Categorie: Invataturi biblice
Principala resursă a pustiei — de altfel valabilă pentru orice alt loc — este apropierea de Dumnezeu: „Cât despre mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu" (Psalmul 73:28 ) spunea Asaf după teribila încercare prin care trecuse. Gândul acesta ne va conduce să privim pe rând: rugăciunea, credinţa, preoţia şi jertfele din pustie.
Dar resursa supremă — Dumnezeu — vine şi El la noi cu binecuvântările, intervenţiile şi harul Lui. Aceasta va constitui finalul studiului de faţă.
1) Rugăciunea
În Evrei 4 , rugăciunea este, după Cuvântul şi preoţia lui Hristos, cea de a treia resursă pusă la dispoziţa celui aflat pe drumul spre odihnă: „Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să aflăm har, ca să avem ajutor la vreme de nevoie" (versetul 16).
În cartea Numerilor, rugăciunea este cel mai adesea opera lui Moise. El avea cu Dumnezeu o părtăşie minunată, astfel că Domnul putea spune de Moise: „Eu îi vorbesc gură către gură" (Numeri 12:8 ) şi discuta cu el „cum vorbeşte un om cu prietenul lui."
Avem un verset care dezvăluie secretul acestei intimităţi: „Când Moise intra în cortul întâlnirii ca să vorbească Domnului, auzea glasul care îi vorbea de pe capacul ispăşirii care era pe chivotul mărturiei, între cei doi heruvimi. Şi vorbea cu El" (Numeri 7:89 ). Să ne gândim la Moise în tensiunea permanentă pricinuită de murmurele şi nemulţumirile poporului, ca să nu mai vorbim de îndatoririle specifice slujbei sale sub povara cărora, nu numai o singură dată, a suspinat el. Iată însă că lăsând la o parte tot ce apăsa asupra lui, zarva din jur, pulberea pustiului şi toate celelalte lucruri, el se refugia în umbra sfântului locaş pentru a sta de vorbă cu Dumnezeul lui. El „intra în tăcere" şi, mai întâi, asculta Glasul care îi vorbea de la înălţimea capacului ispăşirii, iar după aceea, şi numai după aceea, Îi vorbea Domnului. Fericită comuniune a sufletului cu Dumnezeul lui, comuniune al cărei model perfect ni l-a oferit Domnul Isus care, sculându-Se cu mult înainte de revărsatul zorilor, Se retrăgea singur la o parte, sau seara, neînsoţit de nimeni, Se suia pe munte să Se roage.
Privilegiul acesta ne este rezervat şi nouă, deoarece şi noi putem ca, în fiecare zi, îndeosebi în fiecare dimineaţă, să căutăm prezenţa Domnului, să ascultăm glasul Lui în Cuvântul scris şi să-I spunem tot ce avem pe inimă. Citirea Bibliei în cadrul familiei este un lucru valoros şi necesar, dar nimic nu poate înlocui comuniunea individuală, zilnică, la picioarele lui Isus. Credinciosul care neglijează rugăciunea nu va propăşi în viaţa duhovnicească şi va da cu atât mai mult prilej Diavolului să-l atace.
Pe toată durata călătoriei prin pustie îl vedem pe Moise rugându-se. La Tabeera el se roagă, şi incendiul este oprit. Pentru sora lui, Maria, care l-a ofensat atât de profund, el mijloceşte înaintea Domnului, implorându-L: „Dumnezeule, vindec-o, Te rog!" După şapte zile de disciplină, Maria este reprimită în tabără. La Cades, el intervine pentru Israel şi obţine iertarea din partea Domnului (Numeri 14:13-20 ). Cu prilejul răzvrătirii lui Core, Moise mijloceşte iarăşi — nu pentru Core, Datan şi Abiram — ci pentru poporul Domnului, pentru care inima lui arde de o asemenea manieră (Numeri 16:22 ). Când şerpii înfocaţi muşcă pe copiii lui Israel, din nou Moise vine înaintea Domnului cu mijlociri (Numeri 21:7 ).
De mai multe ori el cade cu faţa la pământ (Numeri 14:5 ; 16:4,46 ; 20:6 ), exprimând prin gestul acesta că ei se dăruie pe deplin Domnului. Când se află în situaţii în care nu cunoaşte voia şi gândul Domnului, Moise cere lămuririle necesare ca, de exemplu, cu privire la persoanele necurate şi sărbătoarea Paştelor (Numeri 9:28 ) sau la fiicele lui Ţelofhad (Numeri 27:5 ). Ajuns în amurgul vieţii, pe punctul de a-şi sfârşi misiunea încredinţată, el roagă pe Domnul să stabilească „peste adunare un om care să iasă înaintea lor şi să intre înaintea lor... pentru ca adunarea Domnului să nu fie ca nişte oi care n-au păstor" (Numeri 27:16-17 ).
Chiar dacă în cartea Numerilor el este singura persoană care se roagă, totuşi, ce binecuvântată a fost pentru popor mijlocirea sa! Nu-l găsim pe Aaron rugându-se (decât împreună cu Moise, Numeri 16:22 ), deşi îi fusese încredinţată o sarcină de o asemenea anvergură.
