Categorie: Invataturi biblice
Prefaţă
Articolul care urmează a apărut într-un număr recent al revistei “The Present Testimony”; dar, dat fiind faptul că pentru mulţi creştini această revistă nu este accesibilă, foarte mulţi, din foarte multe locuri, mi-au cerut să îl trimit sub formă de broşură. În vremea de acum, când se poate spune, pe bună dreptate, “a face multe cărţi n-are sfârşit”, unii s-ar da înapoi de la a creşte numărul cărţilor; totuşi, dacă duşmanul se foloseşte atât de mult de tipar pentru a difuza necredincioşie, superstiţie, blasfemie şi necurăţie, cred că slujitorul lui Hristos s-ar putea simţi pe deplin liber să folosească acelaşi instrument pentru a răspândi adevăr doctrinar şi practic.
Fără îndoială că a lăsa ca scrierile omeneşti să uzurpe în mintea noastră locul care se cuvine numai Sfintei Scripturi este un rău împotriva căruia trebuie să veghem. Să ne amintim că cele mai sănătoase şi cele mai bune dintre aceste scrieri sunt doar minereul, bătut în foiţe subţiri, şi că toată valoarea lor se datorează doar faptului că se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu sau au legătură cu acesta. Dar de câte ori nu se întâmplă să citim iar şi iar Scriptura şi să nu reuşim să înţelegem adevărurile cuprinse în ea, până când Domnul, prin harul Său, se foloseşte de buzele sau de scrierile altuia pentru a ni le descoperi?
Astfel, de exemplu, câţi nu au citit cuvintele “Nu vă înjugaţi nepotrivit cu cei necredincioşi”, fără a fi conştienţi de adevărata lor aplicaţie? Cunoaşterea acestor lucruri ar trebui să fie îndeajuns pentru a ne împiedica să dispreţuim scrierile omeneşti. Adesea vedem cum Dumnezeu foloseşte cărţi şi tractate pentru mântuirea păcătoşilor şi pentru zidirea poporului Său; şi, cu siguranţă, nu ar trebui să tratăm cu uşurătate ceea ce El foloseşte. Este o mare diferenţă între faptul că Dumnezeu foloseşte o carte cu scopul de a mă învăţa mai multe despre valoarea, frumuseţea şi autoritatea Cuvântului Său şi felul în care eu abuzez de acea carte, lăsând ca ea să ia locul Cuvântului. În aceasta, ca şi în orice alt domeniu, trebuie să veghem împotriva extremelor periculoase. Ştim că “Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător” şi că Duhul Sfânt se foloseşte de el şi numai de el pentru a da înviora, pentru a lumina şi a zidi sufletele; dar ştim şi că El face din buzele şi scrierile oamenilor instrumente care să aducă cuvântul aproape de inimă.
Pe deplin încredinţat că El va folosi în harul Său paginile care urmează, le trimit Adunarii lui Dumnezeu
C. H. M. Clontarf, Martie, 1856.
Cineva care doreşte să realizeze, în propria sa viaţă, sau să promoveze în viaţa altora o urmare a Domnului mai curată, mai de calitate, nu poate să privească creştinătatea zilelor noastre fără un sentiment de nedescris, de tristeţe şi apăsare. Tonul este atât de jos, aspectul atât de bolnav, spiritul atât de slăbit, încât unii ar fi uneori tentaţi să înceteze să mai spere într-o mărturie sinceră şi loială pentru un Domn absent. Toate acestea sunt cu atât mai deplorabile cu cât ne amintim motivaţiile puternice de care avem privilegilul să fim călăuziţi. Fie că privim la Stăpânul pe care suntem chemaţi să Îl urmăm - la calea pe care suntem chemaţi să umblăm - la sfârşitul pe care suntem chemaţi să nu îl pierdem din vedere - la speranţele care trebuie să ne motiveze - nu putem să nu recunoaştem că, acolo unde toate acestea sunt înţelese şi însuşite printr-o credinţă mai simplă, ar trebui, cu siguranţă, să practicam o ucenicie fierbinte fata de Domnul. „Dragostea lui Hristos”, spunea apostolul, „ne constrânge”.
Aceasta este cea mai puternică motivaţie dintre toate. Cu cât inima este mai umplută de dragostea lui Hristos, cu cât ochiul este mai umplut cu Persoana Sa binecuvântată, cu atât mai îndeaproape vom încerca să urmăm drumul său ceresc. Urmele sale însă pot fi descoperite doar de „un ochi curat”, şi atât timp cât voinţa nu este frântă, cât carnea nu este omorâtă, şi trupul nu este ţinut în stăpânire, vom eşua în a fi ucenici, vom naufragia de la credinţă şi de la o conştiinţă bună.
