"Muzica in Vechiul Testament (1)"

Categorie: Invataturi biblice

Cântatul a avut un rol suficient de important în istoria Vechiului Testament încât să nu se poate vorbi de o Teologie a Vechiului Testament fără un studiu atent şi detailat al acestuia. Începând cu Geneza 4:21 unde găsim prima menţiune a muzicii însoţită de fabricarea instrumentelor muzicale şi până la ultimele scrieri ale profeţilor vechi testamentari, aceasta este întâlnită în diverse texte păstrându-se o raportare variată la ea de-a lungul istoriei atât a poporului evreu cât şi ale celor vecine.

În istoria Israelului, începând de la cântarea lui Moise de după trecerea Mării Roşi (Exod 15) continuându-se cu următoarele cărţi ale pentateuhului şi celelalte cărţi  istorice, muzica apare ca un element cultural al acestui popor moştenit din culturile precedente şi cele care constituiau cadrul în care aceasta s-a format. Dat fiind faptul că în Egipt muzica a existat ca şi element cultural şi religios, iar evreii s-au dezvoltat timp de aprox. 400 de ani ca şi popor în cadrul acestei culturi, putem conchide spunând că influenţa egipteană în muzica evreiască timpurie primează celorlalte influenţe în această sferă.

Muzica în Vechiul Testament presupunea folosirea instrumentelor muzicale (2 Samuel 6:5), reguli muzicale (Ps. 45:1), oameni specializaţi – maeştri (1 Cro. 15:22) şi desigur motivul muzicii care în cultura Israelului a fost cu precădere închinarea (Ex. 15, Deut. 32, Jud. 5, Psalmii, etc.), fiind rugăciuni care ţinteau în preamărirea şi adorarea lui Dumnezeu (Ps. 18; 19; Is. 38) dar şi exprimarea trăirilor lăuntrice ale unor oameni (Ps. 51; 102; Iona 2).

Ca şi act de religios muzica în Vechiul Testament a constituit un element aproape indispensabil al închinării în faţa divinităţii de toate felurile. Se pare că iniţial sistemul liturgic mozaic nu a prevăzut şi cântarea ca parte constitutivă a închinării împreună cu celelalte ritualuri însă ea a fost folosită cel puţin în cazuri particulare la început (ex. cântarea lui Moise după trecerea Mării Roşi în Exod 15 unde în v. 20 sunt menţionate folosirea timpanelor, ceea ce nu se putea face în lipsa unei melodii) iar pe vremea lui David muzica devine parte a închinării în Casa Domnului (1 Cro. 6:31). De asemenea în Exod 32, închinarea în faţa viţelului de aur a implicat şi prezenţa unui dans (v. 6) de unde (conform cu Ps. 50:4) deducem că ea nu s-a făcut fără muzică. În timpul domniei lui David, datorită abilităţilor speciale ale acestuia în domeniul muzicii (cf. 1 Sam. 16:17, 18) amploarea pe care o ia muzica în închinarea evreilor este considerabilă, ea devenind şi element al revitalizării spirituale naţionale (1. Sam. 16:23), urmând astfel prosperitatea în domeniul religios care s-a extins şi în timpul domniei lui Solomon. Muzica este, de altfel, văzută de istorici ai creştinismului ca putere sau ‘ulei’ al trezirilor spirituale. Se consideră că în perioada creştină nu a fost trezire spirituală care să nu conţină muzică[1].

Mai târziu valoarea muzicii ca şi act religios este extinsă la domeniul profeţiei, astfel Elisei va profeţi pe fondul muzicii instrumentale (2 Împ. 3:15). Cartea Psalmilor este o colecţie de cântece care vorbeşte suficient de mult despre valoarea atribuită muzicii în închinarea evreilor pe timpul Vechiului Testament. Chiar dacă majoritatea Psalmilor au apărut în timpul domniei davidice, perioada istorică în care au fost compuşi se extinde la aproape 1000 de ani – de la Moise cu Ps. 90 în sec. XV î. Cr. până la autorii Psalmilor 126 şi 137 care sunt dataţi perioadei de după exilul babilonean, respectiv sec. V î. Cr.

