Categorie: Invataturi biblice
Primele zece capitole ale cărţii Numeri aduc înaintea ochilor noştri poporul lui Dumnezeu, aşa cum îl vede El în mijlocul pustiei: un popor alcătuit din luptători, aşezat de jur împrejurul unui centru vital unde activează nişte slujitori, şi a cărui tabără trebuie să fie păstrată curată deoarece, potrivit cuvintelor Sale, Domnul Însusi locuieşte acolo. Inimile ascultătoare vor fi gata să se despartă de tot ce le-ar împiedica să se apropie de Dumnezeu; jertfele vor fi aduse la altar de către persoanele rânduite să facă lucrul acesta; Pastele vor fi sărbătorite si Dumnezeu va indica să se facă toate pregătirile de plecare.
1) Cine este apt pentru luptă ? Cine este în stare să poarte armele? (Numeri 1:1-3, 17-19, 44-46 )
Cartea Numerilor pomeneşte două recensăminte: numărătoarea efectuată la Sinai şi despre care vorbeşte capitolul 1, şi aceea din capitolul 26, făcută în câmpia Moabului, în apropiere de Iordan şi de Ierihon. Cu prilejul primului recensământ, Dumnezeu trece în revistă poporul, ca să spunem aşa, pentru a lua cunoştinţă de toţi cei apţi pentru luptă. Comparând cifrele rezultate aici cu acelea oferite de a doua numărătoare, luăm cunoştinţă de consecinţele, adesea deosebit de grave, ale păcatelor şi abaterilor făptuite în timpul călătoriilor prin pustie. Unele seminţii sunt decimate, rezultatul fiind diminuarea suprafaţei de pământ ce le va fi acordată, pentru că porunca divină sună astfel: „Celor ce sunt în număr mai mare să le dai o parte mai mare, si celor ce sunt în număr mai mic să le dai o parte mai mică; să se dea fiecăruia partea lui, după cei ieşiţi la numărătoare" (Numeri 26:54 ).
La Sinai, bărbaţii sunt număraţi de la vârsta de 20 de ani în sus, şi anume toţi cei „apţi serviciului militar." Fiecare trebuia să-şi declare genealogia, familia, casa părintească, lucru valabil şi în timpul lui Neemia (7:.64-65), când nu vor putea mânca din lucrurile sfinte decât cei ce vor face dovada că s-au născut în Israel, într-o casă preoţească. Astăzi singurii care fac parte din poporul lui Dumnezeu sunt cei ce au fost născuţi din nou: „Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge... ci din Dumnezeu" (Ioan 1:12-13 ). Pentru „serviciul militar" — ceea ce, în cazul nostru, înseamnă mărturia exterioară, lupta pentru adevăr — se cere, printre altele, să avem o anumită bărbăţie si maturitate; să cunoaştem cât de cât gândurile lui Dumnezeu şi să fi crescut în domeniul spiritual, adică să avem „douăzeci de ani"!
Cuvântul Scripturii ne mai prezintă poporul lui Dumnezeu sub aspectul unei turme. Păstorul Îşi cheamă fiecare oaie pe nume: El are grijă de cele slabe şi bolnave şi poartă mieii pe braţe. Toate acestea descoperă harul prevăzător al Mântuitorului nostru. Dar aici, noi ne aflăm în pustie, confruntaţi cu o importantă răspundere personală. Duhul lui Dumnezeu caută cu tot dinadinsul să ne încredinţeze de responsabilitatea noastră, de nevoia de a corespunde dorinţelor Domnului nostru pentru a avea parte de un mers, o mărturie şi o luptă care să contribuie la slăvirea Lui.
Recensământul vizează 12 seminţii; dintre fiii lui lacob, Iosif primeşte două părţi: Efraim şi Manase (cf. Geneza 48:5 ). O seminţie nu este numărată, şi anume aceea a leviţilor care au fost puşi deoparte pentru slujbele din Cortul întâlnirii (versetele 47-54), aşa cum vom vedea mai departe.
2) Strânşi laolaltă (Numeri 2:1-2, 17, 34 )
Noi nu am fost chemaţi să trecem de unul singur pustia acestei lumi, ci Dumnezeu vrea să-i adune pe ai Săi, să-i facă să înţeleagă şi să simtă că ei aparţin unui tot unitar, unui trup. Pentru aceasta, a şezat în sânul lor ceva de natură să-i unească, i-a centralizat prin intermediul chivotului aflat în Cortul întâlnirii: „Copiii lui Israel să-şi întindă corturile împrejurul Cortului întâlnirii" (Numeri 2:2 ), fiecare la locul rânduit de Dumnezeu.
Turma se raliază împrejurul Păstorului. Trupul lui Hristos este unit cu Capul. Nu poate fi vorba de o adunare după voia lui Dumnezeu decât atunci când oamenii se strâng în Numele Domnului Isus care a promis că va fi prezent totdeauna în mijlocul alor Săi (Matei 18:20 ).
Mersul israeliţilor este pus în legătură cu felul lor de a tăbărî, de a se strânge laolaltă: „Pe drum vor tine şirul în care au tăbărât, fiecare la rândul lui" (versetul 17). Mers împreună, răspundere a unora faţă de alţii, mărturie comună pentru Dumnezeu în faţa lumii. Poporul tăbăra în jurul chivotului, şi când şirurile lui Israel se puneau în mişcare pentru a străbate pustia, chivotul mergea în mijlocul lor (versetul 17).
3) Slujba (Numeri 3:1-3, 5-13, 39 ; 4:46-49 )
Preoţia era apanajul familiei lui Aaron (versetele 1-3) Numai fii lui aveau dreptul să aducă jertfele pe care le găsim în Leviticul. De aceea cartea Numerilor îi aminteşte doar în treacăt, consacrarea şi slujbele lor fiind prezentate în a treia carte a lui Moise, Leviticul. (Nu a procedat corect Duhul Sfânt prezentând mai întâi cultul şi comunicarea în Leviticul şi apoi mersul şi slujba în Numeri?)
Leviţii erau puşi deoparte pentru Dumnezeu în locul tuturor întâilor născuţi ai lui Israel asupra cărora Domnul câştigase un drept special în ziua când i-a cruţat, în timp ce toţi întâii-născuţi ai egiptenilor fuseseră loviţi de moarte (Numeri 3:12-13 ). Oare nu am fost şi noi înşine „cumpăraţi cu un preţ" (1. Corinteni 6:20 ), astfel că „nu mai suntem ai noştri"? Domnul Isus „a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei" (2. Corinteni 5:15 ).
