Categorie: Invataturi biblice
Privind un moment la aspectul religios al jugului nepotrivit, vreau să îl asigur pe cititor că nu doresc în nici un caz să rănesc sentimentele cuiva prezentând pretenţiile vreunei denominaţii dintre cele care ne înconjoară. Nu acesta este scopul meu. Subiectul acestui articol este unul destul de important ca să fie îngreunat şi cu alte probleme. Mai mult, este prea bine definit ca să ne permită o astfel de abatere. “Jugul nepotrivit” este tema noastră, şi la aceasta trebuie să ne limităm atenţia.
Privind în Scriptură găsim nenumărate pasaje care ne prezintă spiritul puternic de separare care trebuia să caracterizeze întotdeauna poporul lui Dumnezeu. Fie că ne îndreptăm către Vechiul Testament, în care avem relaţia şi căile lui Dumnezeu cu poporul Său pământesc, Israel; sau, spre Noul Testament, în care avem relaţia şi căile Sale cu poporul Său ceresc, Biserica, găsim acelaşi adevăr important pus mereu înainte, şi anume, separarea totală a celor care Îi aparţin lui Dumnezeu. Poziţia lui Israel este prezentată astfel în parabola lui Balaam: “Iată, este un popor care va locui deoparte şi nu va fi numărat printre naţiuni”. Locul lor era afară dintre naţiunilor pământului; şi erau responsabili să păstreze această despărţire. De-a lungul celor cinci cărţi ale lui Moise ei sunt mereu îndemnaţi, avertizaţi şi învăţaţi despre aceasta; şi, în Psalmi şi în cărţile profeţilor vedem istoria eşecului lor în a păstra această despărţire, eşec care, după cum ştim, a adus asupra lor judecata grea a mâinii lui Dumnezeu. Dacă aş încerca să citez toate locurile în care sunt prezentate aceste lucruri, acest articol s-ar transforma într-o carte. Cred că cititorul cunoaşte destul de bine Biblia ca să nu fie nevoie de aceasta. Dacă aşa stau lucrurile, doar privind în concordanţă la cuvintele “a despărţi”, “despărţit”, “despărţire” vor fi destul ca să îi ofere o privire rapidă asupra felului în care tratează Scriptura subiectul. Pasajul pe care tocmai l-am citat, din cartea Numeri, este expresia gândului lui Dumnezeu despre poporul Său Israel: “un popor care va locui DEOPARTE”.
Acelaşi lucru este adevărat, doar că pe o temelie mult mai înaltă şi privitor la poporul ceresc al lui Dumnezeu - trupul lui Hristos - alcătuit din toţi credincioşii adevăraţi. Şi ei sunt un popor despărţit.
Vom trece acum la a examina temelia acestei separări. Este o mare diferenţă între a fi despărţit pe baza a ceea ce noi suntem şi ceea ce Dumnezeu este. Prima face îl face pe om fariseu;cea de a doua îl face sfânt. Dacă îi spun unui sărman păcătos “Stai deoparte, sunt mai sfânt decât tine”, sunt un fariseu detestabil şi un ipocrit; dar dacă Dumnezeu, în îndurarea şi harul Său desăvârşit, îmi spune, “Te-am adus într-o relaţie cu Mine în persoana Fiului Meu Isus Hristos, de aceea fi sfânt şi despărţit de orice fel de rău; ieşi din mijlocul lor şi stai deoparte”. Sunt obligat ascult, şi ascultarea mea este manifestarea practică a caracterului meu de sfânt - caracter pe care îl am, nu pentru ceva din mine, ci pur şi simplu pentru că Dumnezeu m-a adus aproape de El prin sângele preţios al lui Hristos.
Este bine să ştim clar aceasta. Fariseismul şi sfinţirea divină sunt două lucruri foarte diferite: totuşi, adesea sunt confundate. Aceia care se luptă să păstreze locul de despărţire care aparţine copiilor lui Dumnezeu sunt acuzaţi în mod constant că se pun deasupra celorlalţi, că se consideră mai sfinţi decât sunt. Această acuzaţie vine tocmai din neglijarea deosebirii despre care am vorbit. Atunci când Dumnezeu cheamă pe oameni să fie despărţiţi, aceasta este pe baza a ceea ce El a făcut pentru ei pe cruce, şi a poziţiei în care El i-a aşezat, în legătură veşnică cu El, în persoana lui Hristos. Dar dacă mă despart pe baza a ceea ce sunt în mine însumi, este ceea mai iraţională şi goală presupunere, care, mai devreme sau mai târziu, se va dovedi neîntemeiată.
