Categorie: Invataturi biblice
Capitolul unu al epistolei întâi către Tesaloniceni, prezintă o imagine foarte frumoasă şi frapantă a ceea ce putem să numim o convertire adevarată. Ne propunem să studiem această imagine în compania cititorului nostru. Dacă nu greşim prea mult, vom găsi studiul acesta pe de-o parte interesant şi pe de alta parte extrem de profitabil. Vom primi un răspuns precis şi clar la întrebarea care stă ca subiect al acestui articol şi anume: ce este convertirea?
Convertirea nu este nicidecum un subiect de importanţă minoră. Este bine, în zile ca acestea ,să avem un raspuns divin la această întrebare. Auzim despre convertiri care se petrec în zilele în care trăim şi dorim să-L binecuvantăm pe Dumnezeu din toată inima pentru fiecare suflet într-adevar convertit la El. Credem, şi vrem să spunem lucrul acesta, în necesitatea absolută, indispensabilă, universală a convertirii divine. Fie omul orice ar fi: iudeu, grec, barbar, scit, rob sau liber, protestant sau romano-catolic. Pe scurt, indiferent de naţionalitate, de poziţia sa eclesiastică sau de crezul teologic, el trebuie să fie convertit, altfel este pe calea largă şi sigură care sfârşeşte în iadul vesnic.
Nu este nici un om născut creştin în adevăratul sens al cuvântului. Nici nu se poate ca cineva să fie educat în creştinism. Este o greşeala fatală, o înşelare mortală, o înşelăciune din partea vrăjmaşului sufletelor noastre pentru orice om care crede că poate să fie creştin fie prin naştere, fie prin educaţie, sau că poate fi făcut creştin prin botezul cu apa sau prin orice alta ceremonie religioasa indiferent de numele acesteia. Un om devine creştin numai prin convertire divină. Am vrea să accentuăm în mod deosebit şi să punem în atenţia celor pe care îi priveşte lucrul acesta urgenta şi absoluta necesitate pentru ca în cazul fiecărui om să existe o adevarată convertire la Dumnezeu.
Aceasta nu poate fi trecut cu vederea. Este o mare nebunie din partea oricui încearcă să neglijeze sau să trateze cu uşurinţă aceste lucruri. Pentru o fiinţă nemuritoare -una în faţa căreia se întinde o veşnicie fără sfârşit- a neglija o asemenea întrebare atât de solemnă cum este cea a convertirii este cea mai mare greşeală de care cineva poate să fie vinovat. În comparatie cu greutatea şi profunzimea acestui subiect, toate celelate lucruri se micşorează în importanţă. Nenumăratele subiecte care angajează gândurile şi absorb energia bărbaţilor şi femeilor în scena aglomerată a lumii din jurul nostru, nu sunt nimic altceva decât praful care se aşează pe o balanţă în comparaţie cu această intrebare atât de mare cum este cea a converitrii sufletului la Dumnezeu. Toate speculaţiile vieţii comerciale, toate schemele sau procedurile de a face bani, această problemă atât de presantă a unei investiţii profitabile, toate căile care urmăresc plăcerea, teatrul, concertul, sala de dans, sala de biliard, masa jocurilor de cărţi, masa unde se aruncă zarurile, cursele, vânătoarea, salonul unde se bea, toate aceste lucruri fără numar şi nume după care tânjeşte şi la care ţine săraca inimă nesatisfăcută, toate nu sunt nimic altceva decât roua dimineţii, aburul de deasupra apei, fumul şemineului care se duce, frunza uscată a toamnei. Toate pier şi lasă în urmă un gol dureros. Inima rămâne nesatisfacută, sufletul nemântuit pentru că nu este convertit.