Ca şi valoare culturală a muzicii în Israelul antic menţionăm rolul acesteia în dezvoltarea culturală naţională, influenţarea de către culturile învecinate şi ecoul muzicii Vechiului Testament în cultura civilizaţiei mondiale. Rolul muzicii în dezvoltarea culturală a Israelului este arătat prin legătura strânsă dintre evoluţia culturală menţionată în istoria poporului şi răspândirea muzicii ca şi element cultural. Dacă până pe vremea lui David nu se poate vorbi de o dezvoltare sau cultivare în cadrul poporului a valorilor culturale cum sunt limba, arhitectura, literatura, etc. începând cu acest rege ele vor devenii elemente intrinseci civilizării poporului care iau amploare şi se materializează prin unificarea triburilor şi alcătuirea unui sistem organizatoric al regatului superior celor de până la acea dată. Textul din 2 Sam. 8:15-18 menţionează elemente ale organizării regatului care lipsesc aproape cu desăvârşire din istoria pre-davidică a Israelului. Astfel, David este monarh peste un Israel unificat (v. 15), Ioab este General al armatei (v. 16 – mai mare peste oştire), Iosafat fiul lui Ahitub este academician (v. 16b mai mare peste scriitori), Ţadoc şi Abiatar preoţi cu responsabilităţi permanente (v. 17), Seraia secretar de stat (textual logofăt v. 17b), Benaia fiul lui Iehoiada Comandant al gărzilor de corp (v. 18a căpetenia Cheretiţilor şi a Peletiţilor), iar fii lui David Secretari de stat (v. 18b mari dregători). 1 Cro. 15:22 mai menţionează şi funcţia de şef al leviţilor pentru cântare şi pe cea de învăţător în cântare[2]. Astfel se remarcă muzica printre domeniile principale în care se extinde reforma culturală a Israelului davidic.

Cât priveşte influenţarea de către culturile învecinate, am menţionat deja o posibilă influenţă a muzicii egiptene în cea evreiască în urma ieşirii din Egipt. Dansul poporului în faţa viţelului de aur în Exod 32 este desigur împrumutat de la religiile popoarelor învecinate. Halley menţionează că taurul era zeu principal la egipteni[3] ceea ce înseamnă că întregul ritual de închinare a fost adoptat de la egipteni împreună cu muzica şi dansul care priveau închinarea.

Influenţa avută de muzica Vechiului Testament asupra muzicii şi culturii civilizaţiei moderne este întâlnită în mod predominant în creştinism şi putem aminti aici ca şi exemplu opera Nabucodonosor a compozitorului italian Giussepe Verdi care preia tema psalmului 137.

Jean Deshayes, autorul cărţii Civilizaţiile Vechiului Orient numeşte Psalmii ca numărându-se printre capodoperele literaturii orientale.[4]

Vorbind despre Cântarea comună ca dimensiune muzicală a civilizaţiei occidentale, muzicologul român Ovidiu Manole face aceste precizări:

Cântarea comună religioasă are vechi rădăcini în cântatul ebraic de cult. Cei 150 de Psalmi …erau intonaţi într-o manieră apropiată vorbirii, care nu excludea acompaniamentul instrumental, de exemplu harfa, flautul. Imagini de o rară frumuseţe clădesc o poetică-model pentru comunicare cu Iehova, Creatorul Atotputernic şi prezent. „Cum doreşte un cerb izvoarele de apă, aşa te doreşte sufletul meu pe Tine Dumnezeule!” (Ps.42)

[…] psalmodia ebraică, despre care nu deţinem decât supoziţii, avea un pronunţat caracter declamatoriu-rubato, adică tempo liber, lipsit de rigoarea mişcării[5].

[1] Henry H. Halley Manual Biblic. Ed. Door of Hope, 1983. pg. 826.

[2] Terminologie adoptată în realizarea treducerii Biblia sau Sfânta Scriptură – Bcureşti 2001

[3] Halley, pg. 129

[4] Jean Deshayes Civilizaţiile Vechiului Orient. Ed Meridiane, Bucureşti 1976. pg. 118

[5] Ovidiu Manole Cantus Christianus Din Istoria Cântării Comune – Choralul – O Dimensiune Muzicală a Civilizaţiei Occidentale. Arad 2006. pg. 11

sursa: https://la1ceai.wordpress.com/