Paradoxuri minunate ale Scripturii. Suveranitatea lui Dumnezeu şi responsabilitatea omului L. M. Grant

Categorie: Invataturi biblice
 

Aici, din nou, avem două adevăruri paralele, fiecare perfect adevărat în poziţia sa, ne-amestecându-se cu celălalt şi totuşi adeseori confuz în minţile oamenilor. Cu privire la suveranitatea lui Dumneyeu, Nebucadneţar, cu toate că el însuşi era un monarh absolut, a fost forţat să mărturisească pe deplin: „L-am binecuvântat pe Cel Preaînalt şi L-am lăudat şi L-am onorat pe Cel care trăieşte etern, a cărui stăpânire este o stăpânire eternă şi a cărui împărăţie este din generaţie în generaţie. Şi toţi locuitorii pământului sunt socotiţi ca o nimica;şi El face după voia Sa în oştirea cerurilor şi între locuitorii pământului;şi nimeni nu poate să-I oprească mâna sau să-I zică: «Ce faci?»” (Daniel 4:34,35 ).

Dumnezeu are putere, autoritate şi suveranitate absolută. El acţionează după cum doreşte şi nimeni nu poate să conteste sau să schimbe aceasta. În plus la aceasta este şi faptul că El are un plan al “veacurilor pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru” (Efeseni 3:11 ).  Acest plan nu poate fi schimbat: va fi îndeplinit într-un mod absolut şi perfect. Credinciosul mărturiseşte deplin aceasta şi îşi găseşte cea mai mare plăcere într-un adevăr atât de măreţ.

Pe de altă parte, necredinciosul pregătit cu întrebări sâcâitoare. Dacă Dumnezeu este suveran şi are un plan şi un scop absolut pentru acest univers, atunci oamenii vor argumenta că ceea ce fac ei nu schimba cu nimic situaţia. Orice fac, caută ei să se justifice, aceasta oricum urma să se întâmple şi deci nu aveau cum să o evite. Acesta este modul fatalist de a spune că omul nu este responsabil de acţiunile sale. Acesta le pare lor un argument logic. Ei susţin că suveranitatea lui Dumnezeu şi responsabilitatea omului nu pot fi ambele adevărate în acelaşi timp, deoarece ei nu înţeleg cum poate fi aceasta.

Este omul responsabil? Da, tot la fel de sigur cum Dumnezeu este suveran. Orice am crede noi despre aceasta, Dumnezeu a declarat că “fiecare dintre noi va da socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu” (Romani 14:12 ). De altfel, Domnul Isus Însuşi menţionează în Matei 12:36 : “Dar vă spun că de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor rosti oamenii, vor da socoteală în ziua judecăţii”. Atunci nimeni nu va avea curaj sa spună că a fost obligat să facă lucrurile rele pe car le-a făcut, nici să spună cuvintele rele care i-au ieşit de pe buze. El va trebui să se declare vinovat de responsabilitatea sa intenţionat neglijată. Încă de pe acum conştiinţa lui îi spune aceasta. Dacă cineva crede că Dumnezeu este suveran, nu admite el astfel că locul său este aşadar cel al unuia supus care trebuie să se supună lui Dumnezeu? Credinţa într-un Dumnezeu suveran aprinde inima cu un simţ al responsabilităţii de a fi ascultător de El.

Aşadar, cu toate că credinciosul nu poate satisface intelectul omului prin explicarea compatibilităţii dintre cele două chestiuni inevitabile ale suveranităţii lui Dumnezeu şi a responsabilităţii omului, totuşi credinţa nu întâmpină nicio dificultate cu aceasta. Credinciosul se bucură de ambele chestiuni şi realizează verticalitatea fiinţei sale pe deplin supusă voii revelate a lui Dumnezeu. Dumnezeu acţionează după cum doreşte El: este dreptul Său să facă aşa. Eu nu am niciun drept să fac după cum vreau eu, dar sunt responsabil să fac ceea ce Îi face plăcere Lui. Să Îi dau lui Dumnezeu locul Său şi să îmi păstrez locul meu este secretul celei mai adânci binecuvântări. Fie ca să ţinem clar aceste linii ale adevărului, fiecare în locul său şi să le acceptăm pe amândouă ca fiind pe deplin adevărate.

sursa: https://comori.org/