Înainte de a se angaja în lucrare, leviţii trebuiau să se „apropie" de Aaron şi să „fie", adică să rămână în slujba lui (versetul 6; cf. Marcu 3:14 ). Consacraţi, adică „daţi pe deplin" lui Aaron şi fiilor săi, leviţii erau destinaţi să rămână în slujba lui (slujba lui Aaron este o imagine a faptului că credincioşii se află în slujba lui Christos), în slujba întregii adunări, în slujba Cortului întâlnirii. Ce bine vedem în toate aceste aspecte trăsăturile specifice ale oricărui adevărat slujitor al Domnului: o comuniune permanentă cu El, o slujire cu devotament a Persoanei Sale, a celor ce-I aparţin Lui, a Adunării Sale; o punere la dispoziţia Domnului a tot ce suntem.
Să notăm în treacăt că leviţii în vârstă de 30-50 de ani, adică apţi pentru serviciul încredinţat lor, au fost în număr de 8.580 (Numeri 4:47 ). Ce belşug de slujitori pentru trebuinţele Cortului în cursul şederii şi a transportului acestuia! Ce de cadre de rezervă! Şi ce criză de slujitori astăzi!
Nimeni nu-şi alegea lucrarea pe care ar fi dorit s-o facă, totul decurgând după porunca Domnului transmisă prin Moise, trebuind „să pună pe fiecare din ei la slujba şi sarcina lui" (Numeri 4:17 ).
Pentru mai multe detalii în legătură cu acest subiect, precum şi privitor la capitolul 8 al cărţii Numeri, recomandăm consultarea broşurii noastre intitualtă „Slujbele leviţilor."
4) Curăţirea taberei (Numeri 5:1-8, 11-13, 16-18,22 )
Israeliţii trebuiau să vegheze cu grijă „ca să nu întineze tabăra". Din ce cauză? În versetul 3 se spune lămurit: „pentru că Domnul locuia în mijlocul ei." Dacă ne-am aduce mereu aminte de lucrul acesta, dacă am trăi totdeauna ca în prezenţa lui Dumnezeu, „sub privirile Sale" conştienţi de sfinţenia Sa, am fi scutiţi de multe neplăceri şi alunecări.
Sunt prezentate câteva cazuri. În primul rând, cele care necesitau scoaterea afară din tabără: lepra, lepădarea de sămânţă, contactul cu un mort după care n-a survenit curăţirea.
Lepra este simbolul păcatului, o boală înveterată. Ea poate să reprezinte chiar pe credinciosul care, satisfăcându-şi voia sa personală, poate ajunge să comită lucruri deosebit de grave încât să fie calificat drept un „rău" (1. Corinteni 5 ). Înclinaţiile nestăpânite, necontrolate, pot deveni lepră sau lepădare de sămânţă.
Aceasta din urmă ne vorbeşte despre cel ce nu-şi poate reţine manifestările carnale, care nu se poate controla şi care exercită, prin aceasta, o influenţă dăunătoare asupra altora. Deci să fim foarte atenţi, pentru că cineva se poate rătăci pe un asemenea drum numai prin faptul că s-a aflat cândva sub o influenţă vătămătoare care l-a târât pe un drum greşit. Biblia ne avertizează: „Nu vă înşelaţi: Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune" (1. Corinteni 15:33 ). Să avem deci mare grijă de toate legăturile noastre cu oamenii, fără a ne împrieteni cu oricine şi, chiar în problemele pământeşti să fim deosebit de vigilenţi, fiind totdeauna gata s-o rupem cu ceea ce nu cadrează cu ţinuta şi conduita normală a unui creştin: „Veniţi-vă în fire cum se cuvine, şi nu păcătuiţi!" (1. Corinteni 15:34 ).
Cel ce devenise necurat prin atingerea de un mort trebuia să se purifice, după cum vom vedea la capitolul 19. Dacă el nu făcea lucrul acesta, risca să fie smuls din mijlocul adunării, pentru că el se făcea vinovat de profanarea locaşului Domnului (Numeri 19:20 ). Moartea este plata păcatului sub dublul ei aspect de violenţă şi de corupţie. Contactul cu un mort implica orice manifestare a cărnii, printre acestea numărându-se comuniunea cu cei ce nu au viaţă din Dumnezeu şi sunt caracterizaţi de această violentă şi de această întinăciune. „Comerţul" este inevitabil (1. Corinteni 5:9-10 ), dar să veghem pentru a nu întreţine legături cu cei ce sunt marcaţi cu „semnul morţii" (2. Corinteni 6:14 ).
Cele trei cazuri pomenite mai sus implicau excluderea din tabără — cel puţin pentru un anumit timp — măsură excepţională şi foarte gravă. Şi dacă aşa stau lucrurile, ce trebuia făcut cu „toate celelalte slăbiciuni omeneşti"? Trebuia să se treacă peste ele? Versetele 5-10 indică modul de procedură în cazul când cineva ar fi comis o nedreptate faţă de fratele său. Sunt scoase în evidenţă patru lucruri:
— de îndată ce vinovatul ajungea să-şi dea seama de greşeala sa, el trebuia să mărturisească păcatul comis (versetul 7), mărturisire tot aşa de necesară şi pentru un creştin dacă el vrea să obţină certitudinea iertării şi a curăţirii (1. Ioan 1:9 ). Această mărturisire trebuie făcută, mai întâi, înaintea Domnului, orice act de infidelitate constituind o ofensă la adresa Lui, şi apoi mărturisire faţă de aproapele ale cărui drepturi au fost lezate, toate acestea având ca scop restabilirea părtăşiei;
— după mărturisire, venea restituirea. Dacă fusese furat un lucru de la cineva, acesta trebuia să fie restituit. Numeroase nedreptăţi comise la adresa semenilor noştri pot fi reparate, actul respectiv dovedind realitatea pocăinţei şi a mărturisirii;
— vinovatul care restituia obiectul furat nu-şi făcea lui însuşi nici o pagubă, fiind vorba de o restabilire a dreptăţii. De aceea era necesar „să adauge o cincime" şi s-o dea celui pe care-l nedreptăţise. Cugetul şi sentimentele unui credincios vor indica, de fiecare dată, ce trebuie să însemne această „cincime";
— în sfârşit, nicio restaurare nu era posibilă fără darul „de ispăşire". Leviticul pune accentul pe jerfa pentru păcat şi pe jertfa pentru vină; Numeri, cartea responsabilităţii, subliniază, înainte de toate, mărturisirea si restituirea. Dar nici o restaurare nu ar fi avut loc fără a se ajunge la jertfa lui Christos. Dacă Dumnezeu este „drept" ca să ne ierte (1. loan 1:9), nu faţă de noi este El aşa, ci faţă de Hristos, a cărui jertfă perfectă a înlăturat păcatele noastre. De fiecare dată când am păcătuit, trebuie să ne aducem aminte, cu toată răspunderea, ce preţ cumplit a plătit Christos pentru păcatele noastre. Aceasta ne va conduce să stabilim, judecându-ne pe noi înşine, motivele pentru care am comis acel păcat, cauzele şi scopul acţiunii prin care L-am supărat pe Dumnezeul preasfânt.
