Paradoxuri minunate ale Scripturii. Har şi cârmuire L. M. Grant

Categorie: Invataturi biblice
 

“Pentru că prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu de la voi; este darul lui Dumnezeu: nu din fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8,9 )

“Şi, dacă-L chemaţi ca Tată pe Cel care, fără a privi la înfăţişare, judecă după lucrarea fiecăruia, umblaţi în temere în timpul pribegiei voastre” (1. Petru 1:17 ).

Ambele versete prezintă fapte importante şi absolute ale adevărului şi care totuşi la prima vedere pot părea contradictorii. Necredinţa nu va aprecia niciunul dintre ele şi va protesta că nu pot fi ambele adevărate. Cu toate acestea, credinţa este adânc mulţumitoare pentru amândouă şi le primeşte urgent în inimă.

Efeseni 2:8,9 trebuie să fie pe deplin şi fără îndoială recunoscut ca adevăr absolut. Harul lui Dumnezeu în Hristos Isus, har arătat în jertfa de bunăvoie a Fiului Omului la Calvar, este singurul principiu prin care Dumnezeu îi mântuieşte pe oameni de vina păcatelor lor, faptele omeneşti nu au niciun fel de loc în această lucrare extraordinară. Omul nu merită şi nu poate să merite în niciun fel binecuvântarea mântuirii sufletului său. Aşadar el nu are nimic cu care să se poată lăuda. Din partea lui Dumnezeu, harul îl salvează. Din partea lui, numai credinţa înţelege aceasta, credinţa care se pleacă în faţa lui Dumnezeu şi Îl crede pe Cuvânt. Pentru ca nu cumva cineva să aibă păreri înalte despre sine deoarece a avut credinţă se adaugă „şi aceasta nu de la voi; este darul lui Dumnezeu”. Credinţa însăşi este darul lui Dumnezeu: nu este o chestiune de merit din partea omului. Harul lui Dumnezeu mântuieşte şi păstrează în acelaşi timp pe fiecare credincios. Aceasta este în concordanţă cu alegerea lui Dumnezeu despre care am vorbit deja. Noi suntem aleşi în Hristos doar prin harul lui Dumnezeu. Nimic nu va umbri vreodată strălucirea acestui minunat fapt în privirile şi inimile copiilor lui Dumnezeu.

Deoarece Dumnezeu a arătat un astfel de har, înseamnă aceasta oare că Îşi slăbeşte El cârmuirea? Mulţi au dedus că aşa trebuie să fie, dar nu este aşa. Tatăl încă judecă imparţial potrivit cu faptele omului. Deşi suntem salvaţi prin har pentru eternitate, totuşi Scriptura ne spune clar care ar trebui să fie natura faptelor noastre, iar Tatăl se va ocupa acum de noi, cu o disciplină severă, dacă faptele noastre nu corespund relaţiei noastre cu El, ca şi copii ai Săi. Niciun credincios adevărat nu va fi vreodată pierdut, dar “Pentru că este timpul ca judecata să înceapă de la casa lui Dumnezeu” (1. Petru 4:17 ). Dumnezeu nu va tolera un credincios care se poartă fără băgare de seamă şi astfel va folosi mijloace disciplinare pentru a-l conduce la a-şi judeca neascultarea. Deoarece Dumnezeu Îşi iubeşte copiii, El îi va pedepsi (Evrei 12:6 ) ca ei să ia într-un mod practic “parte la sfinţenia Lui” (Evrei 12:10 ).

Credincioşii ar trebui să fie adânc mulţumitori pentru aceasta, tot la fel cum sunt mulţumitori pentru harul desăvârşit al lui Dumnezeu în mântuire. Ambele sunt desăvârşite în locul lor, neamestecându-se cu caracterul deplin şi clar al celeilalte, deoarece ele sunt de asemenea aspecte paralele ale adevărului care poartă mărturie pentru măreţia şi dragostea lui Dumnezeu.

sursa: https://comori.org/