Categorie: Invataturi biblice
Judecători 6:33 - 7:22
Dumnezeu pregătise în ascuns instrumentul pe care intenţiona să-l folosească pentru eliberarea poporului Lui. El l-a condus să dea mărturie despre credinţa sa în Domnul şi să demoleze altarul lui Baal. Acum va putea să înceapă lucrarea sa publică.
În pasajele pe care deja le-am citit ne impresionează contrastul dintre atitudinea şi comportamentul exterior ale lui Ghedeon, pe de o parte, şi viaţa sa lăuntrică pe de altă parte. Cei ce-l întâlneau ar fi putut să remarce curajul său, energia sa, îndrăzneala sa; dar în legătura sa ascunsă cu Dumnezeu, credinţa lui avea nevoie de o puternică fortificare. El avea nevoie de îmbărbătare şi noi dovezi. El trebuia să înveţe, cu ajutorul unor semne, că omul nu era nimic şi că Dumnezeu era totul.
Drumul credinţei nu este dezvăluit mai dinainte. Dumnezeu îi conduce pe ai Lui pas cu pas şi le pune la dispoziţie, la momentul potrivit, şi resursele necesare. De aici rezultă o continuă exersare prin confruntarea cu situaţii noi pe care Dumnezeu le-a prevăzut mai dinainte, dar care nu erau cunoscute credinciosului. Această părtăşie tainică a sufletului cu Dumnezeul lui este marcată, pe de o parte, de harul şi bunăvoinţa Domnului, iar pe de alta de slăbiciunea martorului Lui. Însă se întâmplă exact aşa cum spunea apostolul Pavel: „Când sunt slab, atunci sunt tare.“ Era ceva foarte normal ca, în starea sa lăuntrică, Ghedeon să se lepede de sine şi să primească multe lecţii din partea Domnului, în timp ce, în exterior, urma să facă dovada unui curaj şi a unei îndrăzneli care sunt alimentate de o credinţă vie ale cărei rădăcini sunt puternic înfipte într-o viaţă de legătură cu Dumnezeu. Nu L-ar fi onorat pe Dumnezeu să facă să fie cunoscute şi altora şovăiala şi nehotărârea slujitorului Lui. În revanşă, să luăm bine seama a nu ne repezi în lucrare până nu am fost suficient de întăriţi de Dumnezeu şi nu am primit pecetea încuviinţării Sale.
1. Chemarea la luptă (Judecători 6:33-40 )
În faţa trezirii produse în familia şi cetatea lui Ghedeon, trezire care, fără îndoială, a cuprins toată regiunea respectivă, duşmanul nu putea rămâne inactiv. Trecuseră şapte ani de când el asuprea poporul şi nu va lăsa prada din mână cu uşurinţă. Şi astfel „tot Madianul, Amalec şi fiii Răsăritului s-au strâns împreună“ pentru a devasta încă o dată ţinutul lui Israel.
Duhul Domnului îl îmbracă pe Ghedeon care sună din trâmbiţă, adună pe abiezeriţi în urma sa şi trimite soli prin tot Manase, precum şi la seminţiile lui Aşer, Zabulon şi Neftali. Dacă el nu ar fi fost mai dinainte pregătit în taină pentru lucrarea aceasta, el nu ar fi putut să fie îmbrăcat cu Duhul Domnului şi plin de un asemenea curaj. Totuşi, chiar dacă ceilalţi îl urmează socotindu-l căpetenia lor, Ghedeon simte nevoia de a se retrage din nou în ascuns cu Dumnezeu.
Experienţa cu „lâna“ este plină de învăţărninte pentru noi înşine. Dacă pentru Ghedeon era un simplu semn al puterii lui Dumnezeu, o nouă confirmare a faptului că El voia să salveze pe Israel prin mâna sa, pentru noi semnul acesta capătă o semnificaţie aparte.
