Psalmul 23. Henri Rossier

Categorie: Invataturi biblice
 

Cum am văzut în Psalmul 22 , lucrarea împlinită la cruce este punctul de plecare al relaţiei noastre cu Tatăl şi cu Fiul, ca şi al laudei, pentru care Hristos este Capul în mijlocul alor Săi; dar crucea este şi punctul de plecare al tuturor experienţelor fericite din Psalmul 23 .

Nici un om nu poate face aceste experienţe dacă nu este mântuit, şi lumea le ignoră complet; ele  nu aparţin decât celui care, prin credinţă, şi-a însuşit lucrarea lui Hristos. Trebuie să fi fost o oaie pierdută şi regăsită de Bunul Păstor, pentru a-I putea aparţine şi a-L urma.

Oaia cunoaşte atunci calea care duce la casa Tatălui, dar trebuie să fie condusă, sprijinită şi încurajată de o Călăuză căreia drumul să-i fie cunoscut, care să-i cunoască greutăţile, pericolele şi izvoarele. În aceasta constau multiplele funcţiuni ale Păstorului. Condusă de El, oaia nu se teme de nici un rău. Ştie că a ei Călăuză, făcând Ea Însăşi toate experienţele acestei căi pe care o cunoaşte personal, este absolut calificată pentru a o conduce pe ea. În faptul că El a străbătut-o pentru noi, constă asocierea noastră cu El în umblare. Avem comuniune cu El în ea deoarece calea noastră nu este alta decât cea pa care a urmat-o El Însuşi; totuşi nu putem să ajungem la capătul călătoriei şi să atingem ţinta, decât depinzând în mod zilnic de Păstorul care ne conduce. Singurul nostru ajutor este să-L urmăm pe Cel care „poate să mântuiască până la desăvârşire” (Evrei 7:25 ).

Cuvintele „Veniţi după Mine” sunt primele pe care Isus le adresează ucenicilor Săi (Matei 4:19 ). Prin aceste cuvinte vii produce voinţă şi comunică tăria de a umbla după El, cu El şi ca El. Aceasta este vocaţia oilor în această lume. Dar cu ce solicitudine le înconjoară! Se aşază în fruntea lor pentru a le arăta calea; merge în urma lor pentru a le apăra, şi alături de ele pentru a le aduna şi a le încuraja. Oaia poate să spună: El mă duce; Tu eşti cu mine; bunătatea şi îndurarea mă vor însoţi.
Păstorul ştie care trebuie să fie hrana lor şi ce le potoleşte setea. El Însuşi a găsit, în mijlocul deşertului, o hrană pe care nimeni nu o cunoştea: voia Tatălui Său (Ioan 4:34 ). Fie că este vorba de cărarea dreptăţii, de „valea umbrei morţii”, sau de calea vieţii, le-a străbătut pe toate.

Psalmul 16 oferă o analogie remarcabilă cu aceasta; numai că primul ni-L prezintă pe Hristos, în desăvârşirea slujirii Sale; al doilea, în desăvârşirea umblării Sale, şi conducându-Şi oile pe calea pe care a urmat-o El Însuşi. Comuniunea cu El, în locurile cereşti, este mai înaltă, fără îndoială, pentru că avem parte de toate relaţiile şi gloriile Lui, dar, să nu uităm că umblarea noastră aici jos, ca oi ale bunului Păstor, este singurul lucru pe care-l vede lumea, pentru că ea nu poate cunoaşte „viaţa noastră ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” ( 3:3 ); această umblare este deci mărturia noastră publică înaintea oamenilor, mărturie care are ca scop mântuirea lor.

Psalmul 23 este fericita meditaţie a oii asupra resurselor de care dispune Păstorul ei. Ea se minunează de îngrijirile Lui iubitoare; nu duce lipsă de nimic. Cum El cunoaşte bine locul hranei abundente care îi va reface puterile, drumul izvoarelor răcoritoare, din care El Însuşi a băut în călătoria Lui prin deşert! (Psalmul 110: 7 ). Oaia se îmbulzeşte peste El, în măsura cu care drumul devine mai obositor; El o restabileşte; dragostea Lui găseşte pentru ea cărări pe care le cunoaşte şi care-I sunt familiare, unde păcatul n-a intrat niciodată. Aceasta înseamnă cuvintele: „cărări ale dreptăţii”. Pretutindeni, chiar în întunericul cel mai profund, El este cu ea şi oaia are fericirea de a simţi prezenţa Lui, deşi ea nu se arată la vedere, ci numai prin toiagul şi nuiaua bunului Păstor.