Nu vom dori noi oare, la rândul nostru, să intrăm mai des în sfântul locaş ceresc, să ascultăm glasul Domnului şi apoi să-I vorbim noi înşine?
2) Credinţa
Fără credinţă, era imposibil să ajungi din Egipt în Canaan. Am văzut în secţiunea destinată problemei necredinţei că tocmai acest lucru — credinţa a lipsit poporului Israel.
Doi oameni însă se desprind din mijlocul celor necredincioşi: Iosua şi Caleb (Numeri 13:31 ; Numeri 14:6-9 ) care, datorită credinţei si forţei pe care aceasta o degajează, reuşesc să rămână tari şi statornici de-a lungul acestor ani de pribegie prin pustie, credinţa care îi va sprijini la trecerea Iordanului şi în faţa zidurilor Ierihonului şi pe toată durata campaniei de cucerire a ţării Canaanului. De Caleb a putut spune adesea: „a urmat în totul calea Domnului" (Numeri 14:24 ; Iosua 14:8,9,14 ). Pentru bărbaţii aceştia un singur lucru conta: „Domnul este cu noi."
Nu este vorba aici de credinţa mântuitoare, ci de aceea care ne face să mergem pe drumul ascultării de Dumnezeu, credinţa care ne face activi şi folositori cauzei Sale: „Noi umblăm prin credinţă, nu prin vedere" (2. Corinteni 5:7 ). „Ciucurele albastru" de pe veşmintele israelitului trebuia să-i amintească mereu lucrul acesta (Numeri 15:37-41 ). Aceste franjuri brodate dintr-un fir albastru pe marginea hainelor, asemenea unei flori care izbeşte privirile, trebuiau să le readucă în memorie a nu căuta să umble după gândurile şi dorinţele cărnii, nici după poftele ochilor, ci potrivit cu ceea ce este plăcut înaintea Domnului. în cazul nostru, când ne confruntăm cu o dificultate, cu o problemă oarecare, credinţa priveşte în sus şi nu mergem după mintea noastră. Ne iese în cale o ispită? Privirea credinţei caută spre Domnul şi nu umblăm după poftele ochilor, prin vedere.
În ce ne priveşte, citim în Coloseni 3:1-2 astfel: „Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ".
„Principiul umblării după cele cereşti trebuie să pătrundă până în cele mai mici detalii ale vieţii noastre, chiar în problemele care sunt specifice pământului, dacă dorim să evităm o sumedenie de rele care ar atrage asupra noastră judecata lui Dumnezeu" (J.N.D.).
3) Preoţia (Numeri 17:1-11 )
Capitolul care constituie inima cărţii Geneza ne vorbeşte de Tatăl şi Fiul aflaţi pe Moria (22). În centrul cărţii Exodului regăsim robul evreu care declară: „Eu iubesc pe stăpânul meu, pe soţia mea şi copiii mei, şi nu vreau să ies liber" (21). În mijlocul Leviticului, cartea care, de altfel, constituie centrul scrierilor lui Moise, marea zi a ispăşirii este baza pe care Dumnezeu poate să locuiască în mijlocul poporului Său (16). Capitolul pe care îl studiem acum şi care constituie inima cărţii Numerilor arată singurul fundament datorită căruia Dumnezeu va putea să introducă pe Israel în ţara făgăduinţei: preoţia, reconfirmată prin toiagul lui Aaron care înfrunzeşte, adică prin puterea vieţii.
Cu prilejul răscoalei lui Core, Datan şi Abiram, autoritatea lui Moise şi locul lui Aaron au fost restabilite prin pedeapsă şi moarte, dar poporul pierduse orice drept asupra ţării. Dacă lucrurile ar fi continuat astfel şi mai departe, israeliţii ar fi fost, în scurt timp, mistuiţi de mânia divină. Numai harul le putea garanta intrarea în Canaan, harul bazat pe preoţie, aşa cum ni se relatează în capitolul 17 din Numeri. Toiagul lui Moise, deşi utilizat de atâtea ori, nu era suficient. Simbol al autorităţii şi puterii, el nu era totuşi în măsură să asigure atingerea ţelului de către nişte oameni atât de plini de slăbiciuni şi supuşi greşelii. Toiagul acesta putea lovi pe cârtitori, dar nu era în stare să pună capăt cârtirilor. În cadrul călătoriei israeliţilor prin pustie, preoţia nu ar fi fost eficace dacă lipsea harul lui Dumnezeu.
La fel stau lucrurile şi în Evrei 4 : nici un singur credincios nu ar putea ajunge la ţintă, fără mijlocirea Domnului Isus care trăieşte pururea ca să mijlocească pentru cei ce se apropie de Dumnezeu prin El (vezi Evrei 7:25 ).