Ce este de facut? Impresionanta întrebare! Ce rămâne la sfârşitul scenei acesteia de excitare comercială, de lupte şi ambiţii politice, de alergătura după bani şi plăceri? Omul trebuie să se înfaţişeze înaintea morţii. « Îi este rânduit omului să moară o singură dată. » Peste acest lucru nu se trece. Nu există rezervişti în acest război. Toată bogăţia universului n-ar putea să cumpere amânarea momentului cuiva din mâna fără milă a duşmanului. Toată îndemânarea medicală pe care pământul şi-o poate permite, toate sentimentele şi cererea binevoitoare a rudelor şi a prietenilor, toate lacrimile lor, toate oftaturile lor, toate rugăminţile lor, nu pot ţine la distanţă înfricoşătorul moment sau să-l facă pe regele terorii să-şi acopere teribila sabie. Moartea nu poate fi aruncată prin nici-o artă a oamenilor. Trebuie să vina acel moment când legatura dintre inimă şi fascinantele scene ale vieţii umane va fi ruptă. Prieteni iubiţi, căutări încântătoare, obiecte tânjite, toate trebuie lăsate. O mie de lumi nu pot evita lovitura. Moartea trebuie privită drept în faţă. Este un mister îngrozitor, un fapt impresionant, o realitate severă. Ea stă, în plinătatea ei, în faţa fiecărui bărbat, femeie sau copil neconvertit de sub canopia cerului ; şi este o problemă de timp - ore, zile, luni sau ani- până când graniţa care separă timpul, cu toate căutările lui goale şi neclare, trebuie trecută în eternitatea cu realităţile ei uimitoare.
Ce să facem atunci? Să lăsăm Scriptura să ne raspundă. Nimic altceva nu poate să o facă. Oamenii ne vor raspunde cu plăcere în confirmitate cu propriile lor noţiuni lipsite de conţinut. Ei vor încerca să ne convingă că după moarte vine neantul, anihilarea. “Să mancăm si sa bem pentru ca maine vom muri”. Ce aroganţă goală! Amăgire zadarnică! Visul nebunesc al imaginaţiei orbită de dumnezeul acestei lumi! Cum poate fi un suflet nemuritor anihilat? Omul în Eden a devenit posesorul unui duh nemuritor. Domnul Dumnezeu a suflat in nările lui suflare de viaţă, si omul a devenit un suflet viu, nu un suflet mort. Sufletul trebuie să trăiască pentru totdeauna. Convertit, sau neconvertit are în faţă doar eternitatea. Cât de mare greutate ar trebui să aibă această consideraţie asupra fiecărui suflet care meditează la aceste lucruri! Nici-o minte omenească nu-i poate cuprinde imensitatea. Este deasupra înţelegerii noastre, dar nu deasupra credinţei. Să ascultăm vocea lui Dumnezeu.
Ce ne învaţă Scriptura? Un singur rând din Sfanta Scriptură este suficient pentru a mătura zece mii de argumente şi de teorii ale minţii umane. Oare într-adevăr moartea anihilează? Nicidecum. “Pentru că este rânduit oamenilor să moară o singură dată iar dupa aceea vine judecata”. Subliniază aceste cuvinte: După aceea vine judecata!! Şi lucrul acesta se aplică doar celor care mor în pacatele lor doar celor necredinciosi. Pentru creştini, judecata a trecut pentru totdeauna, aşa cum Scriptura învaţă în multe locuri. Este important de subliniat lucrul acesta pentru că mulţi oameni ne spun că atâta timp cât viaţa eternă este în Hristos, toţi cei care nu sunt în Hristos vor fi anihilati. Nu aşa spune însă Cuvântul lui Dumnezeu. Există judecată după moarte. Şi care va fi locul de desfăşurare? Din nou Scriptura vorbeşte pe cât de solemn, pe atât de clar: “Şi am văzut un tron mare alb, şi pe Cel care şedea pe el, dinaintea căruia pământul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi i-am vazut pe cei morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului; şi au fost deschise nişte cărţi. Şi a fost deschisă altă carte, care este a vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor. Şi marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; şi Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe cei care erau în ele; şi au fost judecaţi fiecare potrivit faptelor lor. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Aceasta este a doua moarte: iazul de foc. Şi dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc. “ Apocalipsa 20:11-15 .
Nimic mai clar decât aceasta. Nici măcar cea mai mică dificultate sau obiecţie. Pentru toţi cei care îşi au numele scrise în cartea vieţii nu există nicidecum judecată. Cei ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieţii, ei vor fi judecaţi după faptele lor. Şi ce va urma după aceea? Anihilarea? Nicidecum. Ci iazul cu foc. Şi aceasta pentru totdeauna. Pentru eternitate. Gândul la aceasta este zdrobitor! O persoana neconvertită indidferent de cine sau ce este are în faţă moartea, judecata şi iazul de foc, şi fiecare palpitaţie a inimii sale îl aduce mai aproape şi mai aproape de aceste realităţi îngrozitoare. Mai sigur decât răsăritul de soare într-un anumit moment, mâine dimineata de exemplu, este pentru cititorul nostru trecerea în eternitate şi daca numele său nu este scris în cartea vieţii, dacă el nu este convertit, dacă el nu este în Hristos, el va fi judecat cu siguranţă în conformitate cu faptele sale şi sfârşitul sigur al acestei judecăţi va fi iazul care arde cu foc şi pucioasă, şi aceasta în veacurile fără sfârşit ale unei veşnicii întunecate şi deprimate. Oh! teribila monotonie a iadului.
