şi a marii zi a Ispăşirii. Secerişul şi culesul viilor s-au terminat: era vremea odihnei. Odihna finală, reprezentată în special prin ziua a opta cu adunarea ei solemnă, o vom avea în casa Tatălui. Dar, în aşteptare, noi avem prin Duhul Sfânt, oaspete divin şi arvună a moştenirii, o bucurie anticipată a acestui moment frumos; aşezaţi în Hristos în locurile cereşti, anticipăm înălţarea şi slava.

Ce însemna rânduiala sărbătorii pentru israeliţi?

În prima zi trebuiau să ia fructe din pomii cei frumoşi, ramuri de palmieri şi ramuri de copaci înfrunziţi şi de sălcii de râu. Ei construiau colibe (corturi) în care trebuiau apoi să locuiască şapte zile, în odihna şi bucuria ţării, dar şi în amintirea traversării pustiei, unde timp de patruzeci de ani, corturile părinţilor lor fuseseră ridicate sub arşiţa soarelui.

La sărbătoarea Corturilor, israelitul evlavios îmbină amintirea poporului în marş cu cea a unui Dumnezeu credincios, care prin har avea şi El cortul Lui în timpul călătoriei israeliţilor, adevăratul cort, până la sosirea în ţara făgăduinţei.

La Paşte se împletea totdeauna bucuria eliberării cu amintirea robiei din Egipt. La terminarea sărbătorii, israeliţii se întorceau în grabă la corturile lor şi acolo, timp de o săptămână mâncau azimi. La Cincizecime, Numele Domnului era centrul bucuriei poporului care Îl înconjura: era bucuria în comuniune, realizată pentru noi prin prezenţa Duhului Sfânt. Dar la sărbătoarea Corturilor e bucuria pură, bucuria fără amestecătură, în timpul unui ciclu complet de şapte zile. Există chiar porunca de a te bucura: „Să te bucuri la sărbătoarea aceasta, tu, fiul tău şi fiica ta, robul tău şi roaba ta şi levitul, străinul, orfanul şi văduva care vor fi în cetăţile tale“ (Deuteronom 16:14 ). Nimeni nu-i uitat; aspectele diferite ale vieţii de zi cu zi sunt lăsate în urmă: nu se lucrează, nu se stă singur, nu sunt lacrimi. Totul, în orice participant, trebuie să exprime bucuria. Ea singură îşi are loc în sărbătoare. Sărbătoare a amintirii şi sărbătoare a bucuriei, sărbătoarea Corturilor era şi a odihnei, prin împlinirea făgăduinţelor: „Căci Domnul Dumnezeul tău te va binecuvânta în toate roadele tale şi în tot lucrul mâinilor tale“ (Deuteronom 16:15 ). Iată de ce ea nu putea fi sărbătorită decât după sosirea în Canaan. Muncile anului erau terminate: „După ce îţi vei strânge roadele din arie şi din teasc“ (Deuteronom 16:13 ), şi nu numai din câmpul tău şi din via ta. În arie, produsul secerişului fusese bătut, în teasc fusese adunat vinul bucuriei; se putea atunci gusta din plin roada muncii terminate.

Dar cum poţi menţine această bucurie în cursul celor şapte zile? Era stabilit de a prezenta în fiecare zi în faţa Domnului un dar de şapte viţei, doi berbeci, 14 miei, un ţap ca jertfă pentru păcat (Numeri 29 ). Dacă desăvârşirea era aproape realizată în ceea ce era de oferit cu bucurie şi de bunăvoie lui Dumnezeu - 13 viţei - vedem totuşi o scădere în acest dar de bunăvoie în cele şapte zile; la fel cei 14 miei, fără defect, exprimând desăvârşirea lucrării de răscumpărare. Dar în fiecare zi revenea şi jertfa pentru păcat; noi n-am ajuns încă la desăvârşirea stării veşnice.

A opta zi, marea zi a sărbătorii

După cele şapte zile, sărbătoarea părea terminată; se părea că viaţa pământească trebuia reîncepută. Dar iată, în ziua a opta o adunare solemnă trebuia convocată; noi jertfe trebuiau oferite: era marea zi a sărbătorii.

Poporul nu putea pricepe sensul adânc al acestei zile mari, prima dintr-o nouă săptămână. Dar ce măreţie pentru noi, care-i putem înţelege sensul: în ziua învierii, zi nouă a unei săptămâni care nu se sfârşeşte - „au început să se înveselească“ - sărbătoare a bucuriei la masa Tatălui, ziua unei mari adunări, care se prelungeşte în viaţa veşnică, ziua în care locuinţa lui Dumnezeu va fi cu oamenii.

Sărbătoarea Corturilor în cursul vremii

Sosit în Canaan, Israel a uitat repede că a fost un popor de călători şi străini. De fapt, nu găsim decât de trei ori sărbătoarea Corturilor sărbătorită conform poruncii.

Mai întâi, în timpul lui Solomon, la dedicarea templului, uneltele sfinte şi chivotul sunt împreună în casa lui Dumnezeu, care s-a umplut cu un nor: „Acum, Doamne Dumnezeule, scoală-Te, vino la locul Tău de odihnă, Tu şi chivotul măreţiei Tale!“ (2. Cronici 6:41 ). S-a terminat cu cortul călător. Dar Solomon şi împărăţia sa a păcii n-au fost decât un eşantion vremelnic al viitoarei Împărăţii a adevăratului Fiu al lui David.

Sub Ezra, cu altarul reconstruit şi închinarea restabilită, sărbătoarea a fost din nou ţinută (Ezra 3:4 ) şi au fost oferite arderi-de-tot.