În chestiunea cu Core, pentru a se stabili „omul pe care l-a ales Domnul", Moise a fost nevoit să propună testul cădelniţelor. Rezultatul? Moartea celor 250 de bărbaţi care au adus tămâie. Însă Dumnezeu păstrase ca rezervă un alt test, de data aceasta nu aducător de moarte, ci un test al vieţii. Fiecare căpetenie a uneia dintre cele 12 seminţii trebuia să-şi aducă toiagul ei, sceptrul ei, la sfântul locaş: 12 toiege şi „toiagul lui Aaron în mijlocul lor." Pentru a desemna omul pe care l-a ales, Domnul a făcut să înverzească toiagul lui Aaron. Cu alte cuvinte, viata care se manifesta în această bucată de lemn mort avea să arate care este preotul după inima lui Dumnezeu. „A doua zi când a intrat Moise în cortul mărturiei, iată că toiagul lui Aaron, care era pentru casa lui Levi înverzise, făcuse muguri, înflorise şi copsese migdale" (Numeri 17:8 ). Imagine remarcabilă a Domnului Isus, preotul „pus nu prin legea unei porunci pământeşti ci prin puterea unei vieţi nepieritoare" (Evrei 7:17 ). „Dacă ar fi pe pământ, nici n-ar mai fi preot, fiindcă sunt cei ce aduc darurile după Lege” (Evrei 8:4 ). Ca unul care a murit, a înviat şi S-a înălţat în glorie, El a devenit pentru toţi cei ce-L ascultă urzitorul unei mântuiri veşnice, fiind numit de Dumnezeu Mare Preot, după rânduiala lui Melhisedec (Evrei 5:10 ).
În felul acesta el rămâne în fata ochilor si inimilor noastre, nu un Mântuitor mort, ci o Persoană vie care mijloceşte pentru noi. „Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor" (Apocalipsa 1:18 ). Toiagul lui Aaron avea să rămână în chivotul mărturiei, o garanţie a faptului că Aaron şi urmaşii lui nu vor fi lipsiţi niciodată de harul Domnului.
4) Jertfele
Legile referitoare la jertfe apar în special în primele capitole ale Leviticului. În cartea Numeri, vom mai întâlni două lucruri caracteristice pustiei şi care nu mai apar în altă parte: viţeaua roşie (19) şi şarpele de aramă (21).
Viţeaua roşie (Numeri 19 )
Păcatul ne este prezentat în Cuvântul lui Dumnezeu sub două aspecte: în primul rând sub aspectul de vinovăţie, datorie, în raport cu dreptatea lui Dumnezeu. Acestui aspect îi corespunde iertarea ( 4 - 5 ). De altă parte, în raport cu sfinţenia lui Dumnezeu, păcatul apare ca o murdărie, o întinăciune, care face necesară o curăţire, o purificare. Acest din urmă aspect este prezentat în Numeri 19 şi în Ioan 13 . De remarcat că, sub har, şi în ce priveşte umblarea credinciosului, „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate" (1. Ioan 1:9 ).
Nu este vorba aici de baza relaţiilor cu Dumnezeu ca în 16 , pentru ca Domnul să poată locui în mijlocul poporului Său, ci de greşeli atât de frecvente în timpul călătoriei prin pustie, şi reprezentate aici prin atingerea unui mort. Gândirea cărnii este aducătoare de moarte: plata păcatului este moartea; umblarea după lucrurile firii păcătoase este moarte; dacă trăiţi după îndemnurile firii păcătoase veţi muri; orice manifestare a cărnii, şi nu a vieţii lui Isus Hristos în noi, este, ca să spunem aşa, un contact cu moartea. Păcatele nu ne mai sunt imputate nouă, ca credincioşi despre care Dumnezeu poate să spună, din cauza jertfirii trupului lui Isus Hristos odată pentru totdeauna: „şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor" (Evrei 10:10,17 ). Dar comuniunea cu Domnul este întreruptă prin păcat şi, dacă nu ne judecăm singuri, ne expunem, din cauza nedesăvârşirilor noastre, măsurilor disciplinare provenite din partea lui Dumnezeu (1. Corinteni 11:31,32 ). Carnea se manifestă în conduita noastră personală (versetul 11); în familie („cortul") (versetul 14); în activitatea şi relaţiile noastre cu alţii („pe câmp") (versetul 16). Ea îşi păstrează totdeauna caracterul ei violent, mai mult sau mai puţin vizibil (amărăciune, iuţime, mânie, strigare, răutate, Efeseni 4:31 ); de întinăciune, de stricăciune (desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea... Coloseni 3:5 ). Ar putea fi vorba de ceea ce noi am socoti „un lucru mărunt", „nişte oase omeneşti" (Numeri 19:16 ), ceva care este trecut uşor cu vederea: o lipsă de dreptate, o nesinceritate, nişte cuvinte oarecum deplasate; o atitudine sau o faptă care pierd alura de „mormânt", de exemplu o făţărnicie care îmbracă păcatul într-un fel de manta onorabilă. Să ne amintim că, în cazul întinării unui „cort" israelit, întinăciunea afecta tot ce se afla acolo, îndeosebi „orice vas descoperit" (versete 14,15). Ce lecţie solemnă pentru noi, ca părinţi sau ca credincioşi mai în vârstă! Dacă noi ne certăm ori defăimăm pe aproapele şi vorbim de rău împotriva adunării, iar alţii mai tineri, copiii şi credincioşii întorşi mai de curând la Domnul, ne aud, ei înşişi — aceste vase descoperite — vor fi contaminaţi.
Toate aceste lucruri întinează, întrerup părtăşia cu Domnul şi cer ca sufletul să fie curăţit şi restabilit fără întârziere. Or cenuşa vitelei arse afară din tabără conduce, simbolic, la amintirea suferinţelor ispăşitoare ale lui Hristos.
