Categorie: Invataturi biblice
(Exod 12:13 ; Levitic 23:5 ; Numeri 9:1-5 ; Deuteronom 16:1-8 )
Dumnezeu vrea să-Şi strângă un popor în jurul Său, în odihnă, pentru a vesti laudele Sale (Isaia 43:21 ). Pentru ca acest lucru să fie posibil, totul trebuie să fie pus la punct nu numai în har, ci şi în dreptate, căci Dumnezeu este lumină, tot aşa cum este dragoste. Paştele, ca simbol, va pune această temelie.
„Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună“. Ceva cu totul nou trebuia inaugurat; pentru Dumnezeu nu mai conta ceea ce fusese. Anul civil îşi continua cursul, dar un nou an se deschidea, caracterizat prin relaţii cu Dumnezeu puse pe o bază cu totul nouă. Nu-i tot aşa cu noi, când ne întoarcem la Dumnezeu, când suntem născuţi din nou? Poţi veni la Domnul la 12, 20 sau 60 de ani, dar pentru Dumnezeu se vor număra doar anii vieţii celei noi: „dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi“ (2. Corinteni 5:17 ).
Ne vom opri puţin asupra a patru aspecte ale Paştelui:
a) partea lui Dumnezeu,
b) partea celui răscumpărat,
c) Paştele ca hrană,
d) Paştele ca amintire.
a) Partea lui Dumnezeu
Păcatul a distrus odihna omului şi, de la cădere, cum zice Domnul Isus: Tatăl Meu lucrează şi Eu lucrez. Nu-i odihnă fără răscumpărare, fără Paşte, simbolul lucrării desăvârşite împlinite la cruce.
Dumnezeu avea în faţa Lui Mielul Său: Miel cunoscut înainte de întemeierea lumii, arătat însă la timpul potrivit. De aceea Exod 12 nu vorbeşte de mai mulţi miei, atunci când fiecare familie trebuia să înjunghie unul. Pentru Dumnezeu exista un singur Miel: Fiul Său preaiubit.
Mielul trebuia păstrat patru zile şi dovedit fără cusur. Ispitit în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat, Domnul Isus a arătat în tot cursul vieţii Sale desăvârşirea Sa; cele patru evanghelii ne stau mărturie.
Însă chiar un miel desăvârşit, devenit obiect al dragostei pentru cei care trăiau lângă el, nu-i putea salva, căci numai „sângele face ispăşire pentru suflet“ (Levitic 17:11 ). Acest miel pe care învăţaseră să-l iubească trebuia înjunghiat; un mănunchi de isop trebuia înmuiat în sângele lui, cu care se ungeau pragul de sus şi stâlpii uşii. Cu ce nelinişte va fi privit fiul cel mare gesturile capului casei, ca să fie sigur că totul se face conform poruncii divine şi că astfel, şi numai astfel, el va scăpa de la moarte! Dar nu-i treaba noastră să ne pronunţăm asupra sângelui; Dumnezeu face acest lucru: „Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi... Domnul... va vedea sângele... şi nu va îngădui nimicitorului să intre în casele voastre ca să vă lovească“ (Exod 12:13-23 ). De fapt, ce sânge vedea Domnul? Nu sângele mielului înjunghiat în seara aceea în fiecare familie din Israel - sânge care n-avea capacitatea să înlăture păcatele - ci sângele Fiului Său preaiubit ce avea să curgă la crucea de pe Golgota. Dreptatea lui Dumnezeu trebuia să-i lovească pe egiptenii care nesocoteau cuvântul şi lucrările Sale. Dar dreptatea lui Dumnezeu trebuia de asemenea să cruţe orice casă care avea sângele mielului. Nu era drept să loveşti acolo unde deja o victimă fusese înjunghiată. Nu numai că Dumnezeu este dragoste, iertând, nu numai că noi suntem mântuiţi prin har, dar Dumnezeu este drept prin faptul că îndreptăţeşte pe cel care are credinţă în Isus (Romani 3:26 ). Noi suntem mântuiţi prin har, arătat în dreptate.
Petru va adăuga: „Aţi fost răscumpăraţi... cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără pată“ (1. Petru 1:19 ). Preţios nu numai pentru noi, dar preţios înaintea lui Dumnezeu, singurul care poate aprecia valoarea acestei jertfe, în care El Şi-a găsit toată odihna.
b) Partea celui răscumpărat
Dumnezeu a făcut totul - El a dat Mielul. Dar trebuie ca orice om, pentru a fi mântuit, să-şi însuşească personal lucrarea lui Hristos: „Fiecare om să ia un miel“. Să iei mielul, să-l păstrezi, să-l înjunghii, să-i pui sângele pe uşă şi apoi să rămâi în casă: aceasta era responsabilitatea familiei. Fiul cel mare era la adăpost datorită sângelui vărsat; siguranţa de a fi cruţat de judecată venea din credinţa în cuvântul Domnului transmis prin Moise. Azi multe suflete au ajuns la adăpost când au acceptat moartea Domnului Isus pentru ele, dar rămân cu teamă, atâta timp cât nu şi-au pus toată încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu, care spune răspicat: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică... cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“ (Ioan 3:36 ; 5:24 ). Siguranţa mântuirii, pacea, vin din credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu; siguranţa veşnică a sufletelor noastre este bazată pe lucrarea lui Hristos la cruce.
