Categorie: Invataturi biblice
(Levitic 5:1-13 )
Este bine de observat şi se vede clar caracterul şi slăbiciunea poporului lui Dumnezeu, când ne dăm seama că avem mai mult de două capitole cu un total de 61 versete, care tratează despre jertfa pentru păcat şi jertfa pentru vină, în timp ce trei jertfe diferite de un miros plăcut sunt tratate în trei capitole cu un total de 50 de versete. Păcatul şi vina au în viaţa credincioşilor încă un rol aşa de mare, încît Dumnezeu trebuie să Se ocupe atât de mult cu ele. Aceasta ne arată din nou ce suntem noi şi ne conduce la smerenie. În acelaşi timp suntem umpluţi de admiraţie pentru bunătatea lui Dumnezeu şi bunătatea Domnului Isus, care arată dragoste faţă de astfel de oameni şi îi poartă mereu, fără oboseală. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său la cruce, ca să mântuiască pe astfel de oameni, iar Fiul a venit de bunăvoie, ca să-i mântuiască. Însă şi după ce ei au fost salvaţi, după ce au primit viaţa nouă şi Duhul Sfânt, ei fac încă aşa de multe păcate şi fărădelegi, încît atât Tatăl cât şi Fiul trebuie să Se ocupe necontenit de ei, aşa cum vedem în aceste jertfe.
În capitolul 4 am văzut patru jertfe pentru păcat şi anume pentru preot, pentru toată adunarea, pentru o căpetenie şi pentru cineva din popor. În toate cazurile este prescris cum trebuie să fie jertfa de fiecare dată; nu este spus ce păcat au făcut fiecare din cei care aduc jertfa. Se spune simplu: „Dacă cineva va păcătui din neştiinţă împotriva vreuneia din poruncile Domnului, făcând lucruri care nu trebuie făcute...“(versetul 2). Este vorba de faptul că lucrurile sunt păcat pentru că sunt în contrast cu Cuvântul lui Dumnezeu. Acest semn caracteristic al păcatului îl găsim şi în 1. Ioan 3:4 , despre care am vorbit de câteva ori. Păcat este tot ce face omul în mod independent faţă de autoritatea pe care Dumnezeu şi Domnul Isus o are asupra lui. Tot ce stă în opoziţie cu Cuvântul lui Dumnezeu este păcat. Cunoaşterea acestui adevăr conduce la judecarea conştientă a păcatului.
Doresc să lămuresc această caracteristică printr-o realitate demnă de remarcat din Vechiul Testament. Din cele zece porunci, nouă pot fi înţelese şi de oameni necredincioşi cu o ţinută morală ridicată. Sunt mii de necredincioşi care niciodată n-au ucis, niciodată n-au comis adulter, niciodată nu au furat nu au minţit etc. Sunt lucruri pe care le judecă şi conştiinţa omului firesc şi atunci când cineva dintre necredincioşi le fac, le strică reputaţia. Însă între cele zece porunci se găseşte una pe care n-o poate înţelege nici un necredincios şi nu este văzută ca o încălcare a conştiinţei fireşti a omului. La această poruncă israelitul depindea exclusiv de faptul dacă voia să asculte de Dumnezeu sau nu. Mă gândesc la porunca sabatului, poruncă care cerea ca în cea de-a şaptea zi a săptămânii să nu lucrezi, ci să te odihneşti. Un om firesc nu înţelege de ce era socotită ziua a şaptea şi nu a şasea, cum fac mahomedanii, sau lunea, sau marţea sau miercurea. Principiul este simplu: ei nu aveau voie să lucreze în a şaptea zi pentru că Dumnezeu a aşezat-o ca zi de sabat. Singurul motiv era deci că Dumnezeu a spus aşa. De aceea găsim în cărţile lui Moise şi mai ales în Levitic deseori reluată porunca sabatului, atunci când Dumnezeu dă noi porunci, interdicţii şi recomandări. Era singura poruncă de a cărei împlinire depindea clar şi exclusiv realitatea dacă cineva voia să asculte sau nu de Dumnezeu. Realitatea că cineva nu comite niciodată un omor sau nu fură nu este o dovadă că el se teme de Dumnezeu. Dar vedem că şi credincioşii fac uneori asemenea lucruri şi aceasta desigur nu este o dovadă că ei se tem de Dumnezeu şi sunt credincioşi. Un semn clar că cineva este credincios şi se teme de Dumnezeu este când el părăseşte lucrurile în care el vede că într-adevăr nu este nimic rău, dar despre care Dumnezeu spune că nu sunt bune. El ascultă atunci, pentru că recunoaşte autoritatea lui Dumnezeu şi a Domnului Isus. El întreabă în toate lucrurile care este voia Domnului Isus, Domnul său, Acela care l-a cumpărat cu un preţ. Ce spune El îi este de ajuns. Credinţa spune: Doamne, ce vrei Tu să fac? Această temă o găsim şi în capitolul care ne stă înainte.