Aducerea viţelei roşii
Darul acesta ne este prezentat ca fiind adus „odată pentru totdeauna", expresie pe care o regăsim de şapte ori în epistole cu privire la moartea lui Hristos. Cenuşa era apoi mărturia unei lucrări săvârşite, efectul ei asupra inimii şi conştiinţei însemnând curăţirea deplină. Juninca respectivă trebuia să fie fără pată, fără nici un defect trupesc şi să nu fi fost pusă la jug: tip vizibil al lui Hristos care nu a făcut păcat, în care nu s-a găsit păcat şi care nu a cunoscut păcat. Viţeaua roşie era apoi scoasă afară din tabără, după cum va ieşi Isus Însuşi, ducându-Şi crucea, spre a fi răstignit dincolo de poartă. Sângele viţelei trebuia să fie stropit de şapte ori înaintea Cortului întâlnirii, adică drept mărturie pentru omul care se apropia de Cort, şi nu înaintea lui Dumnezeu, în Sfânta Sfintelor, cum se proceda în Ziua ispăşirii.
Preotul Eleazar nu oferă el însuşi darul respectiv: „Să fie înjunghiată înaintea lui... Viţeaua să fie arsă sub ochii lui." Focul judecăţii mistuie totul: pielea, carnea şi sângele, balega. Preotul ia lemn de cedru, isop şi cârmâz şi le aruncă în mijlocul focului unde arde victima: credinciosul este adus să socotească a fi încorporat în moartea lui Hristos tot ce ar putea oferi lumea fiecărui copil al lui Dumnezeu, de la cel mai însemnat până la cel mai neînsemnat; toată gloria omenească, tot ce omul firesc şi-ar putea dori pe acest pământ de păcat (Galateni 6:14 ). În chipul acesta, gloria lumii acesteia dispare, pentru ochii credinţei, în judecata care-L loveşte pe Hristos pe Golgota.
Cenuşa este adunată si aşezată în afara taberei, într-un loc curat, spre a fi folosită la pregătirea apei de curăţire pentru cel întinat. Nu va mai fi repetată această jertfă, dar apa de izvor (simbol al Duhului Sfânt) amestecată cu cenuşa (aducere aminte a suferinţelor lui Hristos si mărturia unei lucrări eficiente) vor fi folosite pentru curăţirea celui întinat.
Cum se făcea această lucrare de curăţire?
Vinovatul, devenit conştient de greşeala sa, avea să recurgă la un om curat care, a treia zi (nu imediat, pentru că sentimentul vinovăţiei trebuia să fie profund), îl stropea pe el, cel necurat, cu apa conţinând cenuşa respectivă. După cum am văzut, necurăţia în acest capitol, deşi se aplică oricărui păcat, are totuşi în vedere murdăriile din pustie. Semnificaţia lor pentru noi fiind, înainte de toate, defectele de caracter şi de comportament, aceste manifestări atât de frecvente ale cărnii în timpul umblării noastre, peste care adesea trecem cu mare uşurinţă sau chiar fără să le observăm. Totuşi, Dumnezeu voieşte ca noi să le luăm în considerare, să ne pară rău de ele şi să le mărturisim, exersare a conştiinţei noastre care, sub imboldul Duhului Sfânt, ajunge la acea „a treia zi" când trăieşte intens amintirea suferinţelor lui Hristos si când ne dăm seama din nou că tocmai pentru acel păcat aflat în discuţie a trebuit să moară Fiul lui Dumnezeu.
Dar lucrurile nu se opreau aici. Omul necurat din Israel trebuia să aştepte până a şaptea zi pentru ca încă o dată omul curat să-l stropească cu apa de curăţire. Apoi, el îşi spală hainele, se scaldă în apă şi „seara va fi curat." Această cercetare a constiintei din ziua a treia şi a şaptea corespunde judecăţii de sine, acestei căutări, în lumina voii lui Dumnezeu, a cauzelor profunde ale lipsurilor şi defectelor noastre. Amintirea lucrării perfecte a lui Hristos se aplică atunci, nu numai unei greşeli specifice, dar însăşi rădăcinii răului, care a determinat pe Fiul lui Dumnezeu să fie făcut păcat pentru noi. Dacă, de exemplu, eu am vorbit de rău pe cineva, de îndată ce îmi dau seama de lucrul acesta este bine să mă duc înaintea lui Dumnezeu, se cuvine să judec cu toată asprimea fapta comisă, să mă cercetez înaintea Lui, nu numai în ce priveşte cuvintele rostite, dar să analizez si cauzele care au dat naştere acestui rău: poate gândurile rele pe care le-am alimentat timp îndelungat în inima mea cu privire la persoana în cauză. Şi, în felul acesta, conştient de preţul pe care Domnul a trebuit să-l plătească pentru mine şi păcatele mele, voi ajunge să judec, nu numai cuvintele pe care le-am spus, dar însăşi starea de spirit care le-a dat naştere. Şi atunci, mă voi putea duce, într-o stare potrivită, la cel pe care l-am lezat, îmi voi recunoaşte cu sinceritate greşeala şi voi face totul pentru a o repara.
