Categorie: Invataturi biblice
Platoşa (lorica) soldatului roman îi apăra partea superioară a corpului. În armata romană existau mai multe feluri de platoşe, dar cea mai uzuală pentru soldatul de rând era cămaşa din zale (lorica hamata). Ea era confecţionată din inele de fier şi era căptuşită cu piele. Platoşa era grea şi îngreuia mişcările. Totuşi, niciun soldat roman nu ar fi mers fără platoşă la luptă.
Pieptul - reşedinţa inimii
Pieptul este sediul inimii. Vameşul care a mers la templu, nu îndrăznea să-şi ridice ochii şi se bătea cu pumnul în piept, zicând: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul“ (Luca 18:13 ). Ioan, ucenicul pe care îl iubea Isus, la masă era culcat la sânul lui Isus (Ioan 13:25 ). În ambele cazuri, pieptul este sinonim cu inima. Vameşul a simţit în adâncul inimii sale că era un păcătos. Ioan a auzit bătaia inimii Învăţătorului său, când L-a întrebat: „Doamne, cine este?“
Inima are o însemnătate centrală pentru om. Ea este un organ muscular, care alimentează întregul corp omenesc cu sânge prin bătăile sale, asigurând astfel irigaţia sangvină a tuturor organelor. Biblia vorbeşte mult despre inimă, dar în cele mai multe cazuri în sens figurat. Inima este sediul hotărârilor omului: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât tot ce se păzeşte, pentru că din ea ies izvoarele vieţii“ (Proverbe 4:23 ). Inima vorbeşte de ataşamentul nostru faţă de Domnul: „Fiul meu, dă-mi inima ta, şi ochii tăi să-şi găsească plăcerea în căile mele“ (Proverbe 23:26 ). Se înţelege că inima trebuie să fie păzită de atacurile duşmanului. Dacă duşmanul ne răneşte în inimă, atunci, pe de o parte vom lua decizii greşite, iar pe de altă parte dragostea şi ataşamentul nostru faţă de Domnul vor lăsa de dorit.
Pieptul şi inima au de a face şi cu conştiinţa noastră. Despre naţiunile care nu-L cunosc pe Dumnezeu, citim că ele arată lucrarea legii scrisă în inimile lor, conştiinţa lor mărturisind (Romani 2:15 ). Pavel a scris lui Timotei: „ţinta poruncii este dragostea dintr-o inimă curată şi dintr-o conştiinţă bună şi din credinţă neprefăcută“ (1. Timotei 1:5 ). Scriitorul Epistolei către Evrei ne îndeamnă: „Să ne apropiem cu inimă sinceră în siguranţă deplină a credinţei, având inimile curăţite de o conştiinţă rea şi trupul spălat cu apă curată“ (Evrei 10:22 ). În toate aceste trei versete este prezentată o legătură între inimă şi conştiinţă.
Dumnezeu a dat fiecărui om o conştiinţă. Şi credinciosul are o conştiinţă şi trebuie să se străduiască, ca ea să fie mereu curată. Pavel era preocupat să aibă întotdeauna o conştiinţă fără vină faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni (Fapte 24:16 ). De aceea Pavel ne îndeamnă să nu fim un prilej de poticnire nici pentru iudei, nici pentru greci (1. Corinteni 10:32 ). Dacă conştiinţa ne acuză, atunci duşmanul şi-a atins scopul şi noi suntem în imposibilitatea de a savura binecuvântările spirituale.
Dreptatea în faţa lui Dumnezeu
Pieptul trebuie să fie protejat prin dreptate. Ce este dreptatea? Acest cuvânt îl găsim de peste 300 de ori în Biblie. Dreptatea este o noţiune din domeniul juridic. De la un judecător aşteptăm să facă dreptate, adică să-l pedepsească pe cel vinovat şi să-l achite pe cel nevinovat. Fiecare primeşte ceea ce i se cuvine. În Epistola către Romani este prezentat pe larg acest adevăr. Acolo recunoaştem ceea ce înţelege Dumnezeu prin dreptate. Dumnezeu este sfânt şi drept. De aceea El trebuie să condamne şi să pedepsească pe păcătos. Pentru salvarea păcătosului, Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său. Dumnezeu a fost aşa de drept, încât în momentul când Fiul Său a fost încărcat cu păcatele noastre pe cruce, L-a părăsit şi pedepsit. „Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui şi prin rănile Lui suntem vindecaţi“ (Isaia 53:5 ). Dar dreptatea lui Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi. Acum, Dumnezeu este drept, îndreptăţindu-l pe cel care crede în Domnul Isus (Romani 3:26 ). Dreptatea lui Dumnezeu pedepseşte numai o singură dată, nu de două ori. De aceea noi, care credem în lucrarea Domnului Isus, putem sta în faţa lui Dumnezeu ca oameni îndreptăţiţi.