În capitolul 4 este vorba de faptul că cineva face din neştiinţă ceva care este împotriva vreuneia din poruncile sau interdicţiile lui Dumnezeu. La aceasta însă se adaugă situaţia grea a cunoaşterii poruncii sau interdicţiei lui Dumnezeu. De aceea toate păcatele sunt cuprinse în caracteristica generală, că ele sunt în opoziţie cu ceea ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său. De aceea, jertfa pentru păcat care trebuia adusă depindea de persoana care a păcătuit. Într-adevăr, toţi copilaşii în Hristos au ungerea Duhului Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu spune despre ei că ştiu totul. Şi totuşi se găsesc diferenţe în cunoaşterea şi în credinţa sfinţilor. Aşa cum sunt prezente diferenţe în construcţia corpului şi în inteligenţa oamenilor, tot aşa posibilitatea de înţelegere duhovnicească nu este la fel pentru toţi. Noi nu putem judeca totdeauna această diferenţă şi desigur nu ştim totdeauna cauzele, însă Dumnezeu ştie şi ţine socoteala. De la cineva care are puţină înţelegere duhovnicească, Dumnezeu nu cere aceleaşi lucruri ca şi de la cineva căruia El i-a dat prilejul şi capacitatea să se ocupe mai mult de Cuvântul Său şi să primească mai multă înţelegere. De aceea găsim în capitolul 4 jertfa pentru păcat, care nu are a face cu faptele trecute, ci cu poziţia pe care o ocupă acela care a păcătuit. Dumnezeu poate judeca pe deplin această poziţie şi poate să aprecieze exact pe fiecare.
Însă, aici în capitolul 5 vedem păcatele pe care conştiinţa le caracterizează ca atare; în mod deosebit începând cu versetul 14, unde se vorbeşte de jertfa adusă pentru vină, vedem aceasta clar. Acolo nu se găsesc mai multe jertfe diferite, ci omul simplu din popor trebuia să aducă aceeaşi jertfă ca şi un preot sau o căpetenie care a păcătuit. Acesta este un principiu important. Când un credincios simplu face ceva, pe care-l judecă deja conştiinţa naturală, atunci el nu este mai puţin responsabil şi nevinovat înaintea lui Dumnezeu, decât cel mai duhovnicesc frate care ar face acelaşi lucru.
În primele versete din capitolul 5 vedem de fapt trei feluri de păcate. În versetul 1 este vorba de cineva care omite să adeverească ceva, cu toate că de fapt ar trebui s-o facă. „Când cineva, fiind pus sub jurământ ca martor, va păcătui, nespunând ce a văzut sau ce ştie, îşi va purta nelegiuirea“. Vedem apoi în versetele 2 şi 3 că lipsa de separare şi sfinţire pentru Dumnezeu este un păcat. „Când cineva, fără să ştie, se va atinge de ceva necurat, fie de cadavrul unei fiare sălbatice necurate, fie de cadavrul unei vite cornute necurate, fie de cadavrul unei reptile necurate, chiar dacă acest lucru îi rămâne ascuns, el este totuşi necurat şi vinovat“. Este un principiu pe care-l cunoaşte orice om, că legătura cu răul murdăreşte. Oricine ştie că mâinile sale se murdăresc, dacă le bagă în noroi. În versetul 3 găsim acelaşi principiu, cu o întrebuinţare mai largă. „Sau când cineva fără să ia seama, se va atinge de vreo murdărie omenească, de orice întinăciune care face pe cineva necurat, când va şti, se va face astfel vinovat“.
