Sărbătoarea Azimilor. Georges André

Categorie: Invataturi biblice
 

(Levitic 23:6-8 ; Numeri 28:17-25 ; Deuteronom 16:3-4,8 )

În toată Scriptura, sărbătoarea Azimilor este legată strâns de Paşte. Nu poţi „crede“ în Domnul Isus şi să poţi continua a trăi ca înainte: „Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit. De aceea... luăm parte la sărbătoare... cu azimile sincerităţii şi ale adevărului“ (1. Corinteni 5:7-8 ). Credinciosul e chemat să arate printr-o viaţă despărţită de rău că aparţine lui Hristos. Nu numai Paştele trebuia mâncat cu azimi, ci azimile se mâncau în toată săptămâna care urma, simbol al întregii vieţi a celui răscumpărat. Aluatul trebuia înlăturat din „hotarele“ lui Israel: din viaţa personală, de familie, din colectivitate. Paştele se va ţine „în locul pe care Domnul îl va alege ca să-Şi aşeze Numele acolo“, însă sărbătoarea Azimilor era ţinută în case.

Putem vedea această sărbătoare sub un dublu aspect:

a) Hristos, singurul fără aluat,

b) umblarea despărţită de păcat a celui răscumpărat.

a) Hristos, singurul fără aluat

De El, de umanitatea Lui şi de viaţa Lui desăvârşită ne vorbesc azimile. Pavel spune: „n-a cunoscut păcat“ (2. Corinteni 5:21 ); Petru afirmă: „El n-a făcut păcat“ (1. Petru 2:22 ) şi Ioan subliniază: „În El nu este păcat“ (1. Ioan 3:5 ). În El nu era nimic nedesăvârşit, nimic care să se abată de la voia lui Dumnezeu. Ce necesar este să te hrăneşti cu un astfel de Hristos! De şapte ori, în instituirea sărbătorii, în Exod 12:15-20 se repetă verbul „a mânca“.

Dar această viaţă desăvârşită nu se poate separa de moartea Sa şi de tot devotamentul Lui faţă de Dumnezeu. Vedem lucrul acesta în Numeri 28:17-25 : în fiecare zi a sărbătorii Azimilor, trebuia adusă o ardere-de-tot cu darul de mâncare, însoţită de o jertfă pentru păcat.

b) Umblarea despărţită de păcat a celui răscumpărat

În Hristos, cel credincios este fără aluat (1. Corinteni 5:7 ). Trebuie să se vadă acest lucru, nu umblând să devenim sfinţi, ci să umblăm „cum se cuvine unor sfinţi“ (Efeseni 5:3 ). Să se vadă că „am ieşit din Egipt“. 1. Corinteni 5:7-8 , ne dă atât principiul umblării individuale, cât şi cel al umblării în adunare.

Aluatul, în orice formă ar fi, trebuie măturat. „Aluatul cel vechi“ este ceea ce umflă, înalţă omul, ceea ce rămâne în purtarea noastră dinaintea întoarcerii lui Dumnezeu. Firea cea păcătoasă rămâne în noi în această lume: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri“ (1. Ioan 1:8 ), dar noi trebuie să veghem, prin puterea Duhului Sfânt, ca roadele firii să nu se manifeste.

Prin „aluat de viclenie“ (1. Corinteni 5:8 ) înţelegem în special orice zicem rău despre alţii, influenţă stricătoare într-o adunare, care se răspândeşte repede, îi contaminează pe ceilalţi şi face un mare rău. „Un aluat de răutate“ e răul, nedreptatea pe care le facem altora.

În evanghelii, Domnul Isus vorbeşte de „aluatul fariseilor“: orgoliul religios, individual sau colectiv („Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni“), făţărnicia. „Aluatul saducheilor“ reprezintă necredinţa, îndoiala aruncată asupra Cuvântului lui Dumnezeu, raţionalismul: ei nu credeau nici în înviere, nici în îngeri, nici în duhuri. „Aluatul irodienilor“ însemna căutarea succesului în lume. Doar un pic din aceste aluaturi a făcut să dospească toată plămădeala, mai repede decât e de crezut.

Şi noi suntem îndemnaţi în mai multe rânduri de Cuvânt „să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului“ (2. Corinteni 7:1 ), să omorâm mădularele noastre care sunt pe pământ (Coloseni 3:5 ), să ne lepădăm de mânie, iuţime, răutate, defăimare, cuvinte ruşinoase (Coloseni 3:8 ). Curăţirea înseamnă să privim, imediat ce am constatat roade ale cărnii, la Dumnezeu, să-I mărturisim greşelile şi să le condamnăm împreună cu El, regăsind astfel bucuria părtăşiei Sale.

Dar să nu ne ocupăm fără încetare de păcat, chiar pentru a-l judeca, ci să căutăm lucrurile de sus, să ne îndrăgostim de ele. Lenea e un mare pericol pentru credincios; dacă avem timp liber, să luăm seama să nu-l lăsăm pe vrăjmaş să ne strice gândurile; să căutăm faţa Domnului, să nu ne lipsim de studiul Cuvântului şi să împlinim ce ne pune în faţă.

Sărbătoarea Azimilor raportată la umblarea practică a răscumpăraţilor este în oarecare măsură latura negativă a vieţii creştine. Mulţumit doar cu negativul, ajungi la legalism: nu lua, nu gusta, nu atinge, nu te duce, nu citi... Gândul lui Dumnezeu este însă acela de a ne ocupa cu binele, cu Fiul Său, cu lumina. Aceasta vom găsi însă în sărbătoarea celor dintâi roade.

sursa: https://comori.org/