Trebuie să spunem, mai întâi, că Dumnezeu nu dă un semn pentru a ne determina să credem în El. În Luca 11:29 , Domnul refuză iudeilor orice semn în afară de acela al lui Iona. Cu alte cuvinte, pentru a crede în Dumnezeu, pentru a crede în Domnul Isus, nu este nevoie de nici un semn: Dumnezeu a dat Cuvântul Lui, Domnul Isus a murit şi a înviat, iar aceasta trebuie acceptată prin credinţă, fără o altă probă exterioară.
Dirnpotrivă, în orice vreme, pe drumul de zi cu zi al vieţii de credinţă, să ne asigurăm că un anumit demers, o anumită decizie, o anumită iniţiativă sunt în armonie cu voia Lui, Dumnezeu poate găsi cu cale, în îndurarea şi bunătatea Sa, şi pentru a susţine credinţa alor Săi, să le confirme indicaţiile Cuvântului Său prin nişte dovezi exterioare. Chiar apostolul Pavel face astfel de experienţe. Duhul Sfânt îl opreşte să vestească Evanghelia în Asia sau în Bitinia, însă Dumnezeu îngăduie un vis pentru a trece în Macedonia (Faptele Apostolilor 16:6-9 ). În alte cazuri, fraţii sunt mijlocul prin care este călăuzit apostolul (Faptele Apostolilor 17:10,14 ).
Despre ce, sau mai curând despre cine ne vorbeşte „lâna“ lui Ghedeon? Fie că este vorba de pielea pe care se afla incă blana mielului înjunghiat, fie că era doar lâna rezultată din tunderea unor oi, este important că putem vedea aici o imagine a Domnului Isus Hristos, Acela pe care Ioan L-a văzut umblând pe malul Iordanului şi despre care a zis emoţionat: „Iată Mielul lui Dumnezeu!“ sau Acela despre care famenul etiopian citea în carul lui că a fost „ca un miel fără glas înaintea celui ce-l tundea.“ Numai asupra Lui putea să cadă favoarea, bunăvoinţa divină simbolizată prin roua cerului. La botezul lui Ioan s-a făcut auzită vocea Tatălui spre a distinge dintre toţi cei ce-şi mărturiseau păcatele pe Fiul Său preaiubit. Tot aşa, pe muntele Transfigurării, privirile s-au întors de la Moise şi Ilie spre a se fixa asupra lui Isus, Fiul preaiubit al Tatălui.
Numai asupra Lui, singura Fiinţă aflată atunci pe pământ, putea să coboare roua divină - în timp ce seceta domnea pretutindeni - roua de aşa manieră încât dimineaţa Ghedeon a putut vorbi de „un pahar plin cu apă.“ Apoi, pentru a doua oară în viaţa lui Ghedeon, apare expresia „în noaptea aceea“ (Judecători 6:25 ). Acea „noapte“ ne face să ne gândim la ceasurile de întuneric în care Mielul lui Dumnezeu a fost părăsit, făcut păcat pentru noi, pentru ca binecuvântarea, roua cerească, să poată cădea peste toţi cei ce aveau să creadă în El. „Numai lâna a rămas uscată, şi tot pământul s-a acoperit cu rouă." *
* Deşi numeroşi comentatori, chiar din primele veacuri, au văzut lâna lui Ghedeon fiind o imagine a lui Israel, mai întâi binecuvântat de Dumnezeu, apoi lepădat în timp ce binecuvântarea se revarsă asupra naţiunilor (Romani 11 ), această interpretare nu o exclude nicidecum pe aceea care se aplică lui Hristos, deoarece multe tipuri au o dublă semnificaţie.