„Orice întâi-născut... este al meu“ (Exod 13:2 ). „El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit... pentru ei“ (2. Corinteni 5:15 ). O viaţă nouă a început pentru cel răscumpărat la cruce. El este fericit că este salvat, spălat, curăţat, îndreptăţit, atâta timp cât nu uită că nu-şi mai aparţine, ci este al Celui care l-a cumpărat cu un preţ aşa de mare.
c) Paştele ca hrană
Într-o familie asupra căreia planează moartea a fost introdus mielul şi totul se schimbă: acum e pace şi siguranţă. Noaptea, când trece nimicitorul, cei din casă se hrănesc cu mielul fript la foc, cu azimi şi cu verdeţuri amare. De şapte ori în instituirea Paştelui (Exod 12:1-11 ) este vorba de „a mânca“. A crede în Domnul Isus nu-i o simplă adeziune intelectuală la ceea ce Cuvântul ne spune despre El, nici o formulă magică ce se repetă, cum ar pretinde unii. După ce a zis: „Cine crede în Mine are viaţa veşnică“, Domnul Isus adaugă: „Dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă“ (Ioan 6:53 ). Nu este vorba de a mânca şi a bea în mod fizic carnea şi sângele Lui („Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh şi sunt viaţă“ Ioan 6:63 ). Dar pentru a avea viaţa trebuie să ne însuşim (duhovniceşte, în sufletele noastre) şi acest trup dat şi acest sânge vărsat ale Domnului Isus, singurele care îndepărtează păcatele. Mâncarea cărnii şi băutul sângelui Lui nu este un ritual. Aşa cum alimentele pe care le mâncăm devin parte componentă din trupul nostru şi în final îl alcătuiesc, aşa trebuie şi sufletul nostru, prin credinţă, prin înţelepciune, prin inimă să prindă semnificaţia lucrării de la cruce şi s-o accepte în întregime. Este o acţiune împlinită o dată pentru totdeauna când ne întoarcem la Dumnezeu (Ioan 6:58 ) pentru a avea viaţa, dar şi acţiune continuă (versetul 56), ca să rămânem în EL.
Mielul nu trebuia fript pe jumătate sau fiert în apă, ci fript la foc. Ghedeon n-a înţeles acest lucru, şi el a adus carnea într-un coş şi zeama într-o oală. Ce face îngerul Domnului? „Ia carnea şi azimile, pune-le pe stânca aceasta şi varsă zeama... s-a ridicat din stâncă un foc care a mistuit carnea şi azimile“ (Judecători 6:20-21 ). Hristos a trebuit să treacă prin toată judecata lui Dumnezeu. De nimic n-a fost cruţat... „Toate talazurile şi valurile Tale trec peste mine“ (Psalmul 42:7 ). Capul, picioarele, lăuntrul, totul trebuia să treacă prin foc: înţelepciune, umblare, sentimente intime.
Verdeţurile amare însoţeau odihna, cu azimile şi pâinile întristării, în Deuteronom 16 . Cu bucuria mântuirii este amestecat sentimentul amar a ceea ce păcatele noastre L-au costat pe Domnul Isus:
O! cum apăsau pe Tine,
Singur, în orele întunecate,
Părăsirea, spaima şi groaza
Păcatelor noastre nenumărate!
Fiecare avea parte din miel: aveau destul, o porţie întreagă pentru fiecare. Nimeni nu putea zice că partea lui nu fusese prevăzută. Şi totuşi, mai târziu, în pilda din Luca 15 , fiul cel mare va refuza să intre şi să participe la ospăţul pregătit de dragostea tatălui.
Oricine ar fi intrat în noaptea aceea în casa unui israelit, ar fi văzut că familia era gata de plecare; ei trebuiau să părăsească Egiptul: mijlocul încins, încălţămintea în picioare, toiagul în mână. Orice răscumpărat al Domnului Isus a devenit, în această lume, un străin a cărui patrie este în altă parte. „Comoara pe care am găsit-o în dragostea Lui a făcut din mine un călător aici pe pământ“, afirma J.N. Darby.
