Psalmul 40. Henri Rossier

Categorie: Invataturi biblice
 

Acest psalm este caracterizat de exprimarea, absolută şi desăvârşită, a comuniunii dintre Fiul şi Tatăl: „În jertfă şi dar de mâncare nu Ţi-ai găsit plăcerea: mi-ai străpuns urechile (sau: mi-ai alcătuit un trup); n-ai cerut ardere-de-tot, nici jertfă pentru păcat. Atunci am zis: „Iată, vin, în sulul cărţii este scris despre mine. Este desfătarea mea, Dumnezeul meu, să fac plăcerea Ta, şi legea Ta este înăuntrul inimii mele””(v. 6-8)

„Iată, vin să fac voia Ta”; acesta este gândul lui Hristos, gând care era din eternitate în inima Sa, ca singurul Fiu din sânul Tatălui, şi care a fost realizat prin venirea Lui, ca Fiu al omului, în această lume! Se prezintă şi spune: „Vin”. Tot sistemul de jertfe al legii, pus la încercare, a fost dovedit incapabil de a răspunde exigenţelor dreptăţii, sfinţeniei şi dragostei lui Dumnezeu. Nu era, în aceste jertfe, decât un act de amintire de păcate (Evrei 10:3 ). Dar lui Dumnezeu nu putea să-I placă ceea ce punea neîncetat păcatul sub ochii Lui. Atunci Hristos spune: „Vin”; împlineşte ceea ce era din eternitate gândul lui Dumnezeu: Gândul Fiului este contopit, ca să zicem aşa, în cel al Tatălui, pentru a forma un singur gând. Aşa a fost Hristos, venind în această lume: „Mâncarea Mea”, zice El, „este să fac voia Celui care M-a trimis” (Ioan 4:34 ). „Nu caut voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (Ioan 5:30 ). „Am coborât din cer nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis” (Ioan 6:38 ). Există o identificare completă de gând şi faptă între Fiul şi Tatăl. „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine”. „Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:10,9 ). „Orice face El, acestea face şi Fiul la fel” (Ioan 5:19 ).

Nu există comuniune mai desăvârşită decât a nu avea altă voie decât cea a Tatălui. Aceasta este încrederea Fiului într-o dragoste desăvârşită, încrederea într-o inimă care-şi găseşte plăcerea în a se da jertfă pentru a împlini planurile de dragoste ale lui Dumnezeu faţă de nişte bieţi păcătoşi pierduţi. Comuniunea se exprimă prin renunţarea la orice voie pentru a face voia altuia.

Domnul Se prezintă aici ca Cel despre care este scris în sulul cărţii hotărârilor lui Dumnezeu, în sulul din eternitate în care Dumnezeu Şi-a consemnat planurile. Ce este scris acolo? El Însuşi, Fiul al cărui Nume umple această carte, şi fără de care nici unul din gândurile lui Dumnezeu nu se poate împlini. Această voie este o manifestare deplină, faţă de noi, a dragostei unul Dumnezeu care vrea să-Şi vadă creaturile împărtăşind bucuria Lui, bucurându-se de dragostea Lui, asociate gloriei Sale. „A face voia Lui” este comuniunea deplină a planului şi dragostei dintre Tatăl şi Fiul, la care răspunde, din partea Fiului, ascultarea deplină. Dar trebuia, pentru aceasta, jertfa Fiului dragostei Tatălui, a singurului Fiu din sânul Său, cuvinte care exprimă, ele singure, ce înseamnă comuniunea dragostei. Atunci zice: „Vin”. Se oferă El Înşuşi şi Dumnezeu Îl face potrivit acestei jertfe, dându-I un trup.

Legea lui Dumnezeu, gândul a cărei expresie este ea, era înăuntrul inimii Sale. El era în mijlocul oamenilor precum chivotul, în interiorul căruia eta ascunsă legea, astfel încât chivotul o conţinea numai pe ea (2. Cronici 5:10 ). Heruvimii prosternaţi peste scaunul îndurării priveau cu luare aminte acest mister inefabil. O singură dorinţă, un singur scop, o singură ţintă, împlinirea voii de dragoste a Dumnezeului Său, umplea inima lui Hristos. Această ascultare perfectă a voii lui Dumnezeu nu poate, într-adevăr, să se separe de dragoste. S-a zis: „A iubi înseamnă a acţiona”, şi, într-un sens, nu s-a greşit dar, cu cât mai mult ar trebui să se spună: „A iubi înseamnă a asculta, şi a asculta înseamnă a iubi”!