Mai înainte ca Ghedeon să găsească pacea şi să poată da mărturie publică despre credinţa sa în Dumnezeu, el a trebuit, în chip simbolic, să cunoască lucrarea lui Hristos, carnea şi azimile aşezate pe stâncă şi mistuite de foc. Înainte de a începe lupta, el trebuia să aibă, mai întâi bineînţeles că tot simbolic - viziunea Aceluia care a fost singurul în stare să răspundă inimii şi gândului lui Dumnezeu, Fiul preaiubit al Tatălui de la care vine orice binecuvântare. Pe muntele Transfigurării, cei trei ucenici primeau această cunoaştere a Lui mai înainte de a depune o mărturie publică despre El. Ecoul acestei clipe se va păstra până la capătul vieţii lor: „Ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit...“ (1. Ioan 1:1 ); „...ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui... Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt“ (2. Petru 1:16-18 ).
Ghedeon nu făcea parte din „generaţia de oameni“ care nu cunoştea pe Domnul şi nici ce făcuse El pentru Israel.
2. La izvorul Harod (Judecători 7:1-8 )
Realitatea credinţei lui Ghedeon trebuia acum să fie pusă la încercare. El reuşeşte să adune laolaltă 32.000 de bărbaţi împreună cu care tăbărăşte aproape de izvorul Harod. Tabăra lui Madian se întindea mai la vale. Se pare că erau destui oameni care să înfrunte pe toţi aceşti jefuitori care timp de şapte ani devastaseră ţara lui Israel.
Dar iată ce zice Domnul: „Poporul pe care-l ai cu tine este prea mult!“ Ce straniu trebuie să fi sunat cuvintele acestea în urechile lui Ghedeon! Oare nu sunase el din trâmbiţă, îmbrăcat cu puterea Duhului Domnului? Nu putea el să încline a crede că numai Dumnezeu pusese pe inimă războinicilor din seminţia sa să-l urmeze? La fel ar fi putut gândi şi despre întăriturile provenite din seminţiile lui Neftali, Aşer etc. Şi acum, Domnul declară că poporul care-l însoţeşte este prea numeros! Însă Dumnezeu era perfect îndreptăţit să gândească astfel. Nu trebuia ca Israel să se laude, zicând: „Mâna mea m-a scăpat“ (versetul 2). Eliberarea trebuia să vină numai din partea lui Dumnezeu. Nimeni nu avea dreptul s-o, revendice ca fiind opera lui.
Potrivit celor spuse în Deuteronom 20:8 , Ghedeon a trebuit să-i îndemne pe toţi cei fricoşi să se întoarcă acasă. Mulţime după mulţime s-a pus în mişcare, îndepărtându-se. Ce va fi simţit Ghedeon, ce se va fi petrecut în inima sa văzându-şi oastea amputată astfel şi că „au rămas zece mii!“ Dar Domnul ia din nou cuvântul şi zice slujitorului Lui: „Poporul este încă prea mult... ţi-i voi alege“ (versetul 4). Credinţa lui Ghedeon este pusă la încercare. El nu-şi exprimă nici o cârtire sau vreo nemulţumire în afară, ci coboară poporul la apă. Fiecare bărbat se apleacă să bea apă, unii aşezându-se în genunchi, alţii lipăiesc ducând-o la gură cu mâna. Dar ce luptă lăuntrică! Domnul îi spune lui Ghedeon să-i pună deoparte pe cei ce au băut apa din mână, fără să se aşeze în genunchi, iar pe ceilalţi să-i trimită acasă. Ce avea să urmeze? Sută după sută, mie după mie, oamenii îngenuncheau să bea!
Să ne gândim puţin la Iair care venea la Isus să ceară s-o vindece pe fiica sa bolnavă. El a trebuit să aştepte un timp până când Isus avea să coboare din barcă. Apoi, la pas cu mulţimea, înainta foarte încet. Pe drum, Se mai opreşte odată pentru femeia care se atinsese de hainele Lui. Şi deodată apar solii care spun nefericitului părinte: „Fiica ta a murit; pentru ce mai superi pe Învăţătorul?" (Marcu 5:35 ) De câtă credinţă a avut nevoie Iair, lăsându-şi fiica bolnavă pe moarte şi venind să ceară ajutor lui Isus... iar Isus a acţionat cu atâta încetineală, încât ea murise. Dar Domnul nu aşteaptă ca tatăl să-şi exprime durerea. „Isus, fără să ţină seama de cuvintele acestea, a zis fruntaşului sinagogii: „Nu te teme, crede numai!“ Iair avea să facă măreaţa experienţă că Acela în Care el crezuse că-i va vindeca fiica avea putere chiar s-o şi învieze.