Când este vorba despre poziţia noastră în faţa lui Dumnezeu, dreptatea este comparată cu o mantie. Deja în Vechiul Testament citim: „Mă voi bucura mult în Domnul, mi se va veseli sufletul în Dumnezeul meu; pentru că El m-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, m-a acoperit cu mantaua dreptăţii“ (Isaia 61:10 ). Aceasta este „haina cea mai bună“ care a primit-o fiul risipitor de la tatăl său după ce a venit acasă (Luca 15:22 ). Haina vorbeşte despre poziţia noastră în Hristos. Când marele preot Iosua a stat în faţa îngerului lui Dumnezeu şi diavolul a căutat să-l acuze, citim cuvintele: „Şi el a vorbit şi a spus celor ce stăteau înaintea lui zicând: «Luaţi de pe el hainele murdare!» Şi lui i-a zis: «Iată am făcut ca nelegiuirea ta să se ducă de la tine şi te îmbrac cu haine de sărbătoare»“ (Zaharia 3:4 ). Deci, poziţia noastră în faţa lui Dumnezeu nu poate fi atacată de duşman, de diavolul; el trebuie să se îndepărteze.
Dreptate în luptă
Când este vorba despre lupta credinciosului, atunci dreptatea nu este comparată cu o mantie sau haină, ci cu o platoşă de metal. Aici nu este vorba despre poziţia noastră în faţa lui Dumnezeu, ci despre arătarea ei în viaţa practică de zi cu zi. Este vorba despre dreptatea practică în împrejurările vieţii în care ne găsim. În faţa lui Dumnezeu, Domnul Isus este dreptatea noastră (1. Corinteni 1:30 ; 2. Corinteni 5:21 ). „Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos“ (Romani 5:1 ). În lupta contra atacurilor viclene ale diavolului nu este suficient acest lucru. El caută să ne facă nesiguri nu numai cu privire la mântuire (ca apărare în această direcţie ne este dat coiful mântuirii), ci caută prin atacurile sale să ne împiedice să mergem ca oameni drepţi pe cale în realizarea zilnică a poziţiei noastre.
Dumnezeu este drept. El dă fiecăruia ce i se cuvine. O viaţă în dreptatea practică înseamnă pentru noi o viaţă în concordanţă cu Dumnezeu. Ne gândim din nou la omul nou cu care suntem îmbrăcaţi şi ale cărui caractere trebuie să se vadă la noi. Omul nou este creat în dreptate şi în sfinţenia adevărului (Efeseni 4:24 ). Tocmai aceste caractere trebuie să le trăim în viaţa noastră.
Adevăr şi dreptate
Dreptatea este un rezultat al adevărului. Dumnezeu Însuşi lucrează aşa. Psalmistul spune: „Lucrările mâinilor Sale sunt adevăr şi judecată; toate rânduielile Lui sunt sigure, întărite pentru totdeauna, pentru eternitate, făcute în adevăr şi dreptate“ (Psalm 111:7-8). „Tot Cuvântul Tău este adevăr şi orice judecată a dreptăţii Tale este pentru totdeauna“ (Psalm 119:160). Profetic citim: „ ...şi ei Îmi vor fi popor şi Eu le voi fi Dumnezeu, în adevăr şi în dreptate“ (Zaharia 8:8 ).
Acelaşi lucru Îl aşteaptă Dumnezeu de la noi. Când Solomon în rugăciunea sa se gândea la tatăl său David, Îi amintea lui Dumnezeu: „ ...după cum el a umblat înaintea Ta în adevăr şi în dreptate şi în integritate a inimii faţă de Tine“ (1. Împăraţi 3:6 ). Dar Dumnezeu trebuia să-i reproşeze poporului Său: „Ascultaţi aceasta, casă a lui Iacov, care sunteţi numiţi după Numele lui Israel şi ieşiţi din apele lui Iuda, care juraţi pe Numele Domnului şi mărturisiţi despre Dumnezeul lui Israel, dar nu în adevăr, nici în dreptate“ (Isaia 48:1 ).
Dreptatea practică
Este deci vorba despre comportarea noastră dreaptă în împrejurările şi în relaţiile pământeşti în care ne-a pus Dumnezeu. Dreptatea practică înseamnă: comportamentul nostru - lucrări, fapte, vorbire şi tăcere faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni - este în concordanţă cu poziţia noastră. Numai atunci avem o conştiinţă bună. Dacă conştiinţa ne condamnă, înseamnă că diavolul a câştigat mult de tot. Conştiinţa roade în noi ca un vierme, până când nu s-au clarificat lucrurile. Suntem apăsaţi şi ca urmare nu avem libertate deplină la rugăciune. Într-o astfel de stare nu mai putem savura părtăşia cu Domnul nostru; nu mai avem bucurie deplină la citirea Scripturii. Participarea la strângerile laolaltă devine o „obligaţie“. Astfel, diavolul şi-a atins scopul şi Domnul este tot mai puţin luat în seamă. Vom fi îndepărtaţi tot mai mult de la savurarea binecuvântărilor spirituale.
