Psalmul 32. Henri Rossier

Categorie: Invataturi biblice
 

Acest psalm descrie lucrarea conştiinţei la un sfânt pentru a regăsi comuniunea cu Dumnezeu. Această lucrare îl face pe credincios să-şi mărturisească păcatul şi răspunsul la această mărturisire îi este dat prin cruce: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate”, şi „Sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat” (1. Ioan 1:9,7 ). Într-adevăr, comuniunea, ca şi mântuirea se bazează pe lucrarea lui Hristos. Pentru a fi mântuiţi, este nevoie de sângele lui Hristos vărsat pentru noi, şi dacă, fiind mântuiţi, am păcătuit, trebuie să ne întoarcem la izvorul primei curăţiri, nu pentru a  regăsi mântuirea, ci pentru a regăsi comuniunea pierdută, libertatea şi bucuria relaţiilor cu Dumnezeu, pe care le-am neglijat printr-o uşurătate vinovată şi prin lispă de veghere. Acesta era, în acest psalm, cazul lui David, în cazul păcatului său cu privire la Urie *.

* Nu cităm Psalmul 51 , care are  mult mai puţin de-a face cu comuniunea decât acesta.

Atât timp cât conştiinţa nu a fost curăţită şi sufletul nu a fost restabilit, este profund nefericită: roşeşte toată ziua şi nu are nici o tărie: vigoarea ei s-a schimbat în seceta verii. Disciplina lui Dumnezeu nu-l părăseşte nici o clipă pe vinovat. Ce har că este aşa! Atunci sufletul se hotărăşte să-I mărturisească lui Dumnezeu păcatul; şi venind la El prin pocăinţă, găseşte iertare. Aceasta din urmă se bazează pe lucrarea lui Hristos care a făcut o dată ispăşirea pentru păcatele noastre şi ne reprezintă continuu înaintea lui Dumnezeu, astfel încât Dumnezeu Îi datorează Lui, Cel Drept, iertarea păcatelor noastre şi ne poate aduce la comuniunea pe care o pierdusem. Atunci sufletul smerit înţelege că Dumnezeu este credincios promisiunilor Sale faţă de cei pe care i-a îndreptăţit şi drept faţă de Hristos care a împlinit lucrarea de curăţire pentru noi (1. Ioan 1:9 ). Comuniunea este astfel restabilită, dar fără mărturisirea păcatelor noastre, ar fi imposibil să o regăsim vreodată.

În virtutea faptului că Hristos S-a identificat cu noi sub păcat şi judecată (comparaţi versetele 3, 4, 7 din psalmul nostru cu versetele 1, 2, 25 din Psalmul 22 ), sufletul se înfăţişează iertat înaintea lui Dumnezeu; păcatul său este acoperit; Dumnezeu nu i-l impută; nu-Şi mai aminteşte de el, şi-L consideră drept pe cel care se apropie de El, dar care se apropie fără înşelătorie, necăutând să-I ascundă nimic Tatălui Său, mărturisindu-I, ca fiul risipitor, toată vina, şi găsind la El de mii de ori mai mult decât îndrăznea să spere: bucuria deplină a celui pentru care problema păcatului a fost reglată pentru totdeauna între Hristos şi Dumnezeu (v. 7).

Ce spunem aici lasă să se înţeleagă caracteristicile asemănării între un păcătos iertat şi un sfânt iertat, chiar şi când diferenţa dintre ei este imensă. În primul caz, păcătosul era în întregime despărţit de Dumnezeu, fără nici un punct de contact cu El; în al doilea, relaţia cu Dumnezeu există; dar bucuria acestei relaţii lipseşte complet şi îl asemuieşte moralmente pe credincios cu un păcătos.

Acum sufletul a profitat, prin har de timpul când Dumnezeu poate fi găsit ca un Dumnezeu dispus a ajuta (v. 6) în loc de a merge înaintea unor noi judecăţi, a unui „potop de ape mari”.

Totuşi faptul că păcatul este desfiinţat pentru omul evlavios, nu înseamnă că nu trebuie să se roage, să de apropie neîncetat de tronul harului pentru a primi har şi ajutor la momentul potrivit. Tocmai neglijenţa lui de a cultiva aceste raporturi zilnice cu Dumnezeu fusese cauza căderii sale. Ştie acum din experienţă cât de uşor este pierdută comuniunea şi revine la rugăciune pentru a nu o lăsa să se întrerupă. (v. 6).