Dumnezeu le porunceşte oamenilor Săi să fie sfinţi pe baza aceea ce El este: “Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt”. Este evident un lucru complet diferit de a spune “stai deoparte, sunt mai sfânt decât tine”. Dacă Dumnezeu aduce oameni în relaţie cu El, El are dreptul să le spună care ar trebui să fie caracterul lor moral, şi ei sunt răspunzători în această privinţă. La baza despărţirii sfântului stă cea mai profundă umilinţă. Nimic nu este la fel de eficient în a coborî pe unul în ţărână ca înţelegerea adevăratei naturi a sfinţeniei divine. Este o umilinţă falsă, care decurge din a privi la sine - dar care, în realitate, este bazată pe mândrie, care nu a văzut până acum niciodată adâncul propriei neputinţe. Unii cred că pot ajunge la umilinţă reală, profundă, privind la sine, în timp ce aceasta poate fi atinsă doar privind la Hristos. “Cu cât gloriile tale izbesc mai mult ochiul meu, cu atât mai umil voi fi”. Acesta este un sentiment real, bazat pe principiul divin. Sufletul care se pierde pe sine însuşi în lumina gloriei morale a lui Hristo este cu adevărat umil, nu altul. Fără îndoială, avem dreptul să fim umili când ne gândim la ce creaturi nenorocite suntem; dar este nevoie doar de un moment de reflecţie ca să vedem cât de absurd este să cauţi să produci vreun rezultat practic privind la sine. Doar atunci când ne găsim în prezenţa excelenţei divine suntem umili.
De aceea un copil al lui Dumnezeu ar trebui să refuze să se înjuge cu un necredincios, fie pentru căsnicie, fie pentru un scop comercial sau religios pentru că Dumnezeu îi spune să fie despărţit şi nu din cauza propriei sale sfinţenii. Aplicarea principiului acestuia în aspecte religioase va implica neapărat şi multă încercare şi tristeţe; va fi numită intoleranţă, bigotism, minte-îngustă, exclusivism, şi altele asemănătoare; dar nu putem împiedica aceasta. Dacă ne păstrăm deoparte pe o bază corectă şi într-un spirit corect, putem să lăsăm consecinţele în mâna lui Dumnezeu. Fără îndoială, rămăşiţa din vremea lui Ezra trebuie să fi părut extrem de necooperantă atunci când au refuzat participarea popoarelor din jurul lor la construirea casei Domnului; dar au acţionat pe baza principiului divin în refuzul lor. “Lăsaţi-ne să construim cu voi, deoarece căutăm ca şi voi pe Dumnezeul vostru şi Îi jertfim din zilele lui Esar-Hadon, împăratul Asiriei, care ne-a adus aici”. Ar putea să pară o propunere atrăgătoare - o propunere care dovedea o înclinaţie foarte hotărâtă către Dumnezeul lui Israel; totuşi rămăşiţa refuză, deoarce popoarele, dincolo de mărturisirea lor sinceră, erau, în inimă, necircumcişi şi ostili. “Dar Zorobabel şi Iosua şi ceilalţi capi părinteşti ai lui Israel le-au zis: “Voi n-aveţi nimic a face cu noi, ca să construiţi o casă Dumnezeului nostru, ci noi singuri vom construi Domnului Dumnezeului lui Israel” (Ezra 4:1-3 ). Nu au vrut să se pună la jug cu cei necircumcişi - nu au vrut să “are cu un bou şi un măgar” - nu au vrut “să-şi semene via cu două feluri de sămânţă” - s-au ţinut deoparte, deşi, făcând aceasta s-au expus la acuzaţia de a fi nişte oameni bigoţi, înguşti la minte, neliberali, nemiloşi.
Tot aşa citim şi în Neemia “Şi sămânţa lui Israel s-au despărţit de toţi fiii străinului şi au stat şi au mărturisit păcatele lor şi nelegiuirile lor” (Neemia 9:2 ). Nu a fost vorba de a fi sectar, ci de ascultare. Separarea a fost esenţială pentru existenţa lor ca popor. Nu s-ar fi putut bucura de prezenţa divină pe un alt teren. Aşa trebuie să fie întotdeauna cu poporul lui Dumnezeu pe pământ. Trebuie să fie despărţiţi, altfel nu sunt doar inutili, ci chiar dăunători. Dumnezeu nu Îi poate avea pentru El, nu îi poate însoţi dacă se înjugă cu necredincioşi, pe orice bază, pentru orice fel de scop. Marea dificultate este să combini un spirit de despărţire intensă cu unul de har, blândeţe şi îngăduinţă; sau, aşa cum altul a spus, “să păstrezi un cerc strâmt, cu o inimă largă”. Aceasta este cu adevărat o dificultate. Cum ţinerea strictă, fără compromis a adevărului tinde să restrângă cercul în jurul nostru, vom avea nevoie de puterea măreaţă a harului pentru a ne păstra inima largă, şi afecţiunile calde. Dacă luptăm pentru adevăr altfel decât prin har, vom reuşi doar să ajungem la o mărturie unilaterală, neatractivă. Şi, de cealaltă parte, dacă încercăm să expunem harul cu preţul adevărului, se va dovedi, în final, că este doar o manifestare a liberalităţii populare, în dauna lui Dumnezeu - un lucru fără nici o valoare.