Cuvântul trebuie să pună apoi în ordine mărturia exterioară (hainele) şi însăşi persoana respectivă (să se scalde în apă). În Proverbele 28:13 ni se spune clar: „cine îşi mărturiseşte fărădelegile şi se lasă de ele capătă îndurare." Trebuie să facem dovada unui spirit de veghere permanent, să trăim în cumpătare (stăpânire de sine), ca să nu mai vorbim de cazurile când, după Matei 18:8 , se pune problema „tăierii" unui mădular.
Un om din familia preoţească, devenit necurat, rămânea în starea aceasta „până seara". În tot acest răstimp, el nu trebuia să mănânce din lucrurile sfinte, până la asfinţitul soarelui. Numai atunci putea înceta postul lui ( 22:6-7 ). O minunată învăţătură se desprinde de aici şi cu privire la noi înşine, fie că este vorba de domeniul spiritual, fie că ne referim la viaţa de toate zilele. Comuniunea cu Domnul nu poate fi restabilită, nu ne putem hrăni realmente din „lucrurile sfinte" fără să aibă loc lucrarea de curăţire; iar postul pe care trebuia să-l ţină cel ce a greşit ne vorbeşte de o anumită disciplină care merge mână în mână cu o adevărată restaurare.
Omul curat
„Omul curat" care stropea pe cel necurat cu apă de izvor amestecată cu cenuşă ne aduce aminte de acela care, după exemplul învăţătorului nostru, spală picioarele fraţilor săi (Ioan 13:14 ). El însuşi era necurat până seara (Numeri 19:21 ). Cât de evlavios ar fi cineva, nu se poate ocupa de ceva rău şi păcătos, chiar la aproapele său, fără să sufere şi el anumite consecinţe.
Mărturisirea reciprocă din Iacov 5:16 având ca scop rugăciunea unuia pentru altul nu este altceva decât o transpunere în noul legământ a celor de mai sus. De notat că o asemenea mărturisire implică o totală discreţie: cel ce întoarce un păcătos de la rătăcirea căii lui „acoperă o mulţime de păcate", adică păstrează o tăcere totală cu privire la ele (Iacov 5:20 ).
Să mai pomenim aici şi pasajul din Galateni 6:1 : „Chiar dacă un om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţei. Şi ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu." Cel ce este spiritual, fiind chemat să contribuie la redresarea fratelui său într-un duh de blândeţe, trebuie totuşi să ia seama la el însuşi, temându-se că ar putea să cadă la rândul lui. Aceasta face parte din experienţa omului curat care l-a stropit cu apa de curăţire pe fratele său devenit necurat.
Se impune aici o precizare: în Noul Legământ, fiecare credincios are acces direct înaintea lui Dumnezeu şi nu are nevoie de un intermediar aflat pe pământ, nici pentru a-I mărturisi păcatele, nici pentru a-I aduce rugăciuni sau pentru a-L adora. Dar acest adevăr fundamental nu exclude posibilitatea unui ajutor reciproc pe care credincioşii şi-l acordă, în virtutea harului lui Dumnezeu, cu temere respectuoasă faţă de El şi în duhul dragostei frăţeşti.
În încheiere, vom sublinia remarca deosebit de solemnă făcută în Numeri 19:20 : „Un om care va fi necurat şi nu se va curăţi, va fi nimicit din mijlocul adunării, căci a întinat sfântul locaş al Domnului." Acumularea în cugetele noastre a unor greşeli nejudecate, necondamnate şi nemărturisite, întrerupe părtăşia cu Domnul, face să scadă tonusul vieţii spirituale şi, din cădere, îl poate conduce pe cel vinovat până la a fi „nimicit din mijlocul adunării", lucru indispensabil, deoarece Domnul locuieşte în mijlocul poporului Lui (cf. Numeri 5:2 ; 1. Corinteni 5:11,13 ).
b) Şarpele de aramă (Numeri 21:7-9 ; Ioan 3:14-15 )
Pentru prima dată, în istoria sumbră a cărţii Numerilor, poporul ajunge să spună cu sinceritate: „Am păcătuit, căci am vorbit împotriva Domnului şi împotriva ta" (Numeri 21:7 ). A fost necesară muşcătura şarpelui. Israeliţii au trebuit să ia act de toată răutatea Vrăjmaşului, de veninul pe care îl conţine firea păcătoasă omenească, de originea satanică a cărnii, pentru a fi în stare să-şi recunoască păcatul.
Moise se roagă pentru popor, şi Domnul îi porunceşte să spânzure de o prăjină un şarpe de aramă pe care, privindu-l, israelitul muşcat de şerpii înfocaţi să poată trăi.