Sunt două etape în această călătorie lungă şi obositoare: în fiecare dintre ele, oaia îşi reia drumul, întărită şi înviorată. Amândouă sunt caracterizate de odihnă şi hrană. Prima etapă este odihna în păşunile verzi în care oaia se hrăneşte şi se adapă. Este odihna cerului şi hrana cerului în deşert. După această etapă drumul este lung, cum a fost cel al profetului Ilie, până la Horeb, muntele lui Dumnezeu, dar este necesar. Câte renunţări cere! Câte experienţe ale slăbiciunii noastre înaintea răului! Câte pericole vădite, dau care ne pândesc din umbră!

De aceea Păstorul are grijă să se îngrijească de o a doua etapă. Este tot odihna, dar cu atât mai preţioasă cu cât oaia este mai experimentată şi are mai multă conştienţă despre tăria şi numărul duşmanilor care-i vor viaţa. Dar cât de diferită este odihna! Este o masă pusă la care te poţi aşeza fără grabă, bucurându-te de mâncărurile delicioase şi variate: * „Boii mei şi vitele mele cele îngrăşate sunt înjunghiate şi toate sunt gata” (Matei 22:4 ). Mâncărurile acestei mese sunt o comuniune mai intimă cu Domnul, o bucurie mai mare a jertfei Lui, în măsura în care se apropie sfârşitul călătoriei. Băutura este tot comuniune, un pahar al binecuvântării pe care îl binecuvântăm. Ungerea cu ulei pe cap, darul Duhului Sfânt, o face pe oaia capabilă să intre în aceste lucruri şi să se bucure de ele. Poate să zică: „Paharul meu este plin”. În orice caz, există, în timpul celei de-a doua etape, un progres în bucurie. Nu mai este vorba de bucuria individuală a lucrurilor cereşti, ci de o bucurie colectivă, aşa cum o masă pusă o poate oferi. Comuniunea sfinţilor este mult mai apreciată către sfârşitul călătoriei decât la început. Vedeţi şi intimitatea legăturii oii cu Păstorul, care merge în creştere în măsura în care drumul se lungeşte. Oaia începe prin a spune: „El”, şi sfârşeşte prin a spune: „Tu”. Această intimitate personală cu El valorează mai mult decât cunoştinţa atât de preţioasă a resurselor care sunt în El.

* Tentativa de a asimila masa, paharul şi uleiul cu practica păstorilor sirieni este un adevărat nonsens. Înseamnă a pierde, în vederea satisfacerii unei logici meschine, sensul adevărat şi profund al acestui psalm.

Atitudinea Păstorului faţă de oi diferă după împrejurări şi le oferă prilejul de a simţi şi mai mult grija Lui iubitoare şi vigilenţa Lui. Nu merită să fi făcut o călătorie lungă în tovărăşia Lui, pentru a învăţa a-L cunoaşte mai bine? În faţa tuturor aspectelor lumii pe care trebuie s-o străbată oaia, Păstorul Se arată constant la înălţimea greutăţilor şi împrejurărilor. Dacă este vorba de deşert, deschide grânarele cereşti; dacă este vorba de o lume întinată de păcat, plină de ispite pentru o biată fiinţă neştiutoare şi fără experienţă, Păstorul conduce oaia pe cărări pe care le cunoaşte bine pentru a le străbate, şi unde păcatul nu poate găsi prilejul de a o amăgi şi a o face să dezonoreze Numele Călăuzei sale. Dacă este vorba de lume, acoperită de vălurile întunecate ale morţii şi doliului, oaia este tovarăşa Celui care a trecut prin ea „plângând şi cu sufletul în post”, care S-a cufundat în acest întuneric, dar a ieşit victorios din el, şi învingător al morţii. „Eu sunt cu tine ca să te salvez şi să te scap” (Ieremia 15:20 ). Dacă este vorba de lumea duşmană, El luptă pentru noi şi ne îndeamnă să stăm liniştiţi. (Exod 14:14 ).

Nu este adevărat că oaia are motiv să exclame: „Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic”?

sursa: https://comori.org/