Cine s-a îmbrăcat cu platoşa dreptăţii nu se va face vinovat de niciun lucru în viaţa cotidiană. Oriunde ne aflăm - la serviciu sau într-o afacere, dacă avem de-a face cu administraţia financiară sau cu poliţia, sau cu autorităţi, sau în mediul familial, sau în familia lui Dumnezeu - conştiinţa noastră nu trebuie să ne acuze. Este imposibil ca cine are o conştiinţă bună să nu-şi plătească impozitele, să falsifice bilanţurile firmei, să emită o factură fără TVA, să nu recunoască un accident care l-a săvârşit, să fure ceva din întreprindere etc. Cât de concret este acest fapt, ne prezintă apostolul Pavel în Romani 6:13 : „Nici să nu daţi păcatului mădularele voastre, ca unelte ale nedreptăţii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca unelte ale dreptăţii.“ Mădularele se referă la mâinile, picioarele, ochii, gura noastră etc. Ceea ce facem, unde mergem, ceea ce vedem, ceea ce spunem - totul să fie în concordanţă cu caracterul şi lucrarea lui Dumnezeu.
Oamenii ne observă şi ştiu mai bine ca noi adesea ce înseamnă dreptate practică şi ce nu înseamnă ea. Când Avraam trebuia să-şi înmormânteze soţia şi a cerut un mormânt, copiii lui Het au dat o mărturie despre el: „Ascultă-ne domnul meu: tu eşti un prinţ al lui Dumnezeu între noi“ (Geneza 23:6 ). În schimb, nepotul său Iacov trebuia să mărturisească despre fiii săi: „Voi m-aţi tulburat, făcându-mă urât printre locuitorii ţării“ (Geneza 34:30 ).
Etalonul divin
Etalonul pentru ceea ce este drept înaintea lui Dumnezeu, adică este în concordanţă cu El, nu este ceea ce ni se pare nouă a fi drept. Nu este nici ceea ce lumea defineşte a fi drept. Impresiile oamenilor pot să se schimbe foarte repede. Etalonul ideal poate fi numai Biblia, etalonul neschimbător al lui Dumnezeu pentru viaţa noastră practică.
Toţi simţim cât de mult suntem în urma acestui etalon divin. Ce să facem? Să resemnăm? NU! Dumnezeu ne dă curaj. Profetul Isaia a spus: „Tu întâmpini pe cel care se bucură şi face dreptate, pe cei care-şi amintesc de Tine în căile Tale“ (Isaia 64:5 ). Şi în situaţia actuală, Dumnezeu vrea să ne ajute, dacă vede la noi sinceritate.
Exemplul desăvârşit
Şi în acest punct, Domnul nostru este un exemplu desăvârşit. El a trăit întotdeauna în dreptate practică. El a dăruit tuturor tot ce li se cuvenea. Dumnezeu Şi-a găsit desfătarea în viaţa Domnului Isus. Domnul avea timp şi pentru oamenii din jurul Său. El i-a întâmpinat pe fiecare după nevoile lor. El S-a îngrijit şi ca împăratul să-şi primească partea sa. Psalmistul a profeţit despre Domnul Isus: „Tu ai iubit dreptatea şi ai urât răutatea; de aceea Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât tovarăşii Tăi“ (Psalm 45:7). Când Pilat L-a condamnat pe nedrept pe Domnul Isus, soţia lui i-a spus: „Să n-ai nimic a face cu Omul Acela drept...“ (Matei 27:19 ). La cruce, pe Golgota, unde s-a făcut cea mai mare nedreptate din lume, Dumnezeu S-a îngrijit ca cel care a fost răstignit cu Fiul Său să mărturisească despre Domnul Isus: „ ...dar Acesta n-a făcut nimic rău (alte traduceri: nicio nedreptate)“ (Luca 23:41 ). Nu după mult timp, sutaşul păgân a declarat: „În adevăr Omul acesta era drept“ (Luca 23:47 ). Hristos în adevăr era Cel sfânt şi drept (Fapte 3:14 ).
Faptele drepte ale sfinţilor
Am văzut că poziţia noastră în faţa lui Dumnezeu este comparată cu o „haină a dreptăţii“, în timp ce pentru luptă împotriva atacurilor viclene ale diavolului avem nevoie de o platoşă. Totuşi, la sfârşitul Bibliei, faptele drepte ale sfinţilor sunt comparate cu o haină: haina de mireasă (este vorba de mireasa Mielului, răscumpăraţii din timpul harului) care o vor purta în veşnicie. „Şi i s-a dat să se îmbrace cu in subţire strălucitor şi curat pentru că inul subţire sunt faptele drepte ale sfinţilor“ (Apocalipsa 19:8 ). Când vom fi în glorie la Domnul nostru, nu vom mai avea nevoie de platoşă. Atunci, spre bucuria Mirelui nostru, vom purta haina strălucitoare şi curată de nuntă. Dar această haină este pregătită acum, în împrejurările de pe pământ, care ne sunt împotrivitoare, chiar şi în luptele date împotriva atacurilor viclene ale diavolului. Ceea ce va fi atunci spre lauda şi bucuria Domnului nu este meritul nostru. Am citit: „Şi i s-a dat...“ Acest adevăr nu afectează cu nimic responsabilitatea noastră. La sfârşit, totul va fi un marş triumfal al harului.
sursa: https://comori.org/