Psalmul 145. Henri Rossier

Categorie: Invataturi biblice
 

Asistăm aici la o scenă de laudă care merge întinzându-se până la marginile lumii locuite. El, Unsul Domnului, Împăratul, Îl înalţă pe Dumnezeul Său ca Cel care este El Însuşi Împăratul. L-am văzut de asemenea, în Psalmul 110 , pe El, Domnul lui David, depinzând de Dumnezeu ca de Domnul Său. Domnul, la rândul Său, Îl înalţă ca Dumnezeu (Psalmul 45:7 ; 102:27 ). Deci Hristos Omul vorbeşte aici prin gura împăratului profet. Această laudă are caracterul atât de des întâlnit în Psalmi al unei laude milenare. Are o pecete eternă: de trei ori repetă acest psalm cuvintele: „în vecii vecilor” (v. 1, 2, 21).

Dar Omul Hristos Isus, nu este singurul de lăudat. Dacă, pe de o parte, spune: „Te voi înălţa; voi binecuvânta Numele Tău; Te voi binecuvânta; voi lăuda Numele Tău” şi: „Voi vorbi de glorioasa splendoare a măreţiei Tale şi de faptele Tale minunate” (v. 5), pe de altă parte adaugă: „Ei vor spune puterea faptelor Tale înfricoşătoare şi eu voi vesti faptele Tale cele mari. Ei vor face să răsune amintirea marei Tale bunătăţi şi vor cânta tare dreptatea Ta” (v. 6, 7). Aflăm în v. 10 că aceşti „ei” sunt sfinţii Domnului, adunaţi în jurul Lui, Unsul Domnului.

Iată deci un psalm de comuniune în laudă. Este ca realizarea perfectă, de amândouă părţile, a ceea ce se spune în Psalmul 35:18 : „Îţi voi aduce mulţumiri în adunarea cea mare, Te voi lăuda în mijlocul unui popor mare” (Vedeţi şi Psalmul 22:25 ; 40:9, 10 ).

Dar această laudă depăşeşte cercul imediat al Adunării sfinţilor şi câştigă regiunile cele mai îndepărtate. Dacă Hristosul spune: „Gura mea va rosti lauda Domnului”, adaugă: „Şi orice făptură să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt” (v. 21). Va fi înţelegere, în ce priveşte lauda milenară, între Hristos, poprul Lui, şi naţiunile de pe pământ. „Ca să fie cunoscute fiilor oamenilor faptele Sale puternice şi măreţia glorioasă a împărăţiei Sale” (v. 12), adică întregii rase umane.

Această laudă, cum am văzut în Psalmul 22 , a fost deja inaugurată pentru noi, prin învierea lui Hristos şi formarea Adunării în timpul coborârii Duhului Sfânt la Rusalii. În cap. 4 din Evanghelia după Ioan, Domnul spune: „Vine un ceas, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în Duh şi în adevăr” (v. 23). Acest ceas era acum, pentru că elementele din care era compus: descoperirea Tatălui, adevărul în Fiul şi prezenţa Duhului Sfânt, erau în Însuşi Hristos în clipa în care vorbea, dar acest ceas urma să vină, în virtutea lucrării Lui, pentru a transmite alor Săi aceleaşi caractere. Pentru aceasta trebuiau să fie născuţi din Dumnezeu, să fi primit Duhul Sfânt şi să se poată apropia de Dumnezeu în adevăr; dar acest ceas a venit acum pentru noi; este partea noastră actuală ca doratori. Într-un viitor apropiat, după cum vedem în cap. 5 din Apocalipsa, scena se va întinde şi se va înălţa cu totul altfel. Nu-L vom mai avea pe Hristos lăudând pe pământ în mijlocul Adunării, nu va mai conduce pe pământ laudele generale, în perioada milenară, după cum se vede în psalmul nostru; ci lauda cerească, universală, adresându-se Mielului care este în mijlocul tronului. Acolo El va fi centrul laudei, dar nu al unei laude intenţionate de El. Toţi sfinţii glorificaţi din cer, fiind asemenea Lui, Îl vor lăuda cu aceeaşi gură. Atunci nu „orice făptură” se va alătura acestei laude, ci zecile de mii de îngeri din cer, şi întreaga creaţie, până în adâncimile pământului şi mării ( 5:13 ).

Psalmul 145 , neieşind din sfera pământească, este deci un minunat exemplu de comuniune în laudă. Iată care sunt subiectele lui:

Mai întâi măreţia nepătrunsă a lui Dumnezeu, faptele Lui puternice şi minunate, glorioasa splendoare a măreţiei Lui; putere inseparabilă de marea Lui bunătate şi de dreptatea Lui (v. 3 - 7).
Apoi harul şi mila Lui, bunătatea Lui faţă de toţi, îndurările Lui. Există ceva mai iubitor decât inima Lui? Şi aici, tot acest har este inseparabil de puterea Lui şi de glorioasa splendoare a Împărăţiei Lui (v. 8-13).

În sfârşit toate dovezile pe care le dă despre ceea ce umple inima Lui cu privire la bietele, slabele fiinţe care suntem: El susţine, ridică, hrăneşte, satură; căile Lui sunt cărările dreptăţii; este aproape de toţi cei care Îl cheamă; El păzeşte pe toţi cei care Îl iubesc (v. 14-20). Nu am crede că auzim vorbind aici de oaia din Psalmul 23 ? Dar Însuşi Hristos a urmat acest drum, avându-L pe Domnul ca Păstorul Său; de aceea Se poate asocia laudei celor care Îl au, pe El Însuşi, ca Păstor al lor.

Întâlnim deci aici toate subiectele laudelor, când este vorba de Dumnezeul Preaînalt, Stăpân şi Atotputernic; manifestări diverse a ceea ce este El în dragoste; şi în sfârşit toate faptele Lui şi toate căile Lui de har faţă de ai Săi. De acum aceste subiecte sunt ale noastre. Urmând acestei cântări, avem cei cinci psalmi de aleluia de la sfârşit, dar Psalmul 145 conduce ca să zicem aşa corul, pentru că auzim în el vocea lui Hristos Însuşi dând tonul sfinţilor în comuniunea cu El pentru laudă.
Aceşti psalmi de aleluia sunt laudele rămăşiţei mântuite (146), cele ale Ierusalimului (147), apoi cele ale cerurilor şi ale pământului (148), apoi cântarea nouă a lui Israel (149), în sfârşit lauda finală în sfântul locaş, cu toate instrumentele muzicale din templu, lauda pe bolta cerească a puterii Lui, lauda a tot ce respiră!

Pentru cei răscumpăraţi, totul duce la lauda eternă!

De aproape, de departe, pretutindeni, neîncetat,
Urcă la El cântecul solemn,
Valuri sonore care stârnesc
Marea suflare a Domnului,
Acţiuni arzătoare ale harului,
Imnuri cu ecouri minunate,
Repercutate în spaţiile
Nemărginite ale cerurilor!

sursa: https://comori.org/