Sub Neemia, o regăsim ţinută de rămăşiţa revenită pe pământul lui Israel. Care a fost motivul? Citirea atentă a cărţii legii (Neemia 8:13-14 ): ce lecţie pentru noi! Această carte n-a fost citită în grabă, ci domol, clar, făcând să se înţeleagă ce se citea. Au ascultat cu atenţie, s-au lăsat învăţaţi şi apoi au trecut la fapte. Era ziua „Bibliei deschise“.

Sub Ezechia deja, era Cartea care readuce poporul să sărbătorească Paştele aşa cum nu mai fusese ţinut din zilele lui Solomon (2. Cronici 30:26 ). Tot citirea Cărţii, în zilele împăratului Iosia condusese poporul la sărbătorirea din nou a Paştelor, aşa cum nu se mai făcuse, „din zilele prorocului Samuel“ (2. Cronici 35:18 ).

Sub Neemia s-a citit chiar în luna a şaptea şi au văzut că-i timpul să ţină sărbătoarea Corturilor. Imediat fiecare a alergat la munte să ia ramuri şi, pe acoperiş, în curte, în curţile casei lui Dumnezeu, pe terenul de la Poarta Apelor şi pe locul de la Poarta lui Efraim s-au ridicat corturi în care au locuit cu bucurie o săptămână. „Din zilele lui Iosua, fiul lui Nun, până în ziua aceasta, nu mai făcuseră fiii lui Israel aşa ceva. Şi a fost foarte mare veselie“ (Neemia 8:17 ).

Dar nu erau nici viţei pentru arderi-de-tot, nici jertfe de oferit. Se recunoştea neputinţa şi slăbiciunea; nu se puteau prezenta în faţa Domnului cum se cuvenea, dar au rămas în faţa Lui şi „s-a citit în cartea Legii lui Dumnezeu în fiecare zi, din cea dintâi zi până la cea din urmă. În ziua a opta a fost o adunare de sărbătoare, după rânduială“ (Neemia 8:18-19 ).

În Neemia, sărbătoarea Corturilor era ca o anticipare a învierii naţionale viitoare. Evangheliile (Matei 21 ; Marcu 11 ; Ioan 12 ) prezintă sărbătoarea ca sugerată: ramuri erau presărate sub picioarele Domnului când Se apropia de cetate. Mulţimea Îl recunoştea ca Fiul lui David şi Împăratul lui Israel. Dar adevărata sărbătoare a Corturilor nu putea fi ţinută mai înainte ca Isus să-Şi fi dat viaţa.

Va sosi timpul (Zaharia 14 ) când adevărata sărbătoare va fi ţinută în ţara Canaan şi cei mântuiţi dintre neamuri se vor sui pentru a lua parte la aceste sfinte şi slăvite solemnităţi. Israel se va odihni atunci la umbra viţei sale şi a smochinului său şi tot pământul se va bucura sub domnia Prinţului păcii.

Ziua a opta - gustarea cerului

În aşteptarea acestor vremuri fericite anunţate de prorocii poporului pământesc, Biserica, popor ceresc, n-are ea ceva din această bucurie viitoare, prin credinţă, chiar de pe pământ?

În Ioan 7 , Domnul Se suise în ascuns la sărbătoarea Corturilor, devenită sărbătoarea iudeilor, nu a Sa. Pentru Domnul nu era vremea odihnei şi a slavei. În pustie, chivotul însoţise poporul în pelerinajul său, asociindu-se la necazurile lui sau mergând „înaintea lor... un drum de trei zile, ca să le caute un loc de odihnă“ (Numeri 10:33 ). Fraţii lui Isus ar fi vrut ca El să Se suie cu ei la sărbătoare. Dar Isus venise în har, Cuvântul devenit trup, să locuiască (să-şi facă cortul în mijlocul nostru). Mielul divin de Paşte urca pentru jertfă şi pentru El era începutul unui „drum de trei zile“, când mergea să pregătească pentru ai Săi „un loc de odihnă“.

A doua zi, ziua cea mare a sărbătorii, Isus Se arată în public. El Se adresează atunci nu numai evreilor, ci tuturor: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea“ (Ioan 7:37 ). În pustie, poporul putuse să-şi potolească setea dintr-o stâncă lovită, a cărei apă, care nu secase niciodată, îi întreţinuse viaţa: „o stâncă duhovnicească şi care venea după ei; şi stânca era Hristos“ (1. Corinteni 10:4 ). Dar acum, ca şi samariteanca, toţi cei cărora le era sete se puteau apropia şi, crezând în El, să primească apa vieţii de la Acela, unul singur, care putea s-o dea.

În Ioan 4 există o apă care ţâşneşte în viaţa veşnică. Ea se întoarce în laudă către Isus, care a dat-o. Aici apa curge ca râuri de apă vie din inima credinciosului care vrea să-şi potolească setea. Viaţa primită astfel de la El, pătrunsă până în adâncul sufletului, răspândeşte urmări binecuvântate pentru alţii.

Şi Duhul Sfânt poate produce aceste roade binecuvântate, umplând pe răscumpărat cu un Hristos înviat şi slăvit: „va lua din ce este al Meu şi vă va vesti“ (Ioan 16:15 ). Arvună a moştenirii, El procură credinciosului gustul mai dinainte al cerului, în aşteptarea deplinei manifestări a slavei.

Ca şi slujitorul lui Avraam, care avea în mână toate bunurile stăpânului său, inima celui răscumpărat ia din Cel căruia Tatăl I-a dar tot ce are, până în clipa întâlnirii, când ea va putea spune soţului: „E Domnul meu“.

sursa: https://comori.org/