Nu toate familiile mâncau un miel, dar toţi aveau parte din miel în casele „unde îl vor mânca“ (Exod 12:7 ). Unitatea poporului lui Dumnezeu este arătată prin părtăşia tuturor la un singur Miel, devenit centrul afecţiunilor strângerii lor laolaltă.
d) Paştele ca amintire
Eliberarea din Egipt a fost împlinită o dată pentru totdeauna. Primul Paşte nu trebuia repetat, niciodată sângele nu mai trebuia pus pe uşi. Dar Domnul spusese: „Amintirea acestei zile s-o păstraţi şi s-o aveţi ca o sărbătoare pentru Domnul;... ca o lege veşnică“ (Exod 12:14 ). În fiecare an Paştele va aminti poporului că „a ieşit“ din Egipt (de patru ori se repetă în Deuteronom 16:1-8 ). În fiecare an, mielul fript la foc îi va aduna şi-i va face să-şi amintească de preţul plătit pentru eliberarea lor.
Numeri 9:1-14 ne arată Paştele ca amintire în pustie. În prima lună a primului an, poporul ieşise din Egipt. În prima zi din prima lună a anului al doilea, cortul fusese ridicat, urmat de dedicarea altarului în 12 zile (Numeri 7 ), candelele fuseseră aprinse, leviţii oferiţi (Numeri 8 ). Pentru prima dată, liber de judecata lui Dumnezeu căzută asupra Egiptului, de puterea lui Faraon, căruia Marea Roşie îi înghiţise armata, poporul se aduna în jurul Locului Sfânt ca să sărbătorească amintirea Paştelui.
Nişte oameni erau necuraţi. Totuşi doreau să mănânce şi ei Paştele. Erau excluşi? Harul a intervenit. Curăţiţi, potrivit celor scrise în Numeri 9 , ei vor putea sărbători Paştele în luna a doua. Tot aşa, cel aflat în călătorie în prima lună, simbol al credinciosului care s-a depărtat de Domnul, ar putea reveni fără zăbavă şi să ia parte la miel în luna a doua. Chiar străinul care ar dori să ţină Paştele, va putea să facă lucrul acesta, cu condiţia de a fi tăiat împrejur, arătând astfel asimilarea lui în poporul lui Dumnezeu. Dar ce judecată solemnă e pronunţată împotriva aceluia care „este curat, nu este în călătorie şi neglijează să ţină Paştele“ (Numeri 9:13 )! El n-a adus darul Domnului la timpul hotărât: îşi va purta păcatul. Paştele nu se lua pentru sine, ci pentru Dumnezeu, pentru că El îl poruncise.
Deuteronom 16:1-8 ne dă instrucţiuni pentru ţinerea Paştelui în ţară. Accentul este pus pe locul în care Domnul îşi va aşeza Numele, singurul loc în care Paştele putea fi jertfit. Iosua 5:10-12 descrie Paştele în Canaan, după trecerea Iordanului şi după tăierea împrejur. E însoţit de o hrană nouă, grâul vechi al ţării (Hristos în planurile lui Dumnezeu), azimi (desăvârşirea umblării Sale) şi boabe prăjite (amintirea suferinţelor Sale). Ce binecuvântare: să fii scos din lume, liber de orice fel de sclavie şi să fii introdus în realitatea binecuvântărilor divine!
În cursul veacurilor, Paştele a fost jertfit, desigur, de multe ori. Totuşi Cuvântul menţionează doar şapte ocazii, între care, cele din timpul din Ezechia (2. Cronici 30 ) şi ale lui Iosia (2. Cronici 35 ). Aici puterea credinţei unui om produce o trezire, o întoarcere la Cuvânt şi dorinţa de a sărbători această amintire.
Dar trebuie să vină ziua când va fi adusă jertfa faţă de care Paştele era doar umbra. În noaptea când a fost vândut, auzim glasul Domnului Isus vorbind ucenicilor Săi: „Am dorit mult să mănânc Paştele acesta cu voi înainte de a suferi... “ (Luca 22:15 ). La sfârşitul cinei, Domnul instituie un nou fel de amintire: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu... acesta este sângele Meu“ (Matei 26:26-28 ). Pentru cel credincios, cina de duminică a înlocuit Paştele. Mesajul ei să ne vorbească oare mai puţin decât Paştele israeliţilor? Vom sta deoparte, atunci când glasul Domnului repetă: „Să faceţi lucrul acesta în amintirea Mea“ (Luca 22:19 )? Nu avem şi noi dorinţa să repetăm ce a zis prorocul: „Sufletul nostru suspină după numele Tău şi după amintirea Ta“ (Isaia 26:8 )?
Părinţi, care participaţi la amintirea morţii Domnului, veţi auzi într-o zi o voce copilărească zicând: „Ce înseamnă obiceiul acesta? “ (Exod 12:26 ). Şi cu emoţie, cu dragoste veţi avea atunci ocazia de neuitat de a face să vibreze în inimile tinere un ecou pentru Acela care ne-a iubit până la moarte.
sursa: https://comori.org/