S-ar putea ca cititorul nostru să se mire de ramânerea noastră îndelungată la o temă atât de îngrozitoare. S-ar putea ca să-şi pună următoarea întrebare: Va converti aceasta oamenii? Daca nu îi converteşte s-ar putea ca să-i conduca la gândul de a lua în serios nevoia lor de convertire. S-ar putea de asemenea ca să-i conduca la a vedea iminenţa pericolului în care se găsesc. S-ar putea să le inducă dorinţa de a fugi de mânia care urmeaza să vină. De ce binecuvântatul apostol Pavel discuta cu Felix despre acest subiect al judecăţii care urma să vină? Cu siguranţă pentru a-l convinge să se întoarcă de la căile sale rele şi să trăiască.
De ce binecuvantatul nostru Domn, El Însuşi, cu atâta insistenţă aducea în faţa ascultătorilor săi, realitatea solemnă a eternităţii? De ce a vorbit El atât de des despre viermele care nu moare şi despre focul care nu se stinge? Cu siguranţă că avea ca scop trezirea lor, cercetarea lor, sensibilizarea simţului pericolului în care se găsesc pentru ca să poată să fugă şi să-şi găsească adăpostul, odihna în speranţa care era pusă înaintea lor. Suntem noi mai inţelepţi decât El? Suntem noi mai sensibili? Am găsit noi o cale mai bună de a converti oamenii? Să ne fie oare teamă să insistăm în faţa cititorilor noştri asupra acestei teme solemne cu care Domnul Însuşi insistă asupra oamenilor care au trăit în timpul Său? Să ne ferim oare din politeţe să ofensăm urechie oamenilor care trebuie să audă această declaraţie deplină şi anume că toţi cei care mor neconvertiţi trebuie în mod inevitabil să stea în faţa marelui tron alb şi apoi să fie aruncaţi în iazul cu foc? Dumnezeu să ne ferească de acest lucru. Nu trebuie să fie aşa. Facem o chemare solemnă către cititorul neconverit pentru a-şi îndrepta întreagă atenţie spre această problemă atât de importantă a mântuirii sufletului său. Fie ca nimic să nu-l facă să neglijeze această problemă; nici grijile, nici plăcerile, nici datoriile nu trebuie să-l ocupe atât de mult încât să ascundă din faţa privirilor sale importanţa şi seriozitatea profundă a acestui subiect. “Căci ce i-ar folosi unui om să caştige toată lumea dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?”
Oh! Cititorule, dacă eşti nemântuit, neconvertit te implorăm fierbinte să meditezi la aceste lucruri ca ele să-ţi trezească simţul nevoii de a fi convertit în siguranţă la Dumnezeu. Aceasta este singura cale de a intra în împaraţia Sa. Aşa ne spune în mod clar Domnul nostru Hristos; şi noi suntem încredinţaţi că ştii măcar acest lucru, că nimic, nici-o iotă din vorbele Sale sfinte nu va trece niciodată. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvântul Său nu va trece niciodata. Toată puterea pământului şi a iadului, oamenii şi demonii nu pot anula cuvintele Domnului nostru Isus Hristos. Pentru tine nu există decât două lucruri: convertirea aici, sau condamnarea eternă după aceea.
Astfel stau lucrurile dacă ne dorim călăuziţi de Cuvântul lui Dumnezeu; şi în privinţa acestui subiect, este oare posibil ca să fim prea insistenţi, prea vehemenţi, prea lipsiţi de înţelepciune, insistând asupra fiecărui suflet neconvertit cu care venim în legătură fie prin voce fie prin scriere cu privire la necesitatea indispensabilă, chiar în acest moment, de a fugi de mânia care urmează să vină, adăpostirea la Acel binecuvântat Mântuitor care a murit pe cruce pentru mântuirea noastră, care stă cu braţele deschise pentru a-i primi pe toţi ca să vină şi care declară prin harul Său dulce şi preţios: “Pe cel ce vine la Mine nicidecum nu-l voi izgoni afară”?
sursa: https://comori.org/