Nu aş dori să fiu înţeles greşit de cititor. Aici nu este în nici un caz vorba de problema mântuirii veşnice. Este ceva diferit. După ce ai primit mântuirea ca rod al agoniei şi al sudorii ca de sânge a lui Hristos, al crucii şi suferinţelor Sale, nimic nu poate fi mai josnic, mai egoist decât să te ţii la o distanţă cât mai mare de Persoana Sa divină, pentru a nu îţi pune în pericol siguranţa personală.
Omeneşte vorbind, acesta este un caracter nenorocit, egoist, vrednic doar de dispreţ; dar cuvintele nu pot exprima deplin josnicia unui astfel de caracter atunci când este arătat de unul care mărturiseşte că datorează totul, atât în prezent cât şi în viitor unui Stăpân respins, răstignit, înălţat, dar absent. “Dacă scap de flăcările iadului, nu mai are importanţă problema uceniciei”. Cititorule, în adâncul sufletului tău, nu eşti dezgustat de acest sentiment? Dacă da, caută să fugi de el, către punctul opus al busolei; şi fie ca limbajul tău sincer să fie “Dacă Stăpânul meu binecuvântat este în glorie, siguranţa mea personală are puţină valoare !”.
Dumnezeu să facă ca aceasta să fie exprimarea mai multor inimi în aceste zile când, vai! s-ar putea spune prea bine că “toţi umblă după foloasele lor, şi nu după ale lui Isus Hristos” (Filipeni 2:21 ). Fie ca Duhul Sfânt să ridice, prin puterea Sa de neînfrânt, şi să trimită prin energia Sa divină, tot mai mulţi ucenici ai Mielului, despărţiţi şi consacraţi, fiecare din ei legat, cu funiile dragostei de coarnele altarului - o armată ca cei 300 ai lui Ghedeon, oameni încercaţi, în stare să se încreadă în Dumnezeu şi nu in carne. Cât de mult aşteaptă inima un astfel de moment! Cât de mult doreşte duhul, aflat uneori sub influenţa rece şi uscată a unei mărturii îngheţate şi fără nici un fel de efect, o mărturie mai viguroasă, dintr-o inimă întreagă pentru Acela care S-a golit pe Sine şi a lăsat deoparte gloria Sa pentru ca, prin vărsarea sângelui Său preţios, noi să fim ridicaţi la a-I fi însoţitori în binecuvântările Sale eterne.
Printre numeroasele piedici care stau în calea acestei profunde consacrări a inimii pentru Hristos, pe care o doresc din toată inima pentru mine şi pentru cititor, vom găsi că “jugul nepotrivit” ocupă un loc foarte proeminent. “Nu vă înjugaţi [eterozugountes] nepotrivit cu cei necredincioşi; pentru că ce legătură [metoch] este între dreptate şi fărădelege [anomia] sau ce comuniune [koinonia] are lumina cu întunericul? şi ce comuniune are Hristos cu Belial sau ce parte are un credincios cu un necredincios [apistou]? Şi ce înţelegere are templul lui Dumnezeu cu idolii? Pentru că voi sunteţi un templu al Dumnezeului celui viu, după cum a spus Dumnezeu: “Voi locui în ei şi voi umbla între ei; şi voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu”. De aceea: “Ieşiţi din mijlocul lor şi fiţi despărţiţi”, spune Domnul; şi “nu atingeţi ce este necurat, şi Eu vă voi primi; şi vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice” spune Domnul cel Atotputernic” ( 6:14-18 ).
În dispensaţia mozaică vedem acelaşi principiu moral. “Să nu-ţi semeni via cu două feluri de sămânţă, ca nu cumva să fie profanată toată sămânţa pe care ai semănat-o şi toată via. Să nu ari cu un bou şi cu un măgar împreună. Să nu porţi o haină din material amestecat, din lână şi in împreună” Deut 22:9-11 ; Lev 19: 19 .
Aceste pasaje din Scriptură vor fi îndeajuns pentru a expune răul moral al unui jug nepotrivit. S-ar putea afirma cu toată încrederea că nimeni nu Îl poate urma pe Hristos liber, fără nici o piedică, dacă este în vreun fel “înjugat nepotrivit”. S-ar putea să fie mântuit, să fie un adevărat copil al lui Dumnezeu - un credincios sincer, dar nu poate fi cu adevărat ucenic; şi nu numai atât, dar este împiedicată manifestarea deplină a ceea ce el ar putea fi dacă nu ar fi împiedicat de jugul său nepotrivit. “Ieşiţi… şi Eu vă voi primi… şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice” spune Domnul cel Atotputernic”. Cu alte cuvinte, “Scoate-ţi gâtul din jugul nepotrivit, şi te voi primi, şi relaţia ta cu Domnul cel Atotputernic va fi manifestată deplin, public şi practic”.