Mărturisirea faptei comise, stabilirea cauzelor, restituirea lucrului cu pricina, adăugarea unei cincimi, o nouă aducere aminte a preţului plătit de Hristos pentru spălarea păcatelor noastre, toate acestea ne vor conduce la o deplină bucurie în Domnul şi în lumina gloriei Lui.
Sfârşitul capitolului pe care-l studiem (Numeri 5 ) vorbeşte despre ceea ce se petrece în ascuns. Inima a fost atrasă de un lucru interzis. Nimeni, în afară de Dumnezeu, nu a observat ce s-a petrecut acolo. Sfârşitul vieţii lui Solomon a fost umbrit din cauză că el „a iubit" multe femei străine. Iacob califica prietenia cu lumea drept adulter (Iacob 4:4).
Femeia vinovată trebuia „să stea în picioare înaintea Domnului" (Numeri 5:18,30 ). Numai o întoarcere în prezenţa lui Dumnezeu pune în lumină starea inimii şi ne determină să ne judecăm singuri. Ea trebuia să bea apa sfântă în care se punea ţărână de pe podeaua Cortului (versetul 17). Apa aceasta ne vorbeşte de Duhul Sfânt care aminteşte cugetului şi inimii noastre de moartea lui Hristos („M-ai adus în ţărâna morţii", Psalmul 22:15 ). Urmează o experienţă profundă, produsă de aceste ape amare, care conduce la purificare şi restaurare. Însă, vai, avertismentele Cuvântului şi ale Duhului Sfânt, chiar aducerea aminte a suferinţelor lui Hristos rămân uneori fără efect: umblarea după poftele cărnii („pântecele umflat", Filipeni 3 ; 19 ; Romani 16 ; 18 ) şi mersul nesigur („coapsa uscată", Numeri 5:27 ) devin vizibile. „Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii" (Proverbele 4:23).
5. Nazireatul (Numeri 6:1-8, 13-15 ) Nu era neapărat necesar să aparţii seminţiei lui Levi pentru a te putea consacra Domnului. Orice bărbat şi orice femeie din poporul Israel putea face o juruinţă de nazireat. Nu era o cerinţă impusă de Dumnezeu, ci o decizie luată de inima celui ce voia să se despartă de ceilalţi spre a se apropia de Domnul. In cazul acesta, nu mai era vorba de o mişcare colectivă, ci de o atitudine personală, individuală, de o „juruinţă" care angajează toată fiinţa. Chemarea în slujba Domnului este altceva. Lucrul acesta vine la timpul lui. Aşteptând însă clipa aceea, sufletul doreşte fierbinte să se consacre Domnului, să se afle la dispoziţia Lui (Romani 12:1-2 ).
Cuvântul Domnului numeşte persoane care au ţinut rânduielile nazireatului toată viata lor: Samson, Samuel, Ioan Botezătorul. Totuşi. Numeri 6:13 arată că cineva putea fi nazireu un timp limitat. Oare în viaţa unui credincios nu poate interveni un timp când el să se simtă, într-un mod deosebit, pus deoparte pentru Dumnezeu? Un anume frate a citit, timp de doi ani, numai Sfânta Scriptură. Un altul, fiind silit să-şi înceteze activitatea ca urmare a unei boli care l-a ţinut la pat, nu a vrut să mai ştie nimic, un timp oarecare, de ceea ce nu se raporta direct la părtăşia cu Domnul (citirea Bibliei, rugăciune, cărţi creştine etc.). Progresele spirituale care au rezultat din asemenea acţiuni le-au marcat tot restul vieţii: unul dintre aceştia fiind angajat după aceea în lucrarea Domnului, celălalt întemeind un cămin si dedicându-se propăşirii acestuia.
Modelul suprem al nazireatului este Hristos însuşi care, fiind „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi" (Evrei 7:26 ), dorea atât de mult „să facă voia Celui ce L-a trimis şi să împlinească lucrarea Lui" (Ioan 4:34 ).
Nazireul era marcat de trei lucruri:
— el nu trebuia să bea vin şi băuturi tari şi să nu mănânce nimic care provine din viţă (Numeri 6:4 ). Vinul ne vorbeşte de bucuriile lumii, sub orice formă s-ar prezenta acestea. Cel ce doreşte să se pună deoparte pentru Dumnezeu, în special în vederea lucrării Sale, este adus pe punctul de a se lipsi de multe lucruri care ar fi ceva normal pentru un creştin obişnuit. Despărţirea de tot ce se cheamă lucruri rele, întinăciuni, acte de violenţă este necesară oricărui credincios, dar aici nu este vorba de aşa ceva. Nazireul nu lasă deoparte numai vinul şi băuturile tari, ci tot ce venea din viţă „de la sâmburi până la pieliţa strugurelui"; nu numai ceea ce era necurat în bucuriile lumii, dar orice bucurie pur pământească ce l-ar fi putut abate de la ataşamentul si devotamentul lui faţă de Domnul.
— În toate zilele nazireatului său, cel ce făcuse juruinţa aceasta de a se dedica Domnului trebuia să-şi lase părul să-i crească în voie. Lucrul acesta era pentru el o necinstire (cf. 1. Corinteni 11:14 ). Fiecare om putea să-l remarce: dacă juruinţa fusese făcută în ascuns între Israelit si Dumnezeul lui, efectele acesteia se manifestau în exterior, şi nazireul era dispus să accepte dispreţul. Creştinul este chemat să fie „o epistolă a lui Christos cunoscută şi citită de toţi oamenii" (2. Corinteni 3:2-3 ); o mărturie în văzul tuturor, care rezultă dintr-o trăire lăuntrică cu Dumnezeu, însă care îi atrage dispreţul din partea celor aflaţi „pe calea pierzării" (2. Corinteni 2:15 ). Pentru a putea face lucrul acesta, trebuie să avem în noi gândul care era şi în Hristos, aşa cum zice apostolul Pavel: „La înfăţişare a fost găsit ca un om; S-a smerit şi S-a făcut ascultător" (Filipeni 2:5-8 ). El a putut spune: „Dar eu sunt vierme, nu om; sunt defăimarea oamenilor şi cel dispreţuit de popor" (Psalmul 22:6 ). Ce va fi simţit El când a trebuit să strige: „Dispreţul mi-a frânt inima" (Psalmul 69:20 )!