La fel se întâmplă cu Ghedeon. Când nu mai rămân decât trei sute de bărbaţi, Domnul nu aşteaptă ca Ghedeon să-şi exprime toată neliniştea sufletului lui, ci i-o ia înainte şi, pentru a patra oară, îi vorbeşte la izvorul Harod: „Cu cei trei sute de oameni care au lipăit vă voi mântui, şi voi da pe Madian în mâinile tale“ (Judecători 7:7 ).
Ghedeon îşi dovedeşte atunci credinţa, trimiţând acasă. tot restul poporului, pe fiecare în cortul lui. Aceştia nu trebuiau doar să se depărteze puţin sau'să mai aştepte câteva ceasuri, ci să pornească chiar în acel moment spre casă, lăsând merindele şi trâmbiţele în mâna celor trei sute de oameni.
Credinţa lui Ghedeon a fost pusă la încercare. Dumnezeu l-a sprijinit pas cu pas. El nu i-a zis din capul locului: „Tu trebuie să te duci contra lui Madian cu trei sute de oamenil“, ci încetul cu încetul, pas cu pas, l-a făcut să înţeleagă că totul trebuia să vină din partea Lui şi că El avea destulă putere pentru a-i asigura biruinţa, tot aşa de bine cu trei sute de oameni ca şi cu treizeci şi două de mii (1. Samuel 14:6 ). Paragraful nostru se termină prin cuvintele: „Tabăra lui Madian era jos în vale“ (Judecători 7:8 ). Poate că Ghedeon va fi nădăjduit în taină că, în timp ce Domnul epura trupele sale la izvorul Harod şi le reducea la numai 300 de oameni, duşmanii se vor fi retras. Nici pe departe! Tabăra lui Madian se afla în continuare acolo, în vale, sub ochii lui. Ghedeon nu prea avea motive să fie liniştit.
3. Tabăra lui Madian
Ghedeon a ascultat tremurând (versetul 11). El nu mai cere acum semne, însă Domnul, în bunătatea Sa, continua să-I dea instrucţiuni. Astfel, El nu-I spune: „Pentru că tu tremuri...", ci ca un tată care-şi înţelege copilul, zice: „şi după aceea ţi se vor întări mâinile“ (versetul 11).
„În noaptea aceea“ (Judecători 6:25 ; 6:40 ), pentru a douăsprezecea şi cea din urmă oară în textul care ne relatează istoria sa, Domnul îi vorbeşte lui Ghedeon. În liniştea nopţii şi pe întuneric, Ghedeon se coboară, însoţit de slujitorul lui, în tabăra lui Madian. Duşmanii se întindeau pe vale ca lăcustele; cămilele lor erau fără număr, mai presus de orice închipuire. Cei doi bărbaţi au coborât muntele în cea mai mare linişte, ascunzându-se prin tufişuri şi stânci. Iată-i ajunşi în imediata apropiere a taberei duşmane. Doi madianiţi stăteau de vorbă. Unul zicea: „Am visat un vis; şi se făcea că o turtă de orz se rostogolea în tabăra lui Madian; a venit de s-a lovit până la cort, şi cortul a căzut; l-a răsturnat cu susul în jos, şi cortul a fost dărâmat“ (versetul 13). Ce semnificaţie ar putea avea un asemenea vis? Se va fi întrebat Ghedeon. Însă celălalt madianit s-a grăbit să-i dea o explicare! Aceasta nu-i altceva decât sabia lui Ghedeon, Dumnezeu l-a dat pe Madian în mâinile sale. Da, acea turtă de orz este el însuşi, viteazul Ghedeon, căpetenia lui Israel!
