"Judecă-te pe tine însuți"

Categorie: Invataturi biblice
 

Dumnezeu se împotrivește celor mândri, dar celor smeriți le dă har. A se judeca și smeri pe sine este cel mai mare lucru pe care-l poți face în viață!

6 minute · Elias Aslaksen

Totul merge după legi – și când vine vorba de mântuire. Exact cum există legi ale naturii, există și legi spirituale.

Temelia pentru mântuire, de la început până la sfârșit – de când suntem începători până suntem desăvârșiți – este legea smereniei. Despre aceasta scrie în una dintre epistolele lui Petru și în epistola lui Iacov, cuvânt cu cuvânt.

Legea smereniei

Legea sună astfel: „Dumnezeu dă har celui smerit.” Și avem și opusul: „Celui mândru” – sau cel îngâmfat, sau înfumurat și înțelept de sine – „îi stă împotrivă”. Când tu nu ești smerit și nu te rogi pentru har, atunci te rogi „la vânt.”

Nu putem semăna cartofi și să secerim mure, oricât de mult ne-am dori asta; oricât de mult îngrășământ am pune și oricât de mult ar ploua și oricât de mult am lucra pământul ca totul să aibă condițiile optime de creștere, tot nu e posibil. Nu e posibil să primești har când nu ești smerit.

Cel mai puternic cuvânt pe care îl avem despre smerenie este cuvântul lui Isus, care spune așa: „Cel ce se smerește, va fi înălțat” (Luca  14:11), și noi obișnuim să spunem: chiar dacă vrea el sau nu. Dumnezeu este îndrăgostit de astfel de persoane. Chiar dacă te rogi să nu fii înălțat, tu ești înălțat oricum. Atât de sigur este acest lucru.

Prima și a doua clasă de smerenie

Se întâmplă așa că, atunci când te smerești, scazi în ochii tuturor oamenilor proști și crești în ochii tuturor oamenilor înțelepți. Și în orice caz, indiferent de ce cred oamenii proști sau înțelpți, tu ești înălțat. Așadar, este complet fără sens, din punct de vedere duhovnicesc, să te îngrozești, să disprețuiești înjosirea de sine sau să te gândești că este cel mai rău lucru ce ți se poate întâmpla.

Deci, să te aperi sau să te scuzi este cea mai mare nebunie care poate exista – asta înseamnă să îndepărtezi mântuirea de la tine. Și noi trebuie întotdeauna să căutăm cel mai bun – trebuie să căutăm lucrurile de primă clasă – tocmai a se judeca pe tine însuți, a te smeri pe tine însuți, a te înjosi pe tine însuți; și asta din proprie inițiativă. Aceasta este cea mai mare, slăvită și binefăcătoare lucrare care există, în orice situație, în orice moment în care trăim.

Ar trebui să te îndrăgostești și să te folosești de aceasta în fiecare ocazie. Și același lucru este cu a te smeri din proprie inițiativă, nu pentur că ceilalți consideră că tu ar trebui s-o faci. Doar aceasta se încadrează în prima clasă. – Dar Dumnezeu este peste măsură de îndurător și milos și de aceea poate merge bine și cu clasa adoua de smerenie.

Să te smerești din proprie inițiativă, nu pentru că ceilalți socotesc că tu ar trebui s-o faci.

Clasa a doua în această legătură este să fii înjosit – să fii smerit. Aceasta este ceva ce Dumnezeu obișnuiește să facă. Dar nici atunci nu este garantat că ești mântuit, dar ea propune o posibilitate. Este o cerință să fii mântuit cînd te încadrezi doar în clasa a doua, și aceasta este să recunoști și să primești în totalitate smerenia și înjosirea, nu doar cu gura, ci și cu inima. Atunci și tu ești înălțat.

Sunt o mulțime de oameni care păcătuiesc zi de zi și nu recunosc nimic – nu cer niciodată iertare – nici nu-și cer scuze măcar. Este o normalitate pentru astfel de persoane să se apere „cu dinți și gheare”. Da, te ții chiar de cea mai subțire „ață” pentru a te apăra. Te aperi cu tot ce găsești. Atunci, cu motivele tale, îți îndepărtezi mântuirea – lucrezi împotriva mântuirii tale.

Mântuit prin recunoaștere de sine

Nu există nici un mod de a fi mântuit decât prin recunoaștere – prin a te smeri și a te înjosi și recunoaște; prin a te judeca pe tine însuți.

Avem un cuvânt de o seriozitate de moarte despre aceasta: 1. Cor. 11:31-32. „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar, când suntem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi odată cu lumea.”

E la fel de simplu ca „un, doi, trei”: Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecați.

E la fel de simplu ca „un, doi, trei”: Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecați – bineînțeles, căci nu există un motiv pentru asta. Dar dacă am omis asta, atunci Dumnezeu este iubitor și ne judecă, pentru a ne mai oferi o șansă, iar dacă noi nu acceptăm această judecată – această înjosire, această smerire, atunci vom fi judecați împreună cu lumea.
Dar atunci vine din nou marea întrebare, dacă primesc această judecată, căci dacă nu o primesc, atunci voi fi judecat împreună cu lumea! Poți să citești oricât de mult vrei – nu scrie nimic altceva.

Și merge de la sine – este aproape o observație naturală – nu există „a te smeri prea mult”, dar să te smerești prea puțin există în cantități mari. Nimeni, niciodată nu s-a smerit prea mult.

Putem avea aceasta ca un răspuns pentru orice – când există ceva care n-ar trebui să fie: Vine de acolo că este o lipsă strigător la cer de mare de frică de Dumnezeu. Nu iei Cuvântul lui Dumnezeu cu seriozitate de moarte, – dar el este serios de moarte.

Succes din inimă la toți! Succes către un viitor nedescriptibil de slăvit – o mântuire enormă și completă! Și doar Dumnezeu singur poate da har pentru asta. Și El dă cu plăcere har pentru asta, cu mare plăcere. Asta este intenția Lui pentru fiecare în parte.

sursa: https://crestinismactiv.ro/