— În sfârşit, nazireul nu trebuia să aibă nici un contact cu o persoană moartă, nici chiar dacă aceasta ar fi fost un membru al familiei sale. Aceasta ne aminteşte de Luca 14:26 şi 9:57-62.
La câte sacrificii, provenite chiar din partea alor săi, nu este chemat adevăratul slujitor al Domnului care se consacră pe deplin lucrării Sale! În plus, cel care doreşte să fie pus deoparte pentru El trebuie să se ferească de orice necurăţie şi de orice păcat, de toate roadele cărnii. Fără o sfinţenie practică, nu putem avea parte de puterea lui Dumnezeu în slujbă şi în umblare. Pasajul din Plângeri 4:7 reaminteşte această curăţie a nazireilor în Israel: „Prinţii (nazireii) ei erau mai curaţi decât zăpada, mai albi decât laptele."
Dacă descoperim în anturajul nostru credincioşi care poartă semnele „nazireatului", să luăm seama să nu le fim o piedică, să nu le întindem o cursă. Prorocul Amos aminteşte cum Domnul ridicase nazirei dintre tinerii israeliţi. Şi ce au făcut cei din preajma lor? „Voi aţi dat nazireilor să bea vin" (Amos 2:11-12 ). Ce uriaşă răspundere revine acelora care au devenit un prilej de cădere pentru fraţii lor, pe inima cărora Domnul a pus dorinţa aceasta de a se consacra pe deplin pentru El!
Dacă i se întâmplă unui nazireu ca, la un moment dat, „capul lui închinat să se facă necurat", primele zile nu mai erau socotite (versetele 9-12). Oare mai avea el posibilitatea să reia nazireatul? După şapte zile, trebuia să-şi radă capul, arătând prin aceasta că mărturia lui anterioară fusese compromisă. Însă ziua a opta îi oferea o nouă şansă: el aducea preotului două turturele, una ca jertfă pentru păcat, cealaltă ca ardere de tot; ispăşirea era făcută. Israelitul mai aducea un miel de un an ca jerfă pentru vină şi apoi putea să închine din nou Domnului zilele nazireatului lui dinainte.
Dacă o cădere gravă intervine în cariera unui credincios care avea, totuşi, pe inimă să fie pus deoparte pentru Dumnezeu, va rezulta totdeauna o pierdere însemnată; dar epoca harului cunoaşte, de asemenea, o „a opta zi": poate avea loc restabilirea, o reînnoire valoroasă a părtăşiei cu Domnul şi o nouă consacrare în slujbă, cu condiţia ca judecata de sine şi condamnarea faptei de către cel vinovat să fi fost profunde (şapte zile!) şi sufletul să fi devenit din nou foarte conştient de valoarea lucrării lui Hristos.
Odată terminate zilele nazireatului, omul aducea înaintea Domnului toate tipurile de jertfe: simbolic, el intra mult mai profund ca înainte în toate aspectele jertfei aduse de Hristos pe Golgota. În mâinile nazireului era pus darul de către preoţi; apoi „el putea să bea vin" (Numeri 6:20 ), imagine a bucuriei depline care va umple în cer inima aceluia care şi-a manifestat dorinţa de a se consacra Domnului în timpul vieţii pământeşti.
6. Ofrandele sau darurile căpeteniilor (Numeri 7:1-17 )
Primele şase capitole ale cărţii Numeri ne prezintă poporul lui Dumnezeu aşa cum a fost el alcătuit la Sinai; capitolele 7-10 ne vorbesc mai degrabă de relaţiile lui cu Domnul în perspectiva traversării pustiei şi de măsurile luate de El pentru ca aceasta să se desfăşoare cu succes.
În „anul întâi", Dumnezeu a scos pe Israel din Egipt şi l-a adus la El. I-a fost dată Legea, a fost construit Cortul care avea să fie ridicat în prima zi a anului al doilea de la ieşirea din Egipt (Exod 40:2 ).
Deci primul an este marcat de actul răscumpărării şi de lucrarea individuală a Duhului lui Dumnezeu în inimile israeliţilor.
„Al doilea an" se concentrează pe gruparea poporului, mersul împreună al copiilor lui Israel, responsabilităţile ce le revin.
În prima zi este ridicat Cortul. Din ziua a doua şi până în cea de a treisprezecea, domnitorii îşi aduc ofrandele pentru sfinţirea altarului (capitolul 7); în ziua a patrusprezecea, poporul sărbătoreşte Paştele (capitolul 9); în prima zi a lunii a doua, Moise şi Aaron efectuează recensământul (Numeri 1:1,2 ) şi în a douăsprezecea zi a aceleiaşi luni se dă semnalul de plecare de la Sinai spre Canaan (Numeri 10:11 ). Deci şederea la poalele muntelui Sinai a durat aproape un an (Exod 19:1 ).
După ce cortul a fost „uns" şi „sfinţit" (Numeri 7:1 ), căpeteniile lui Israel şi-au adus ofrandele pentru dedicarea altarului. Remarcaţi ordinea: întâi altarul, apoi darul: trebuia mai întâi crucea de pe Golgota, şi numai după aceea Domnul putea primi orice dar ar fi venit din partea poporului. În viaţa personală, trebuie mai întâi să fi venit la Mântuitorul, să fi primit iertarea păcatelor şi viaţa veşnică şi apoi să poţi aduce lui Dumnezeu o jertfă plăcută (Evrei 13:15-16 ). Omul firesc face tocmai contrariul, crezând că, prin darurile sale, va câştiga bunăvoinţa divină.
Darurile căpeteniilor comportă două aspecte: pe de o parte, şase care şi doisprezece boi meniţi să uşureze slujba leviţilor; pe de altă parte, vase de argint şi de aur pline cu tămâie şi făină şi numeroase alte jertfe destinate sfinţirii altarului. Aşadar, una din ofrande pentru slujitorii lui Dumnezeu, cealaltă pentru Dumnezeu Însuşi (cf. cele două Jertfe din Evrei 13:15-16 ).