Iată-L deci, un om neavând decât o voie, cea a Tatălui; iată-L. Dându-Se El Însuşi, pentru că Dumnezeu vrea să-L dea - şi această voie a dragostei unde Îl conduce? În noroiul mocirlei! Cum asa? Un asemenea lucru s-a putut întâmpla? Da, a fost posibil, pentru că dragostea nesfârşită a Tatălui pentru Fiul, a Fiului pentru Tatăl, vroia să se transmită, să mântuiască, să aducă în comuniunea sa, nişte nenorociţi ca noi! Fiul etern a consimţit să fie nimicit, să fie vierme, nu om, să fie făcut păcat, pentru ca noi, fiinţe care pieream, să avem viaţa eternă, o viaţă, o natură capabile să se bucure de El şi să cuprindă pentru totdeauna lucrurile inefabile care nu ţin de domeniul omului.

Isus găsea această voie plăcută. El spune: „Este desfătarea mea, Dumnezeul meu, să fac plăcerea Ta” (v. 8); după cum spune în alt loc: „Te laud, Tată... Da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta” (Matei 11:25,26 ). Şi intră singur în această mocirlă, până la a zice: „Nelegiuirile mele m-au ajuns şi nu pot să le privesc” (v. 12); cu păcatul nostru se identifică, îi poartă judecata neînduplecată, şi numai când totul este terminat, când jertfa este mistuită, Dumnezeu răspunde încrederii şi aşteptării Lui răbdătoare înviindu-L dintre morţi.

Atunci începe noua noastră istorie: „După ce Îşi va aduce sufletul Său o jertfă pentru vină, El va vedea o sămânţă” (Isaia 53:10 ). Vechea noastră istorie este închisă: „Sunt răstignit cu Hristos” (Galateni 2:20 ); începe noua istorie: „Am fost însufleţiţi, înviaţi împreună cu El” (Coloseni 2:12 ). De aici înainte Îi aparţinem, suntem de-ai Lui, sămânţa Lui. Îi suntem asociaţi şi primul rezultat al acestei asocieri, este că suntem capabili să facem voia lui Dumnezeu (1. Ioan 2:17 ). Suntem transformaţi prin reînnoirea judecăţii noastre pentru a pricepe acum ceea ce El cunoştea din eternitate, dar a realizat ca Om, venind în această lume, că voia lui Dumnezeu este „bună şi plăcută şi desăvârşită” (Romani 12:2 ). Suntem chemaţi să fim desăvârşiţi şi împliniţi în toată voia lui  Dumnezeu, ca El (Colosni 4:12); şi ca El, după ce am făcut această voie, şi am aşteptat cu răbdare, primim lucrurile promise (Evrei 10:36 ). De azi înainte avem comuniune cu El în ascultare.

Psalmul nostru prezintă şi alte trăsături ale comuniunii cu Hristos, înviat dintre morţi. El zice: „Mi-ai pus în gură o cântare nouă, lauda Dumnezeului nostru” (v. 3). În Vechiul Testament, cântarea nouă este întotdeauna cea care însoţeşte intrarea triumfală a lui Hristos în Împărăţia Lui şi întemeierea acestei Împărăţii pe pământ (Psalmul 33:3 ; 40:3 ; 96:1 ; 98:1 ; 144:1 ; Isaia 42:10 ). Nu o întâlnim în Noul Testament decât de două ori, dar cu un sens mai larg. În Apocalipsa 5:9 cântarea nouă celebrează în cer toate rezultatele răscumpărării săvârşite de Mielul înjunghiat, victorie care le dă sfinţilor domnia, fie în cer, fie pe pământ, şi face din ei o familie împărătească de preoţi. - Al doilea pasaj, Apocalipsa 14:3 introduce cântarea nouă în raport cu biruinţa asupra puterii răului, care îi va da rămăşiţei lui Iuda intrarea în binecuvântările Împărăţiei lui Hristos pe pământ. Această asociere cu El, în lauda Împărăţiei Lui, este deci şi a noastră.

„Tu ai înmulţit, Doamne, Dumnezeul meu, lucrările Tale minunate şi gândurile Tale faţă de noi; nu se pot înşirui înaintea Ta. Să le vestesc şi să le spun, sunt prea numeroase pentru a le istorisi” (v. 5). Aici găsim din nou asocierea sfinţilor cu El, în binecuvântările nenumărate care sunt partea răscumpăraţilor Săi. Pentru Rămăşiţa lui Israel, vor fi binecuvântări pământeşti; pentru noi, sunt binecuvântări cereşti: Dumnezeu le-a înmulţit faţă de noi ca şi faţă de El. Ele au şi vor avea ca rezultat o laudă perpetuă: „Să se bucure şi să se veselească în Tine toţi cei care Te caută! Cei care iubesc mântuirea Ta să zică neîncetat: Mărit să fie Domnul!” (v. 16)

sursa: https://comori.org/