Apoi, vorbind despre scopul pentru care creştinii se înjugă de obicei cu cei care, chiar pe baza mărturiei lor, judecând chiar prin prisma toleranţei, nu sunt nicidecum creştini, se va dovedi, în final, că nici un lucru cu adevărat ceresc nu poate fi obţinut prin încălcarea adevărului lui Dumnezeu. Per fas aut nefas* nu poate fi niciodată un motto divin. Scopul nu scuză mijloacele; atât scopul cât şi mijloacele trebuie să fie după principiile Cuvântului sfânt al lui Dumnezeu, sau totul se va termina în confuzie şi dezonoare. Se poate ca lui Iosafat să i se fi părut un ţel foarte nobil, a recupera Ramot-Galaadul din mâna duşmanului; şi, mai mult, s-ar putea ce el să fi părut un om foarte liberal, drăguţ, popular, cu inima largă, atunci când a răspuns la propunerea lui Ahab: “Eu sunt ca tine şi poporul meu ca poporul tău şi voi fi cu tine în război”. Este uşor să fii liberal şi cu inima largă cu preţul principiilor divine; dar cum s-a terminat? Ahab a fost ucis, şi Iosafat abia a scăpat cu viaţă, eşuând complet în mărturia sa.
* Per fas aut nefas - prin cele îngăduite sau neîngăduite (de zei).
Vedem deci cum Iosafat nu a atins niciodată scopul pentru care s-a înjugat nepotrivit cu un necredincios; şi chiar dacă l-ar fi atins, aceasta nu ar fi fost o justificare pentru ceea ce a făcut *. Nimic nu poate vreodată să constituie o justificare pentru un credincios care se înjugă cu un necredincios; şi, de aceea, oricât de sinceră, de atractivă şi de plauzibilă ar părea expediţia la Ramot în ochii omului, după judecata lui Dumnezeu a însemnat “să ajuţi tu pe cel rău şi să iubeşti tu pe cei care urăsc pe Domnul?” (2. Cron 19: 2 .). Adevărul lui Dumnezeu dezbracă oameni şi lucruri de culorile false cu care i-ar putea acoperi un spirit expeditiv, şi îi arată în adevărata lor lumină; şi este o îndurare de nedescris să ai parte de judecata lui Dumnezeu despre toate cele care se întâmplă în jurul nostru: acesta aduce linişte sufletului, stabilitate umblării şi caracterului, şi ne scuteşte de acea oscilare tristă printre gânduri, sentimente şi principii care ne face atât de nepotriviţi cu locul unei mărturii ferme, hotărâte pentru Hristos.
* Jugul nepotrivit s-a dovedit o capcană teribilă pentru inima binevoitoare a lui Iosafat. S-a înjugat cu Ahab pentru un scop religios şi, dincolo de sfâşitul dezastruos al planului lor, îl găsim înjugându-se împreună cu Ahazia pentru un scop comercial, care de asemenea s-a terminat cu pierderi şi confuzie; şi, în cele din urmă, s-a înjugat cu Ioram pentru un scop militar. Vezi 2. Cron 18 , 2. Cron 20:32-37, 2 . Împ. 3
Ne vom înşela dacă încercăm să ne facem o părere pornind doar de la gândurile şi părerile oamenilor; pentru că ei vor judeca întotdeauna după aparenţele exterioare, şi nu după caracterul intrinsec, după principiul lucrurilor. Dacă oamenii pot obţine ceea ce ei consideră un scop drept, nu îi mai interesează şi modul în care l-au atins. Dar adevăratul slujitor al lui Hristos ştie că trebuie să facă lucrarea Stăpânului său, după principiile Stăpânului Său şi în duhul Stăpânului său. Un astfel de om nu poate fi satisfăcut prin a atinge un ţel vrednic de laudă, dacă nu îl atinge pe o cale aprobată de Dumnezeu. Atât mijlocul cât şi ţelul trebuie să fie divine. Admit, de exemplu, că este un scop foarte nobil să răspândeşti Scripturile - Cuvântul curat, veşnic al lui Dumnezeu; dar dacă nu le pot răspândi decât înjugându-mă cu un necredincios, ar trebui să mă abţin, tot aşa cum nu trebuie să fac rău pentru ca să vină binele.