Carele ne vorbesc de tot ajutorul practic pe care-l putem aduce slujitorilor Domnului: ospitalitate, transport, facilităţi de tot felul. O altă învăţătură pe care ne-o sugerează carele acestea este că lucrătorii nu trebuie să-şi facă griji cu privire la mijloacele necesare realizării misiunii ce le-a fost încredinţată, pentru că Dumnezeu Însuşi li le va pune la dispoziţie aşa cum va găsi El cu cale. Iosif trimisese lui Iacob carele trebuincioase deplasării lui şi a familiei sale în ţara Egiptului (Geneza 45:21 ), imagine grăitoare a grijii pe care o manifesta Dumnezeu faţă de toţi ai Lui. Când Iacob a văzut „carele pe care i le trimisese Iosif, s-a îmbărbătat şi s-a hotărât să coboare în Egipt pentru a-şi revedea fiul”. Să învăţăm a preţui purtarea de grijă a Domnului, chiar dacă noi nu suntem nişte slujitori investiţi într-o funcţie specială! De asemenea, să manifestăm interesul cuvenit pentru a-i ajuta pe cei din jurul nostru, pentru a-i încuraja pe fraţii noştri în slujba lor.
Ofranda pentru sfinţirea altarului ne vorbeşte de închinare. Oare farfuriile de argint, pline cu floarea făinii, nu sunt ele un tip al celor răscumpăraţi (argintul simbolizează răscumpărarea) care prezintă înaintea lui Dumnezeu însuşirile perfecte ale vieţii lui Hristos? Cupele de aur ne fac să ne gândim la copiii lui Dumnezeu, credincioşii ce au devenit „părtaşi firii dumnezeieşti", care fac să se înalţe spre El mireasma Fiului Lui. Arderea-de-tot era alcătuită dintr-un taur — cea mai mare dintre jertfe, un berbec — ofranda de consacrare, imagine a devotamentului lui Hristos până la moartea de cruce, un miel — un tip des întâlnit în Sfânta Scriptură al suferinţelor lui Christos; un ţap adus ca jertfă pentru păcat, în timp ce pentru jertfa de mulţumire se manifestă un mare belşug: doi tauri, cinci berbeci, cinci ţapi, cinci miei: adunaţi în jurul prezenţei lui Dumnezeu şi aflându-se în dulce comuniune cu El, închinătorii îşi găsesc toată bucuria si hrana inimilor lor în lucrarea lui Christos cea dătătoare de pace şi prosperitate.
Oare de ce repetă Cuvântul de 12 ori amănuntele referitoare la darurile căpeteniilor? Nu ar fi fost de ajuns să se menţioneze o singură dată ce au dat aceştia? Nu, pentru că Dumnezeu ţine seama de tot ce se face pentru El, de tot ce, în viaţa alor Săi şi în darurile lor, vorbeşte de Hristos. În cartea Sa de aducere aminte, totul a fost consemnat. Nici un lucru făcut pentru Domnul nostru nu va fi uitat în veşnicie.
Unii credincioşi sunt de părere că aceleaşi gânduri sunt repetate mereu în cadrul serviciului divin, al închinării; dacă aşa ar sta lucrurile, ceea ce le pare unora monoton şi totdeauna la fel s-ar asemăna de minune cu cele relatate în capitolul la care ne-am referit mai înainte!
Totuşi, pentru o inimă atentă şi iubitoare faţă de Domnul există o varietate uimitoare în slujba de închinare realizată sub călăuzirea Duhului Sfânt! El pune pe inima copiilor lui Dumnezeu subiecte de laudă care — contrar unei liturghii — se înnoiesc de la o duminică la alta. Esenţa rămâne mereu aceeaşi, adică lucrarea lui Christos; de-a lungul veşniciei, nu vom găsi un alt subiect de laudă şi nu-l vom epuiza niciodată.
Însă trebuie să remarcăm că, deşi există „o singură ofrandă", un singur dar, acesta ne este prezentat sub aspectul a „diferite jertfe". Tămâia sfântă (Exod 30:34-38 ) era compusă din numeroase ingrediente, toate fiind luate în cantităţi egale, fiecare dintre acestea reprezentând o latură a nespus de complexei Persoane a lui Hristos. Dacă ale noastre „coşuri" (Deuteronom 26:2 ) au fost umplute de Fiinţa Sa în tot cursul săptămânii, închinarea adusă înaintea lui Dumnezeu duminică dimineaţa va fi de fiecare dată proaspătă şi nouă.
Dacă degetul lui Dumnezeu ar fi trebuit să indice astăzi lista darurilor aduse de mâna noastră, ce ar fi trebuit oare să scrie?
7. Daruri-oameni (Numeri 8:1-14, 23-26 )
Dacă în pasajul precedent ne-am ocupat de daruri — în bunuri materiale, acum vom vorbi despre daruri-oameni. La începutul capitolului 8 din cartea Numeri, cele şapte candele îşi proiectează lumina chiar spre sfeşnic şi, ca să spunem aşa, spre ofrandele care au fost aduse şi spre cele ce urmează. Duhul lui Dumnezeu scoate în evidenţă perfecţiunea lui Hristos (simbolizat prin sfeşnic) si acţiunile acelora ale căror inimi au fost mişcate să aducă ceva Domnului, ba mai mult încă, „s-au dat mai întâi pe ei înşişi Domnului" (2. Corinteni 8:5 ).
Levitii au fost număraţi de la vârsta de o lună în sus (Numeri 3:39 ; cf. Galateni 1:15 ). La vârsta de 25 de ani trebuiau să intre în slujbă (Numeri 8:24 ) şi când împlineau 30 de ani să fie folosiţi în lucrare (Numeri 4:47 ). Însă înainte de orice slujbă, leviţii urmau să fie „legănaţi într-o parte şi în alta, ca dar legănat Domnului" (Numeri 8:13 ).
O exersare spirituală profundă trebuia să preceadă orice activitate. La versetul 7, Moise îi stropeşte pe leviţi cu apă ispăşitoare. Regăsim apa aceasta la capitolul 19 unde se vorbeşte despre cenuşa viţelei arse afară din tabără, tip al aducerii aminte a lucrării Domnului Isus pe care Duhul Sfânt o păstrează vie în cugetul şi inima celui chemat să slujească. Apoi leviţii trebuie să lase ei înşişi să treacă briciul peste tot trupul lor, să-şi spele hainele şi să se curăţească (Numeri 8:7 ). Numeroase lucruri trebuie să fie date deoparte: manifestările carnale vor fi abandonate (Coloseni 3:5,8 ), iar Cuvântul să influenţeze profund mărturia exterioară (apa curăţeşte hainele).
Apoi sunt aduse nişte jertfe în prezenţa întregii adunări a lui Israel. Poporul îşi pune mâinile peste leviţi. La rândul lor, aceştia şi le pun pe capul viţeilor, după care jertfele sunt aduse pe altar. Şi abia „după aceea leviţii vin să facă slujba în Cortul întâlnirii" (Numeri 8:22 ). Orice slujbă trebuie să fie precedată de o tot mai profundă apreciere a lucrării lui Hristos.