„După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului" (loan 3:14), zicea Domnul Isus în noaptea memorabilă când Nicodim venise la El. Chiar din spusele Mântuitorului luăm cunoştinţă că pe El Îl reprezenta şarpele de aramă. Dar cum este posibil ca un şarpe şi nu un miel, să-L înfăţişeze aici pe Domnul Isus? Ştim bine că, în toată Scriptura, şarpele îl reprezintă pe Diavolul (Apocalipsa 20:2 ). Taurul, berbecul, turtureaua, animalele curate, toate acestea sunt o ilustraţie a jertfei fără cusur şi fără pată care a fost dată pentru păcatele noastre. Însă este un abis cumplit unde Domnul slavei a trebuit să Se coboare, din cauza noastră, o prăpastie cu mult mai adâncă decât suferinţele Sale fizice sau decât umilirile pe care le-a îndurat în timpul vieţii: „Pe Cel ce n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El" (2. Corinteni 5:21 ). „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi" (Galateni 3:13 ). În timpul celor trei ceasuri de întuneric, taina al cărei adânc nu-l putem cuprinde, Fiul lui Dumnezeu, Omul perfect, Jertfa fără pată, Mielul fără cusur, devenise asemenea unui „şarpe", fiind tratat ca păcatul însuşi, sub greutatea incalculabilă a blestemului divin. La un asemenea Hristos trebuie să privim pentru a fi mântuiţi. Nu numai la exemplul desăvârşit pe care ni L-a dat, prin viaţa Sa ori chiar prin ascultarea Lui până la moarte: „...tot aşa trebuie să fie înălţat si Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să aibă viaţa veşnică."
5) Stânca şi fântâna (Numeri 20:7-11 ; 21:16-18 )
a) Stânca
În 1. Corinteni 10:4 citim: „...ei beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos." La începutul călătoriei prin pustie, stânca a fost lovită, imagine a lui Hristos răstignit, de unde curge orice binecuvântare pentru poporul Lui (Exod 17:6 ). În capitolul nostru, potrivit instrucţiunilor date lui Moise de Domnul, el trebuia doar să vorbească stâncii, având în mână toiagul lui Aaron, cel care înmugurise. Ce lucru minunat! Drumul nostru este totdeauna deschis pentru a vorbi Aceluia care a fost lovit, prin rugăciuni izvorâte din inimă, direct şi fără umplutură de cuvinte. Toiagul ne vorbeşte de preoţia întemeiată pe viaţă şi har, singura bază pe care Dumnezeu mai putea introduce poporul în ţara Canaanului. Toiagul autorităţii — toiagul de conducător al lui Moise — din cauza slăbiciunilor poporului şi a necredinţei sale, nu conducea, în definitiv, decât la judecată. Trebuia deci ca noua generaţie să înţeleagă bine că ea nu putea intra în Canaan decât pe temeiul harului.
În ciuda greşelii lui Moise, care a lovit stânca de două ori cu propriul lui toiag, „a ieşit apă din belşug" (versetul 11). Apa aceasta ne vorbeşte de harul care vine „fără plată" către cel însetat (Romani 3:24 ; Apocalipsa 22:17 ), har care „s-a înmulţit şi mai mult" (Romani 5:20 ; Isaia 44:3-4 ), care se află totdeauna la dispoziţia noastră, „aproape" de noi (Romani 10:8 ), la îndemâna celui însetat (Ioan 7:37 ; Isaia 55:1 ). Râul din Ezechiel 47 devenea tot mai adânc pe măsura înaintării profetului. Acestea sunt apele sfântului locaş, adică harul pe care îl cunoaştem tot mai bine pe măsura scurgerii vieţii noastre, căci „adevăratul har al lui Dumnezeu este harul acesta de care v-aţi alipit" (1. Petru 5:12 ). În timpul călătoriei noastre spre Canaanul ceresc, harul acesta „ne învaţă" s-o rupem cu păgânătatea, cu nelegiuirea, şi să trăim cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde (Tit 2:12-13 ).
b) Fântâna
Adăpat cu apele care au ţâşnit din stâncă, poporul Israel era îndreptăţit să spună împăratului Edomului: „Noi nu vom bea apa din fântâni" (Numeri 20:17 ), o imagine a resurselor omeneşti puse la dispoziţia noastră de către lume. După ce israeliţii au fost adăpaţi la „fântâna" de la Beer, au putut chiar să refuze şi apa lui Sihon, împăratul amoriţilor (Numeri 21:22 ). Referitor la fântână, să amintim cuvintele Domnului spuse către Moise: „Să strângi poporul, şi le voi da apă" (Numeri 21:16 ). Nu numai apa pe care o ia fiecare de la Izvor, dar această înviorare şi răcorire generală ce se pot găsi în părtăşia cu Domnul. Şi nu Israel, ci Domnul însuşi ia iniţiativa acestei înviorări. El nu răspunde aici unei rugăciuni şi, cu atât mai puţin, unor murmure, ci spune: „Eu le voi da." Într-adevăr, acesta este, la sfârşitul călătoriei prin pustie şi înainte de intrarea în Canaan, ultimul dar al lui Dumnezeu: apa care ţâşneşte în viata veşnică.
„Căpeteniile" au săpat fântâni (Numeri 21:18 ). Să ne gândim la toţi aceia pe care Dumnezeu i-a folosit de-a lungul veacurilor pentru a pune la dispoziţia altora apa Cuvântului divin, uneori chiar cu pericolul vieţii lor. În timpul nostru „căpeteniile" („nobilii") ar putea reprezenta elementele spirituale ale unei adunări, precum şi pe înaintaşii de valoare de la care ne-au rămas lucrări scrise deosebit de scumpe în măsură să ne ajute a înţelege mai bine bogăţiile Cuvântului lui Dumnezeu. Căpeteniile, oamenii de valoare ai poporului, au săpat, făcând lucrul acesta împreună cu „legislatorul", adică Moise, care este un tip al lui Hristos.
