Psalmul 22: 21-22. Henri Rossier

Categorie: Invataturi biblice
 

Acest psalm oferă contrastul absolut între noapte şi zi, între moartea şi învierea lui Hristos. Găsim aici mai întâi scena crucii, căreia nici o altă parte a Vechiului Testament nu-i face o descriere atât de mişcătoare. Isus este singur; nimeni nu se gândeşte la El; lumea, condusă de Satan, Îl respinge şi Îi impune cel mai ruşinos supliciu. Este părăsit de toţi, chiar de ucenicii Lui; orele întunericului Îl cuprind şi-I cuprind sufletul. Este făcut păcat, blestemat, părăsit de Dumnezeu. - Îndură toate aceste adâncimi ale suferinţelor, pentru că, în dragostea Sa, Dumnezeu hotărâse să ne mântuiască.
La această lucrare unică, nu avem nici o parte, în afară de păcatele noastre. Putem să credem în ea, dar n-o putem înţelege, dragostea lui Dumnezeu care alege nişte fiinţe întinate, pierdute, duşmanii Săi, pentru a-i introduce în gloria Lui, fiind într-adevăr de neînţeles.

De când a avut loc învierea lui Hristos (v. 21), totul se schimbă. Dumnezeul Lui care nu I-a răspuns când striga zi şi noapte, I-a „răspuns dintre coarnele bivolilor”. Îl va căuta în moarte, după ce sângele Lui scump a fost vărsat; numai atunci Îi ascultă strigătele puternice, lacrimile, rugăciunile şi rugile fierbinţi, scăpându-L de moarte prin înviere.

Această scăpare Îi dă lui Isus, din partea lui Dumnezeu, o familie, fraţi, pe când înainte era absolut singur. Acum le vesteşte Numele Tatălui şi că devin copiii lui Dumnezeu (Ioan 20:17 ). Avem astfel comuniunea cea mai deplină care se poate concepe cu Tatăl şi cu Fiul, bucuria minunată a dragostei Fiului, pe care o avem de aici înainte ca fraţi ai Lui, şi cea a dragostei Tatălui, relaţie în care ne aşază Isus, ca fiind cea de care Se bucură El Însuşi.

Găsim o a doua binecuvântare ca rod al învierii Lui: „Te voi lăuda în mijlocul adunării”. Perspectiva pe care ne-o deschid aceste două versete este cu siguranţă cea mai întinsă şi mai înaltă pe care ne-o prezintă Vechiul Testament.

Creştinii pricepuţi sunt familiari cu forma slujbei religioase având ca obiect Mielul înjunghiat din capitolul 5 din Apocalipsa. Acolo, toţi sfinţii glorificaţi sunt adunaţi în jurul tronului al cărui centru este ocupat de Miel. Există comuniunea desăvârşită a sfinţilor, a unora cu ceilalţi, în lauda care se înalţă în jurul Lui, şi se repercutează la infinit printre miriadele de îngeri şi în creaţia întreagă. Dar această scenă minunată diferă de cea pe care o găsim în Psalmul 22 . Tatăl este acolo ţinta adorării şi Hristos Însuşi, Omul înviat este cel care rosteşte lauda, El care a putut să înţeleagă, în întreaga ei profunzime, părăsirea lui Dumnezeu, şi în întreaga ei importanţă, o mântuire care, scoţându-L din întunericul mormântului, L-a ridicat în lumina deplină a prezenţei Tatălui Său.

El laudă, dar în mijlocul Adunării, asociindu-i cu El pe toţi fraţii Lui, în bucuria prezenţei Tatălui. A venit ceasul adevăraţilor închinători în Duh şi adevăr, ca urmare a învierii lui Hristos. Acest ceas este vestit aici profetic; la fel ca în Ioan 4:23 , deşi atunci a fost foarte apropiat. Totuşi „acum este”, adaugă Domnul în acelaşi verset, pentru că tot ce ăl constituia era deja pus în lumină deplină: Tatăl era cunoscut, Duhul era descoperit, adevărul venise, în Persoana lui Hristos. Astfel, în Ioan 4 , adevăraţii închinători urmau să vină, dar obiectul, substanţa, puterea adorării erau acolo în Persoana Domnului. În Psalmul 22 , Isus nu este deci  mai mult decât în Ioan 4 ţinta adorării, pentru că El Însuşi laudă şi ne asociază cu El într-o cântare al cărei obiect este scăparea Lui, care este scăparea noastră. El este autorul acestei cântări, pentru că numai un om înviat dintre morţi o putea concepe în întreaga ei realitate.

Aceasta este partea noastră în prezent când Îl lăudăm pe Tatăl în Adunare. Când această laudă este adevărată, Hristos, aflându-se în mijlocul nostru, prin Duhul Său, o face să se ivească pe buzele noastre. Aceasta este, să spunem, partea noastră actuală; cu toate acestea, acest psalm, în ciuda măreţiei lui nu depăşeşte limitele comuniunii pe care Vechiul Testament ne-o poate descoperi. Noţiunea de Adunare nu cuprinde aici, nu ne îndoim de aceasta, decât elementele iudaice adunate în timpul Rusaliilor, înainte ca iudeii şi păgânii, taină complet ascunsă sfinţilor vechiului legământ, să alcătuiască Biserica prin unirea într-un singur trup. Totuşi acest prim început iudaic al Adunării ocupă aici un loc unic în Vechiul Testament, loc care nu este menţionat nicăieri în altă parte, dar a cărui menţionare era necesară pentru a prezenta rezultatele lucrării de la cruce în importanţa demnă de o asemenea jertfă.

Avem astăzi deplin această comuniune a lui Hristos şi a Adunării în laudă. Psalmul 145 ne va prezenta câteva noi detalii care se referă la aceasta. Dar ce privilegiu de a cunoaşte eliberarea, aşa cum a cunoscut-o şi a înfăptuit-o Hristos; de a-L slăvi cu El pe Tatăl care ne-a adus această eliberare înviindu-L pe Preaiubitul Lui după ce L-a dat pentru noi, ce privilegiu de a fi obiectele planurilor Sale de dragoste, care sunt de a aduce mulţi fii în glorie, asociindu-i cu Fiul Său!

Rămăşiţa iudaică se va bucura mai târziu de binecuvântări asemănătoare, deşi mult mai puţin măreţe, când Hristos va spune: „De la tine vine lauda mea în adunarea cea mare. Îmi voi împlini jurămintele înaintea celor care se tem de El” (v. 25). Adunarea cea mare era pentru Israel sărbătoarea corturilor, ea va deveni realitate în mileniu, în timp ce, urmând Paştelui (v. 1-20), sărbătoarea Rusaliilor (v. 22) a avut deja loc pentru noi prin pogorârea Duhului Sfânt care face din noi închinători în Duh şi adevăr. Se poate compara ceva cu comuniunea cu Hristos în lauda Tatălui?

Această asociere cu El în veneraţie este una din trăsăturile cele mai înalte ale comuniunii. Isus Se aşază în mijlocul sfinţilor, adunaţi în Numele Lui pentru a slăvi, şi, oricât de ruşinoasă ar fi ruina Bisericii în ziua de azi, acest privilegiu nepreţuit nu este pierdut, şi aparţine celor care, fie şi numai doi şi trei, se adună în jurul Lui.

sursa: https://comori.org/