Tu, Cel ce-ai ispăşit pe cruce ai noştri munţi de fărădelegi,
Învaţă-ne să-Ţi ştim aduce prinosul jertfei noastre-ntregi!
Ofranda-Ţi binecuvântată ne-a smuls din moarte şi blestem
Ca să slujim pe-al slavei Tată cu tot ce-avem şi ce suntem...
8. Paştele în pustie (Numeri 9:1-14 )
(Referitor la acest subiect, se va vedea broşura noastră „Cele şapte sărbători ale Domnului"). Se scursese un an de la acea noapte înspăimântătoare când îngerul judecăţii trecuse prin Egipt şi omorâse pe toţi întâii-născuţi. La adăpostul sângelui mielului pascal, israeliţii părăsiseră în grabă ţara şi experimentaseră îndurarea şi puterea Domnului. Acum, în mijlocul pustiei, ei vor trebui să-şi aducă aminte de această noapte de eliberare care a schimbat sensul vieţii lor. Domnul Însuşi cere poporului (versetul 2) „să sărbătorească Paştele la vremea hotărâtă, în a patrusprezecea zi a lunii acesteia, între cele două seri", după toate legile şi după toate poruncile privitoare la ele. Nimic nu era lăsat la bunul plac al vreunui om. Lucrurile nu puteau fi „simplificate" din cauză că israeliţii se aflau în pustie. Paştele sunt numite în capitolul nostru „darul cuvenit Domnului" (ofrandă) (versetele 7,13). În Egipt fuseseră instituite, iar în pustie deveneau un memorial care angaja poporul să aducă ceva lui Dumnezeu. Sărbătoarea era ţinută în primul rând, pentru El. Încercările pustiei nu au atenuat bucuria produsă de privilegiul comemorării. Moise zisese lui Faraon: „Lasă pe poporul Meu să plece, ca să-Mi slujească... Vom merge cu copiii şi cu bătrânii noştri, cu fiii şi cu fiicele noastre, cu oile si boii noştri, căci avem să ţinem o sărbătoare în cinstea Domnului" (Exod 10:3,9 ). Iar acum aveau să facă lucrul acesta pentru prima dată. Câteva sute de ani mai târziu, pe vremea lui Ezra (6:19-22) se va manifesta aceeaşi grijă pentru a respecta întocmai poruncile Domnului; israeliţii se vor curăţi, se vor separa de orice necurăţie provenită din partea naţiunilor, pentru a-L căuta cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. De aceea nu este de mirare că bucuria le-a umplut inimile, deoarece Domnul Însuşi îi înveselise (versetul 22).
Paştele era tipul unei lucrări viitoare, a sacrificiului Mielului lui Dumnezeu. Dar pentru noi, Cina (corespondentul Paştelor vechi-testamentale) este memorialul unei opere îndeplinite. Nu este vorba de împlinirea unei porunci obligatorii, ci mai degrabă de răspunsul inimii credinciosului faţă de ultima dorinţă a preaiubitului său Domn şi Mântuitor. Totuşi, aceasta nu înseamnă că sărbătoarea Mesei Domnului este lăsată la discreţia fiecăruia, la bunul nostru plac („aşa consider eu... aşa mi se pare potrivit... cred că ar fi bine să..."), ci suntem chemaţi să ne conformăm învăţăturilor Noului Testament cu privire la lucrul acesta.
Pustia, în raport cu responsabilitatea noastră, ridică două probleme: curăţia practică pentru a participa la masa de Paşte (pentru noi Cina Domnului) (versetele 6-12) şi, în al doilea rând, abţinerea nejustificată (versetul 13).
Curăţia practică
În luna întâi, în ziua a paisprezecea a lunii, nişte oameni erau necuraţi din cauză că se atinseseră de un mort şi astfel nu puteau să ţină Paştele. Ei nu şi-au ascuns necurăţia, zicând: „Ne aflăm în pustie. Vom lua, totuşi, parte." Dar ei nu au rămas nici indiferenţi cu privire la greşeala lor, dorind din toată inima să participe la sărbătoarea de aducere aminte. Ce era de făcut? Ei au mărturisit lui Moise toată starea lor, fără a tăinui ceva (versetul 7). Moise nu face parada unuia care ştie totul. Lui nu-i este ruşine să-şi recunoască ignoranţa şi să consulte pe Domnul. Răspunsul îndurării divine este lămurit: „Dacă cineva dintre voi este necurat... totuşi să ţină Paştele în cinstea Domnului" (versetul 10). Un asemenea om trebuia să facă experienţele pomenite în capitolul 19, purificându-se prin intermediul apei de curăţire făcută din cenuşa viţelei; apoi, exact după o lună, putea să sărbătorească Paştele Domnului. Lucrul acesta nu se petrecea în alte condiţii, ci totul decurgea după rânduiala iniţială: cu pâine fără aluat şi cu ierburi amare.
Învăţătura aceasta este valabilă şi pentru noi, în raport cu Cina Domnului, aşa cum apare ea în 1. Corinteni 11:28 . Dacă am păcătuit, nu se pune problema abţinerii, ci a recunoaşterii păcatului nostru şi a mărturisirii lui şi, bizuindu-ne pe lucrarea harului făcută prin jertfa lui Hristos, să luăm parte din pâine şi din vin („...şi aşa să mănânce").
Dar să avem mare grijă să nu lăsăm să se adune greşeli nemărturisite care întrerup părtăşia cu Domnul, curmă bucuria prezenţei Sale şi împiedică creşterea noastră spirituală. Judecata de sine, această muncă lăuntrică intensă, ne va ajuta să avem mereu vii înaintea ochilor sufletelor noastre suferinţele îndurate de Hristos şi pentru acest păcat pe care tocmai l-am mărturisit. În felul acesta, nu ne vom abţine de la Cină, ci vom lua parte cu un sentiment şi mai profund despre puterea şi valoarea harului lui Dumnezeu.