Dar, binecuvântat fie Dumnezeu, slujitorul său poate răspândi cartea Sa preţioasă fără a călca pricipiile pe care aceasta le conţine. Poate să răspândească sămânţa preţioasă oriunde, fie singur, pe baza responsabilităţii individuale, fie în părtăşie cu cei care sunt cu adevărat de partea Domnului, fără a se alia cu cei a căror întreagă umblare şi conduită dovedeşte că aparţin lumii. Acelaşi lucru se poate spune despre orice scop de natură religioasă. Poate fi, şi ar trebui să fie, atins pe baza principiilor lui Dumnezeu, şi doar pe baza lor. S-ar putea argumenta, drept răspuns, nu suntem chemaţi să judecăm - că nu putem citi inima - şi că suntem obligati să sperăm că toţi cei care se implică în astfel de lucrări bune ca traducerea Bibliei, distribuirea de tractate, ajutarea lucrării misionare trebuie să fie creştini; şi că, de aceea, nu poate fi greşit să ne legăm cu ei. La toate acestea răspund că nu cred că este vreun pasaj din Noul Testament care să fie la fel de greşit înţeles şi greşit aplicat ca Matei 7:1 : “Nu judecaţi, să nu fiţi judecaţi”. În acelaşi capitol citim “dar păziţi-vă de falşii profeţi… după roadele lor îi veţi cunoaşte”. Acum, cum am putea să “ne păzim” dacă nu vom judeca? Din nou, în 1. Corinteni 5 citim “Pentru că ce am eu să îi judec pe cei dinafară? Nu-i judecaţi voi pe cei dinăuntru? Dar pe cei de afară îi judecă Dumnezeu”. Aici suntem în mod special înăţaţi că cei “dinăuntru” intră în sfera imediată a judecăţii bisericii; şi totuşi, dacă ar fi să ne luăm după cea mai răspândită interpretare a textului din Matei 7:1 , n-ar trebui să judecăm pe nimeni; tocmai de aceea această interpretare trebuie să fie greşită. Dacă oamenii, fie şi în mărturie se pun pe terenul de a fi “înăuntru”, suntem chemaţi să îi judecăm. “Nu-i judecaţi voi pe cei dinăuntru?”. Cât despre cei “de afară”, avem nu altceva de a face cu ei decât să le prezentăm harul pur, desăvârşit, bogat, nelimitat, de neînţeles care străluceşte neumbrit în moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu.
Toate acestea sunt foarte simple. Celor din poporul lui Dumnezeu li se spune să judece pe toţi cei care mărturisesc că sunt “înăuntru”; li se spune să „se păzească de falşii profeţi”; sunt îndemnaţi să „cerceteze duhurile”, dar cum pot să facă asta dacă nu trebuie să judece? Atunci, ce vrea Domnul nostru să spună atunci când zice „Nu judecaţi”? Cred că El vrea să spună exact ceea ce Sf. Pavel, prin Duhul Sfânt, spune, atunci când ne îndeamnă să „nu judecaţi nimic înainte de vreme, până când va veni Domnul, care va şi aduce la lumină cele ascunse ale întunericului şi va arăta sfaturile inimilor; şi atunci fiecare îşi va avea lauda de la Domnul” ( 4:5 ). Nu avem nimic de a face cu a judeca motivaţiile; dar trebuie să judecăm conduita şi principiile; adică, conduita şi principiile celor care mărturisesc că sunt „înăuntru”. Şi, de fapt, chiar persoanele care spun „Nu trebuie să judecăm” exercită în mod constant judecata. Nu există un creştin adevărat în care instinctele noii naturi să nu pronuţe judecată ăn ceea ce priveşte caracterul, conduita şi doctrina; şi acestea sunt exact punctele care intră în sfera de judecată a credinciosului.
De aceea, tot ceea ce l-aş îndemna pe cititorul creştin este să exercite judecata în legătură cu cei cu care vrea să se aşeze la jug în probleme referitoare la religie. Dacă, în acest moment, lucrează în acelaşi jug sau frâu, cu un necredincios, atunci încalcă deliberat porunca Duhului Sfânt. S-ar putea ca până acum să nu fi ştiut că face aceasta; dacă aşa stau lucrurile, harul Domnului este gata să ierte şi să restabilească; dar dacă persistă în neascultare după ce a fost avertizat, nu are nici un motiv să aştepte binecuvântarea lui Dumnezeu şi prezenţa Lui cu el, oricât de important ar fi obiectivul pe care caută să îl atingă. “Ascultarea este mai bună decât jertfa, şi luarea aminte decât grăsimea berbecilor”.
sursa: https://comori.org/