În primele două versete, cum se întâlneşte atât de des în Psalmi, Duhul Sfânt sărbătoreşte rezultatul lucrării lui Hristos, aplicându-l credinciosului. În versetul 5 credinciosul însuşi poate să-I spună lui Dumnezeu: Iată ce eşti pentru mine; ai iertat! Fericită stare a sufletului care poate să exprime din nou comuniunea sa cu Dumnezeul Mântuitor, cu Fiul prin care este dobândită iertarea. Atunci el adaugă: „Tu eşti adăpostul meu; Tu mă păzeşti de necaz, Tu mă înconjuri cu cântări de mântuire” (v.7). Ce bucurie! Ce restaurare, acum că greutatea mizeriei este îndepărtată! Cât de salutare au fost aceste experienţe triste, chiar dacă, fără îndoială, ar fi fost mai bine să nu le facă niciodată; dar prin ele realitatea eliberării este de aici înainte mai bine cunoscută. Eliberarea poate fi aflată în taina dintre suflet şi Dumnezeu, şi picioarele sunt astfel păzite de cădere: fericită stare, în care sufletul, poate cu experienţă mai puţină, păstrează cu mai multă curăţie a impresiilor şi a prospeţimii; dar a fost nevoie de căderi pentru ca un Avraam, un Moise, un David, un Ilie, un Simon Petru, să înveţe să se cunoască şi să se bucure de importanţa eliberării lor.

Aceasta nu este totul. Însuşi Dumnezeu (v. 8) ia acum cuvântul pentru a-l asigura pe copilul Său că este obiectul întregului Său interes. Nu numai că a avut grijă de înălţarea lui, dar zice: „Eu te voi instrui şi te voi învăţa calea pe care trebuie să mergi; Eu te voi sfătui, având ochiul Meu asupra ta”. Mă voi ocupa de umblarea ta, cum M-am ocupat de înălţarea ta. Preţioasă siguranţă! Te voi învăţa, şi acum că te bucuri de comuniunea Mea, nu ai nevoie decât să-ţi fac un semn cu ochiul pentru ca umblarea ta să corespundă relaţiei desăvârşite de care te bucuri. Răspund: Vai! Această comuniune este atât de uşor întreruptă! Un act al voii proprii din partea mea o distruge! În acest caz, spune Tatăl, voi fi obligat să te corectez, să te disciplinez: „Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr, care n-au pricepere, a căror podoabă sunt frâul şi zăbala pentru a-i struni când nu vor să se apropie de tine” (v. 9). A fi conduşi cu frâul şi zăbala, înseamnă a fi conduşi de împrejurări exterioare, stârnite de Providenţa divină, când voia noastră se opune voii lui Dumnezeu. Trebuie, în acest caz, să fie înfrânată şi îmblânzită ca să regăsim apropierea de Dumnezeu, dacă nu, rămânem îndepărtaţi de El. Comuniunea este rodul acestei apropieri; pentru ca să aibă loc, trebuie ca nici un act al voii proprii să nu vină să se interpună între sufletul nostru şi El.

Găsim în acest psalm, ca în multe altele care au la bază comuniune:

1. Duhul Sfânt vorbind sufletului. Îi arată cum poate regăsi comuniunea pierdută (v. 1-2).
2. Sufletul spunându-I lui Dumnezeu în ce fel (prin nevoie, pocăinţă şi mărturisire) a găsit calea restaurării.
3. Dumnezeu răspunzându-i pentru a-i da noi asigurări, nu numai cu privire la poziţia sa înaintea Lui, ci cu privire la umblarea sa; şi de asemenea pentru a-l avertiza despre căile Lui în disciplină pentru a putea regăsi comuniunea; de când, prin exercitarea voii lui proprii, a avut nefericirea de a o pierde.
4. Credinciosul, exprimând contrastul între soarta celui rău şi harul de care este înconjurat cel care se încrede în Domnul (v. 10).
5. În sfârşit o chemare generală a Duhului de a ne bucura în Domnul, - pentru noi, în Hristos - „Bucuraţi-vă în Domnul şi veseliţi-vă, voi, cei drepţi! Şi strigăte de bucurie, voi, toţi cei drepţi cu inima!” Aceasta este „bucuria deplină” a celor drepţi în comuniunea cu Hristos, bucurie care va fi deplin realizată în lauda eternă!

sursa: https://comori.org/