Apostolul, de altă parte, îi avertizează pe corinteni că s-ar face vinovaţi dacă ar lua parte la Masa Domnului „în chip nevrednic" (1. Corinteni 11:27 ). Ce trebuie să înţelegem prin aceasta? Se pare că este vorba de două lucruri deosebite. Versetul 29 completează versetul 27, spunând: „Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea o judecată împotriva lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului." A lua Cina fără a realiza cuvintele Domnului: „Acesta este trupul Meu...acesta este sângele Meu", a participa acolo ca la un ritual, din obişnuinţă, tratând lucrurile cu superficialitate, ne expune disciplinei Domnului. Însă, în contrast cu acestea, versetul 28 începe printr-un „dar". Cercetându-ne pe noi înşine, suntem chemaţi să ne recunoaştem greşelile şi cauzele care le-au produs, ceea ce ne va produce un sentiment profund cu privire la însemnătatea harului lui Dumnezeu. Şi astfel vom lua parte la Cină, nu pentru că ne-am simţi vrednici prin noi înşine, ci din pricină că El a făcut totul ca să ne curătească si să ne aducă în prezenţa Lui.
Abţinerea, neparticiparea
„Dacă cineva este curat, nu este în călătorie, şi neglijează să ţină Pastele... omul acela îşi va purta păcatul" (Numeri 9:13 ). Orice copil al lui Dumnezeu este chemat să ia parte la Masa Domnului, cu condiţia să nu fie vorba de o piedică majoră în mersul lui şchiopătând sau în depărtarea sa de Dumnezeu. Este important să înţelegem semnificaţia Cinei („Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată", 1. Corinteni 10:15 ), aceasta nu ar putea fi dată unor copii care nu judecă lucrurile. De altă parte, Cuvântul Domnului subliniază gravitatea faptei unui copil al lui Dumnezeu care ar rămâne indiferent la memorialul instituit de El Însusi, Paştele sau Cina Domnului. Oare nu are El dreptul la afecţiunea noastră când ne cere „să facem lucrul acesta în amintirea Lui"? Dacă se respectă ultima dorinţă a unui muribund, cu cât mai îndreptăţit este la aceasta Domnul nostru! Si atunci de ce nu am participa la Masa Sa? Din cauza nepăsării noastre? De teamă că nu suntem suficient de curaţi? (Dar nu eforturile noastre, ci numai jertfa Lui ne poate face curaţi.) De teamă că L-am putea necinsti prin umblarea noastră de toate zilele? (Harul va răspunde la orice greşeală recunoscută şi mărturisită înaintea lui Dumnezeu.)
Participând la Masa Domnului, ne aducem aminte de înfrângerea lui Satan, vestim moartea Răscumpărătorului nostru, punem crucea în legătură cu apropiata Lui venire. Or, Vrăjmaşul nu poate suporta toate acestea, şi atunci ridică tot felul de piedici în calea celor credincioşi pentru a-i împiedica „să-şi aducă aminte" de Mântuitorul sufletelor lor.
Aşadar este un lucru foarte grav ca cineva să se abţină de la masa de aducere aminte a Domnului Isus din raţiuni de indiferentă, sau uşurătate, sau sub pretextul că alţii nu se poartă în mod corespunzător, sau încă de teama de a se expune disciplinei adunării. Totuşi, Dumnezeu cunoaşte foarte bine împrejurările vieţii fiecărui credincios în parte. El cântăreşte, după măsura Sa şi pătruns de o nemărginită îndurare şi milă, tot ceea ce poate împovăra inima şi cugetul. Fiecare stare prin care trecem trebuie să fie o nouă ocazie de a veni înaintea Lui, fiecare moment al vieţii trebuie să dea naştere unei noi experienţe cu Dumnezeu. Nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării şi, cu atât mai puţin, chestiunea de a participa la Cina Domnului. Trebuie să auzim cum răsună, de-a lungul veacurilor, cuvintele Aceluia care, în noaptea în care a fost vândut, a zis: „Luaţi, mâncaţi... beţi toţi din el..."
Observăm că şi un „străin" (Numeri 9:14 ), dacă ar fi dorit să sărbătorească Paştele Domnului, nu era împiedicat s-o facă. În altă parte, găsim că el trebuia să fi fost tăiat împrejur (Exod 12:48 ), adică să accepte semnul ce indica despărţirea sa de toate pentru a intra în legătură cu Dumnezeu. Sărbătorind Paştele Domnului, străinul recunoştea, de fapt, autoritatea lui Dumnezeu. Rânduiala divină era aceeaşi „pentru străin, ca şi pentru băştinaş". Resursele harului sunt nemărginite, însă niciodată acestea nu se află în contradicţie cu gândurile lui Dumnezeu revelate în Cuvântul Lui. Totuşi, braţele Sale se deschid cu bunătate, fiind gata să primească pe oricine vrea să vină la El, chiar în mijlocul unui popor atât de închis şi rezervat, atât de puţin dispus să primească pe străinii ce s-ar fi apropiat de el.
Sub domnia lui Ezechia, s-a întâmplat că „o mare parte din popor, mulţi din Efraim, Manase, Isahar şi Zabulon nu se curăţiseră" (2. Cronici 30:18 ), deşi au răspuns invitaţiei de a participa la sărbătorirea Paştelor. Ei au fost loviţi cu o boală pentru că Domnul este sfânt şi rămâne ca atare, dar „Ezechia s-a rugat pentru ei... Domnul a ascultat pe Ezechia şi a vindecat poporul." Mijlocirea lui Hristos răspunde ignoranţei, slăbiciunilor şi greşelilor noastre.
9. Plecarea din Sinai
a) Norul (Numeri 9:15-23 )
Norul era semnul vizibil al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. Îl proteja (versetul 15; Exod 14:20 ), îl călăuzea (versetul 17, Exod 13:21 ) şi umplea sanctuarul (Exod 40:34 ). Gloria Domnului s-a manifestat în chipul acesta în şapte momente diferite. Ce puternică asigurare trebuie să-i fi oferit lui israel faptul de a şti că Dumnezeu mergea cu ei, tăbăra cu ei, lupta alături de ei! A porni sau a se opri fără nor însemna pierderea prezenţei divine. Israeliţii nu erau ghidaţi de un semn roşu sau verde, cum se întâmplă pe străzile oraşelor noastre, ci de o Prezenţă, o Persoană divină cunoscută şi iubită. Nici un motiv să se îngrijoreze de ziua de mâine sau de lungimea şi de dificultăţile ce vor trebui întâmpinate în etapa următoare. Apoi să ştii să aştepţi semnalul de plecare indicat de ridicarea norului. Ce bucurie când, privind în urmă, după o călătorie sau o etapă oarecare, puteau spune: „Aşa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său" (Deuteronom 32:12 ).