Lecţia supremă pe care trebuia s-o înveţe robul Domnului era aceea că el nu valora mai mult decât o turtă de orz. Or, tocmai cu o unealtă atât de slabă, Dumnezeu avea să-i zdrobească pe vrăjmaşii poporului.
Mişcat până în adâncul sufletului său, Ghedeon, „când a auzit istorisirea visului şi explicarea lui, s-a aruncat cu faţa la pământ“ (versetul 15). După ce a găsit pacea cu Dumnezeu, el a zidit altarul închinătorului; pentru a da mărturie despre credinţa sa, a reclădit altarul Domnului şi a adus o ardere-de-tot. Aici, el nu mai clădeşte un altar, ci se aruncă înaintea Domnului şi i se închină.
Întors în tabăra lui Israel, plin de încredere, fără nici cea mai mică îndoială sau teamă, strigă: „Sculaţi-vă, pentru că Domnul a dat în mâinile voastre tabăra lui Madian."
Împărţiţi în trei cete, cei trei sute de oameni se răspândesc în liniştea nopţii spre a închide ca într-un cerc tabăra madianiţilor. Fiecare dintre ei are un urcior în care se ascunde o torţă şi ţine o trâmbiţă cu mâna cealaltă. La un semnal, vasele sunt sparte. Cu mâna stângă ridică torţa şi cu mâna dreaptă sună din trâmbiţă, strigând: „Sabia Domnului şi a lui Ghedeon!“ Un plan foarte îndrăzneţ şi extrem de periculos în acelaşi timp: evident că bărbaţii aceştia îşi riscau viaţa, fiind dezarmaţi, atât de departe unul de altul şi în întuneric. Dar exemplul credinţei lui Ghedeon le inspira curaj şi încredere în Dumnezeu. Fiecare stă la locul lui şi nu încetează să sune din trâmbiţă în timp ce vrăjmaşii Se trezesc, o iau la fugă, ţipă îngroziţi şi scot sabia unul împotriva celuilalt. De patru ori se repetă că cei trei sute de bărbaţi sunau din trâmbiţe fără să se mişte de la locul pe care li-l stabilise Ghedeon.
Găsim în 2. Corinteni 4 şi 5 o aluzie remarcabilă la această scenă. Flacăra torţei (făclia) este „lumina Evangheliei slavei lui Hristos care este chipul lui Dumnezeu.“ „Dumnezeu... ne-a luminat inimile pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.“ Minunată este comoara aceasta, descoperirea pe care ne-a dat-o Dumnezeu, dar „comoara aceasta o purtăm în nişte vase de lut, pentru ca această putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi“ (versetul 7). Vasul trebuia să fie zdrobit, prin necazuri şi suferinţe şi prin realizarea practică a morţii împreună cu Hristos (versetele 10 şi 11). Atunci străluceşte lumina minunată a slavei lui Hristos; nu suntem lăsaţi în drum.
La fel ca cei ce sună din trâmbiţe, şi noi avem datoria de a depune o mărturie: „Ca unii care cunoaştem frica de Domnul, pe oameni căutăm să-I încredinţăm... trimişi împuterniciţi ai lui Hristos... vă rugăm fierbinte în Numele lui Hristos: ÎImpăcaţi-vă cu Dumnezeu!“ (2. Corinteni 5:11,20 ).
Rămânând fiecare dintre noi statornic la locul lui, adică acolo unde ne vrea Domnul, cu lepădare de noi înşine şi cu abnegaţia celor ce lipăiau apa ducând-o la gură cu mâna, la izvorul Harod, să ştim cum să răspândim în jurul nostru lumina minunată pe care am primit-o de sus şi să dăm o mărturie desluşită despre Domnul nostru.
sursa: https://comori.org/