Poporul beneficiază astfel de lucrarea pusă la dispoziţia sa şi o apreciază drept un dar din partea lui Dumnezeu; astfel el va cânta iarăşi, plin de bucurie, o cântare în cinstea Domnului, a doua cântare amintită în Biblie (cf. Exod 15 şi vezi Iacov 5:13 ). Apa ţâşneşte şi adorarea israeliţilor se înalţă către Dumnezeul harului (loan 4:14,23).
La „Fântâna Celui Viu care mă vede" medita Isaac înainte de căsătoria sa cu Rebeca (Geneza 24:62-63 ); după aceea, îl găsim „locuind" acolo (Geneza 25:11 ). Ce frumos exemplu pentru noi, dătător de încurajare: odată întemeiat căminul nostru, să rămânem acolo ca „împreună moştenitori ai harului vieţii" (1. Petru 3:7 ).
După experienţa cu şarpele de aramă, poporul s-a întors „spre răsărit" (Numeri 21:11 ), spre Hristos, adevărata lumină. După răcorirea şi înviorarea spirituală de care au avut parte la fântână, israeliţii au dobândit puterile necesare pentru luptă şi obţin victoria asupra amoriţilor.
6) Norul şi slava Domnului (Numeri 14:10 ; 16:19,42 ; 20:6 )
Valoarea şi importanţa norului decurgea din faptul că el era un indiciu vizibil al prezenţei lui Dumnezeu: „Domnul S-a coborât din nou" (Numeri 11:25 ; 12:5 ). În şapte ocazii speciale, patru dintre acestea fiind amintite în cartea Numerilor, Domnul Şi-a manifestat prin nor gloria.
În Exod 16:10 , toată adunarea lui Israel, cu spatele către Egipt, se uita către pustia pe care urmau s-o străbată: „şi iată că slava Domnului s-a arătat în nor." Până aici, norul îi călăuzise, îi protejase, acum însă gloria le era revelată în legătură cu mersul prin pustie.
Aceeaşi glorie va umple Cortul (Exod 40:34 ), după cum i se va arăta poporului întreg cu prilejul consacrării preoţilor ( 9:23 ). Gloria pusă în legătură cu adunarea, sanctuarul si închinarea era minunata dovadă că Dumnezeu Se afla în mijlocul alor Săi. În Numeri însă, apariţia gloriei lui Dumnezeu dobândeşte alt caracter. Când totul părea pierdut, când se părea că pentru Moise şi Aaron nu mai exista nici o resursă neutilizată cu privire la acest popor răzvrătit aflat pe punctul de a-i ucide cu pietre pe losua şi Caleb, „slava Domnului s-a arătat peste Cortul întâlnirii, înaintea tuturor copiilor lui Israel" (Numeri 14:10 ). La fel, când Core a strâns laolaltă întreaga adunare pentru a impune lui Moise voinţa sa şi a complicilor săi, „slava Domnului s-a arătat întregii adunări" (Numeri 16:19 ). A doua zi, poporul s-a răsculat din nou. Moise şi Aaron, aflaţi la capătul puterilor, privesc spre Cortul întâlnirii şi „iată că l-a acoperit norul, şi s-a arătat slava Domnului" (Numeri 20:6 ). În toate aceste cazuri, când totul părea definitiv compromis, arătarea slavei lui Dumnezeu a scăpat pe Israel de la o ruină totală. El Se arată în lumină, dar şi în sfinţenia Lui: Domnul mântuieşte pe slujitorii Lui, dar judecata, în lipsa întreitei mijlociri a lui Moise, ar fi căzut asupra întregului popor şi ar fi lovit pe cei vinovaţi.
În Ioan 18:6 , aceeaşi glorie străluceşte în Persoana lui Hristos Însuşi: oamenii veniţi să-L prindă s-au dat înapoi şi au căzut la pământ când El le spune cine este; apoi, mijlocind pentru ai Lui, El Se aşază între aceştia şi vrăjmaşi.
Să ne mai gândim şi la cele şapte arătări ale Domnului de-a lungul carierei agitate a lui Pavel şi să fim siguri că în diferitele situaţii ale vieţii, chiar şi în cele mai disperate, El este tot aşa de puternic pentru a Se manifesta în har şi în glorie în folosul alor Săi.
7) Harul (Numeri 23:8-9, 20-23 ; 24:5-7 )
Aflat către sfârşitul călătoriei prin pustie, Israelul răzvrătit nu merită desigur decât blestemul şi pedeapsa lui Dumnezeu. Şi recurgând la profetul Balaam pentru a-l blestema, împăratul Balac, la instigaţia Diavolului, nu dorea poporului decât ceea ce i s-ar fi cuvenit. De ce, totuşi, Dumnezeu schimbă blestemul în binecuvântare? Un singur răspuns este posibil: din cauza harului Său, a îndurării Lui suverane, nemeritate şi imposibil de explicat.
Harul ne mântuieşte, însă pe tot parcursul vieţii noastre de copii ai lui Dumnezeu, el este de faţă pentru a ne învăţa, a ne restabili, a ne conduce spre ţintă.