În Isaia 52:12 citim: „Nu ieşiţi cu grabă, nu plecaţi în fugă; căci Domnul va merge înaintea voastră." Nici o grabă inutilă pentru cei ce aşteaptă călăuzirea Domnului. Aceasta implica o dependenţă permanentă de Dumnezeu, deşi lucrul acesta nu era tocmai pe placul cărnii. Privirea trebuia să fie mereu aţintită în sus. Iona, pe deplin lămurit cu privire la drumul pe care voia Dumnezeu să-l conducă, fuge de Faţa Lui, şi nu culege decât mizerie şi suferinţă. În Numeri 14:40 , poporul vrea să se suie fără Domnul şi suferă o cumplită înfrângere. Un alt caz avem în Deuteronom 25:17 , unde israelitii obosiţi, sleiţi de puteri şi care se târau la coadă, devin pradă vrăjmaşului.
Totuşi, Dumnezeu nu Şi-a retras îndurarea de la a ei. În Neemia 9:18-19 ni se aminteşte: „Nici chiar atunci când şi-au făcut un viţei turnat... nu i-ai părăsit în pustie, şi stâlpul de nor n-a încetat să-i călăuzească." Da, „Dumnezeu este credincios!"
Este interesant să vedem diferitele poziţii pe care le lua norul. De regulă, „acoperea" Cortul (Numeri 9:15 ; 16:42 ). O singură dată îl găsim „deasupra capacului ispăşirii" ( 16:2 ), locul unde Aaron odată pe an, iar Moise ori de câte ori ar fi vrut, se întâlneau faţă în faţă cu Domnul.
De 3 ori îl întâlnim „la uşa cortului": legat de întâmplarea cu viţelul de aur (Exod 33:9 ), ca şi cum Domnul S-ar fi aflat pe punctul de a părăsi poporul, însă mijlocirea lui Moise ÎI reţinea în mijlocul lor. În Numeri 12:5 , Domnul vine ca Judecător s-o pedepsească pe Maria la intrarea Cortului. Foarte supărat, Domnul pleacă şi norul se depărtează de cort. Mijlocirea lui Moise asigură vindecarea surorii sale. În Deuteronom 31:15 , se relatează ultima ocazie când Moise intră în Cort: „Tu vei adormi împreună cu părinţii tăi" îi spune glasul atât de cunoscut. În aceeaşi zi, Domnul îi mai spune: „Suie-te... pe muntele Nebo" (Deuteronom 32:49 ). Norul pare să vină la intrarea Cortului ca pentru a-l însoţi pe Moise în această ultimă călătorie. Inspirat de Duhul lui Dumnezeu, el compune cântarea care va răsuna ca o mărturie în urechile copiilor lui Israel de-a lungul veacurilor. Apoi se suie pe munte fără nici un însoţitor, şi acolo se apropie de el Prietenul credincios, care a fost cu el din ziua cu rugul aprins pentru a-l face să mai simtă încă o dată, dar pentru cea din urmă oară, harul şi părtăşia Lui.
b) Trâmbiţele (Numeri 10:1-10 )
Trâmbiţele de argint din care sunau preoţii ghidau, în mod direct, diferitele mişcări ale poporului: adunarea (versetele 3-4), ordinul de marş (versetele 5-6), dezlănţuirea atacului contra vrăjmaşilor (versetul 9); sunetul trâmbiţei marca, de asemenea, zilele de bucurie si de adorare a Domnului (versetul 10).
Oare nu sunt toate acestea un tip al Cuvântului lui Dumnezeu prezentat de cei ce-l propovăduiesc fraţilor lor, pentru ca aceştia să ştie cum să se comporte, îndeosebi în mişcările lor comune în pustiul acestei lumi, cum ar fi: strângerea laolaltă, adorarea, mersul sau lupta?
c) Ordinul de marş — Hobab — Chivotul (Numeri 10:11-13, 29-34 )
În anul al doilea, în luna a doua, în a douăsprezecea zi a lunii, norul s-a ridicat de pe Cortul întâlnirii. Pentru prima oară copiii lui Israel pornesc după porunca dată de Domnul prin Moise. Toată tabăra se pune în mişcare şi înaintează sub călăuzirea norului.
La prima vedere, nu este uşor să discernăm adevăratele motive care au determinat pe Moise, în acel moment, să-i propună socrului sau Hobab să-i însoţească. Pe de o parte, el zice: „Vino cu noi şi îţi vom face bine... te vom face să te bucuri de binele pe care ni-l va face Domnul", invitaţie pe care este indicat s-o adresăm tuturor acelora cu care suntem convinşi că vom putea împărtăşi ceea ce ne dă Domnul. Însă de ce mai spune Moise şi cuvintele acestea: „Tu ne vei servi de ochi în pustie"? Era o expresie menită să-l încurajeze pe Hobab să se decidă a se alătura poporului (cf. Judecători 4:11 ) sau dimpotrivă, ea dădea la iveală dorinţa profundă a lui Moise de a se bucura de însoţirea acestui cunoscător al pustiei? în paragraful următor, chivotul merge înaintea poporului pentru a le căuta un loc de odihnă. Oare prin aceasta nu cumva Duhul Sfânt ar vrea să ne spună că Moise a comis o imprudenţă, căutând un conducător văzut, în locul Domnului a cărui cunostinte îl întreceau infinit mai mult pe socrul lui?
„Dumnezeu părăseşte locul pe care Şi-l alesese iniţial în mijlocul seminţiilor lui Israel pentru ca acestea să aibă grijă de prezenţa şi onoarea Numelui Lui, şi Se face, într-un anumit fel, slujitorul lor, căutând un loc unde să se poată odihni, călătorind pe un drum pe care nu mai merseseră niciodată... Frumoasă imagine a Domnului nostru plin de bunătate si tandreţe, care nu Se sfieşte să rămână cu noi când, spre binele nostru, trebuie să străbatem un pustiu, şi care, scoţându-Şi oile afară din staul, merge înaintea lor şi le îmbărbătează prin prezenţa Lui binecuvântată" (J. N. Darby).
Astfel, chivotul, părăsind cu graţie locul său obişnuit din mijlocul poporului, merge înaintea sa cale de trei zile. Cele trei zile ne vorbesc de moartea si învierea Domnului Isus. În Matei 28:7 citim despre Cel înviat: „El merge înaintea voastră... ÎI veţi vedea."
A-L urma pe Isus conştienţi de faptul că El a murit şi a înviat pentru noi, precum şi ştiind că El, Păstorul cel Bun „merge înaintea ochilor" (loan 10:4) înseamnă, de fapt, a găsi odihnă în pustie în aşteptarea altei odihne de care ne vom bucura în gloria divină.
De fiecare dată când începea o nouă etapă, Moise se ruga Domnului (Numeri 10:35-36 ), convins că prezenţa Domnului le era asigurată.
sursa: https://comori.org/