Este evident că ideea de aici este diferită de cea din Iacov “potrivit voii Sale, ne-a născut prin Cuvântul adevărului”. Şi la fel în Petru, “născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care se strică, ci dintr-una care nu se strică, prin Cuvântul cel viu, care rămâne pentru totdeauna, al lui Dumnezeu”. Din nou, în 1 Ioan: “Vedeţi ce dragoste ne-a dăruit Tatăl, să fim numiţi copii ai lui Dumnezeu”. Tot aşa şi în Evanghelia după Ioan, “dar tuturor celor ce L-au primit, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu: celor care cred în Numele Lui, care au fost născuţi nu din sânge, nici din voia omului, ci din Dumnezeu”. În toate aceste pasaje, relaţia fiilor este bazată pe sfatul divin şi acţiunea divină, şi nu ne este prezentată ca o consecinţă a vreunei acţiuni de-a noastre; în acelaşi timp, în 2. Corinteni 6 , este arătată ca un rezultat al ieşirii noastre din jugul nepotrivit. Cu alte cuvinte, este în întregime vorba de o problemă practică.
Astfel, în Matei 5 citim “Dar Eu vă spun: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care se poartă rău cu voi şi vă persecută; ca să [hupos] fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri: pentru că El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. Aici este baza practică şi mărturisirea publică a relaţiei, influenţa ei morală. Se cuvine ca fiii unui astfel de Tată să acţioneze aşa.
Pe scurt, avem poziţia abstractă, sau relaţia de fii bazată pe voinţa şi acţiunea suverană a lui Dumnezeu; şi avem caracterul moral care este o consecinţă şi care decurge din această relaţie, care face posibil ca Dumnezeu să recunoască public această relaţie. Dumnezeu nu poate fi, public şi pe deplin, Stăpânul celor care sunt înjugaţi nepotrivit împreună cu necredincioşi, pentru că, dacă ar face aceasta, ar însemna că aprobă jugul nepotrivit. El nu poate aproba “întunericul”, “nedreptatea”, “Belial”, “idolii” şi “un necredincios”. Cum ar putea face aşa ceva? De aceea, dacă eu mă pun la jug cu vreunul dintre aceştia, mă identific moral şi public cu el, şi nu cu Dumnezeu. Mă pun într-o poziţie care nu poate fi sub stăpânirea lui Dumnezeu şi, în consecinţă, eu nu pot fi sub stăpânirea Lui; dar dacă mă retrag din acea poziţie - dacă “ies şi sunt despărţit” - dacă îmi scot gâtul din jugul nepotrivit - atunci, dar numai atunci, pot fi primit şi recunoscut public ca “fiu sau fiică a Domnului cel Atotputernic”.
Este un principiu solemn şi care ar trebui să îi cerceteze pe toţi aceia care simt că, din nefericire, s-au pus într-un astfel de jug. Ei nu umblă ca ucenici, şi, din punct de vedere public şi moral, nu sunt pe poziţia de fii. Dumnezeu nu îi poate stăpâni. Nu este vorba despre relaţia lor ascunsă; dar s-au spus pe ei înşişi departe de terenul lui Dumnezeu. Şi-au băgat nebuneşte gâtul într-un jug care, nefiind jugul lui Hristos, trebuie să fie jugul lui Belial; şi până când nu vor renunţa la acel jug, nu pot fi ai lui Dumnezeu, ca fii şi fiice ai Lui. Fără îndoială că harul lui Dumnezeu este infinit, şi poate răspunde nevoilor noastre în toată căderea şi slăbiciunea noastră; dar dacă sufletele noastre doresc o ucenicie mai înaltă, trebuie să aruncăm deoparte jugul nepotrivit, oricât ne-ar costa; aceasta dacă poate fi aruncat; iar dacă nu se poate, trebuie doar să ne plecăm capetele sub ruşinea şi tristeţea acestuia, aşteptând din partea lui Dumnezeu izbăvirea deplină.
Putem privi “jugul nepotrivit” sub patru aspecte, şi anume: cel casnic, cel comercial, cel religios şi cel filantropic. Unii sunt înclinaţi să limiteze 2. Corinteni 6:14 la primul dintre acestea; dar apostolul nu o face. Cuvintele sunt “Nu vă înjugaţi nepotrivit cu cei necredincioşi”. Nu se specifică obiectul sau caracterul acelui jug, şi de aceea putem să privim pasajul în sensul cel mai larg, incluzând în limitele sale fiecare din aspect al jugului nepotrivit; şi, dacă Domnul va îngădui, vom vedea cât este de important să facem aceasta înainte de a termina aceste cuvinte.
sursa: https://comori.org/