Balaam este silit să strige: „Cum să blestem eu pe cel ce nu-l blestemă Dumnezeu?... ÎI văd din vârful stâncilor... Este un popor care locuieşte deoparte" (Numeri 23:8-9 ). Să ne ajute Domnul să învăţăm şi noi a-i privi pe preaiubiţii Lui „din vârful stâncilor", adică aşa cum îi vede Dumnezeu în Hristos, despărţiţi de lume şi puşi deoparte pentru El, nu pentru Satan.
„El nu vede nici o fărădelege în Iacob, nu vede nici o răutate în Israel" (versetul 21). În Hristos, noi suntem spălaţi, curăţiţi, îndreptăţiţi. Dumnezeu nu-Şi va mai aduce niciodată aminte de păcatele noastre şi de fărădelegile noastre. Noi putem intra în sfântul locaş „fără conştiinţa păcatului." Numai harul poate rosti asemenea cuvinte: „Descântecul nu poate face nimic împotriva lui Iacob; nici vrăjitoria împotriva lui Israel" (versetul 23). „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu care este în Isus Hristos, Domnul nostru?" (Romani 8:35,39 ). „Ce frumoase sunt corturile tale, lacov! Locuinţele tale, Israel!" (Numeri 24:5 .)
În Hristos, toate lucrurile au devenit noi; a fi în El înseamnă o făptură nouă. Astfel, Dumnezeu vede în ai Săi o reflectare a frumuseţii lui Hristos (Psalmul 45:11 ). El ne-a făcut „plăcuţi în Preaiubitul Lui" (Efeseni 1 ).
Un spirit legalist nu se poate bucura de binefacerile harului, însă vai, există posibilitatea schimbării harului lui Dumnezeu în desfrânare. „Cei ce se lipesc de idoli deşerţi îndepărtează îndurarea de le ei" (lona 2:8). Pentru a păstra un echilibru corespunzător, este necesar să nu reducem harul la o simplă teorie sau la o învăţătură interesantă, atrăgătoare, ci ochii inimilor noastre să-L privească fără încetare pe Acela care este harul însuşi. Harul lui Dumnezeu nu este doar o favoare a Lui faţă de noi, ci este sigur că „am primit din plinătatea Lui şi har după har" (Ioan 1:16 ). Trebuie ca noi „să creştem în harul si în cunoaşterea Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos." Apostolul putea scrie: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zadarnic" (1. Corinteni 15:10 ).
Luând în considerare apropiatul sfârşit al călătoriei poporului Israel prin pustie, prorocul adaugă: „Acum se poate spune despre lacov şi Israel: Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu!" (Numeri 23:23 .) Noi am fi zis: „Dar ce lucruri rele a făcut poporul!" Totuşi, amintirea care subzistă la finele unei lungi cariere este aceea a harului şi milei lui Dumnezeu! Dacă această declaraţie ar fi fost pusă în legătură cu Israel (numele cel nou al biruitorului, Geneza 32:28 ), poate că ar mai fi mers, dar lucrurile lui Dumnezeu alăturate numelui lui lacob (înşelătorul) ne atrag atenţia spre imensitatea harului care acoperă goliciunea şi mizeria noastră.
Cu toate slăbiciunile şi abaterile sale, „rămâne o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu" (Evrei 4:9 ). „Acela care a început în voi această bună lucrare, o va sfârşi până în ziua lui Isus Hristos" (Filipeni 1:6 ).
"Ajuns în Cer, cu-a sfinţilor oştire,
Eu — fost pribeag prin lumea de amar —
Aduc cu mine-o singur-amintire:
Nemărginitul jertfei Tale har!"
8) Binecuvântarea (Numeri 6:22-27 )
Nu credem că ar putea exista o încheiere mai frumoasă a comentariului nostru asupra cărţii Numeri ca binecuvântarea cu care preotul Aaron trebuia să binecuvânteze poporul:
„Domnul să te binecuvinteze şi să te păzească!
Domnul să facă să lumineze faţa Lui peste tine si să Se îndure de tine!
Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine şi să-ţi dea pacea!"
Tripla repetiţie a Numelui Domnului nu ar putea fi oare o aluzie voalată la Sfânta Treime? Inima Tatălui Se deschide pentru a binecuvânta; numai El poate „să păzească" pe aceia pe care Fiul îi dă în grija Lui (Ioan 17:11 ). Hristos, Acela pe Faţa Căruia a strălucit cunoştinţa gloriei lui Dumnezeu, face să strălucească lumina Lui peste noi; fiecare credincios în parte poate primi din plinătatea acestui har pe care El ni l-a pus la dispoziţie. Duhul Sfânt este Acela care „descoperă" lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (1. Corinteni 2:10 ); El glorifică pe Hristos şi ia din ce este al Lui pentru a ne descoperi (Ioan 16:14 ); prin El avem noi siguranţa mântuirii şi pacea care este însăşi roada Sa.
„Astfel să pună Numele Meu peste copiii lui Israel": ei sunt, în chipul acesta, marcaţi pentru El: „şi Eu îi voi binecuvânta." „El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârşite... El este un Dumnezeu credincios" (Deuteronom 32:4 ).
sursa: https://comori.org/