Urmează apoi versetul 4: „Sau cineva, vorbind uşuratic cu buzele sale, jură că va face ceva rău sau bine, în orice va rosti în grabă cu jurământ, chiar dacă aceasta îi este ascuns, când va şti se va face astfel vinovat“. Aici este vorba de stăpânirea de sine, de vorbirea plină de responsabilitate. În diversele locuri ale Cuvântului lui Dumnezeu este judecat cel care vorbeşte cu gura sa cuvinte pripite. Găsim aici deci trei feluri de fărădelegi şi, după cum gândesc, indică în principiu păcatele cele mai des întâlnite în această lume.
Cuvântul ebraic, care în versetul 1 este tradus prin „păcat“ are înţelesul „a devia de la ceea ce este drept“. Este în opoziţie cu „a atinge ţelul“. Cuvântul este utilizat şi în versetul 5 şi 6 şi el se întâlneşte deja în capitolul 4. Acolo înseamnă deviere de la poruncile sau interdicţiile Domnului. Aici înseamnă în sens general „a devia de la ceea ce este drept“. Când un om „pus sub jurământ ca martor, va păcătui nespunând ce a văzut sau ce ştie, îşi va purta nelegiuirea“. Este vorba aici nu atât de mult de adeverirea unui blestem pe care noi l-am auzit, ci de obligaţiile impuse de autoritatea publică, să confirmi cu jurământ ceea ce ştii sau ceea ce ai văzut. Când deci autoritatea publică (conducerea) interoghează pe cineva sub jurământ, el trebuie să spună adevărul şi să relateze corect ceea ce a văzut şi ceea ce ştie. Alte locuri din Scriptură care au aceeaşi temă sunt Proverbe 29:24 ; Numeri 5:21 şi 8:31 . Acest principiu îl vedem clar la Domnul Isus, când El este interogat în Matei 26 :
„Preoţii cei mai de seamă, bătrânii şi tot sinedriul căutau vreo mărturie mincinoasă împotriva lui Isus, ca să-L poată omorî. Dar n-au găsit nici una, deşi au venit mulţi martori mincinoşi. La urmă, au venit doi martori mincinoşi şi au spus: Acesta a zis: „Eu pot să stric templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc în trei zile“. Marele preot s-a sculat în picioare şi I-a zis: „Nu răspunzi nimic? Ce mărturisesc aceştia împotriva Ta?“ Dar Isus tăcea.
Omul din lume spune: pentru un acuzat este cea mai mare prostie pe care poate s-o facă, dacă nu spune nimic, când se aduc învinuiri false împotriva lui. A tăcea înseamnă în mod normal a fi de acord. Domnul Isus tăcea. El nu Se apăra. Se spune apoi mai departe: „Marele preot a răspuns şi I-a zis: „Te jur pe Dumnezeul Cel viu să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu!“ Aceasta era la iudei şi în Vechiul Testament forma de jurământ. Şi acum, în anumite ţări este tot aşa ca şi atunci, că nu acela care spunea jurământul trebuia să rostească formula de jurământ, ci acela care primea jurământul, ca marele preot de aici. Domnul Isus ştia foarte bine ce consecinţe avea un răspuns consimţit. Însemna sentinţa Sa la moarte. Totuşi se spune: „Isus i-a zis: „Tu însuşi ai spus“. Domnul răspunde acum, căci legea, Cuvântul Său propriu, spune aici: când cineva este cercetat sub jurământ, trebuie să răspundă şi să arate adevărul, oricare ar fi consecinţele.
Acest verset a fost pentru mine o adevărată lecţie. Pe baza locului din Matei 5:33-37 eu am fost împotriva jurământului şi m-am purtat totdeauna aşa. Însă acest verset mi-a arătat că dacă autoritatea publică vrea să mă cerceteze sub jurământ, potrivit gândurilor lui Dumnezeu eu trebuie să depun jurământul.
Rezultă însă clar din conţinutul exact al textului de faţă că principiul are un înţeles mult mai bogat, decât un jurământ înaintea autorităţii. Aici este vorba de faptul că trebuie să adeverim ceea ce am văzut sau ştim. Dacă nu facem aşa, atunci trebuie să ne purtăm nelegiuirea.
Acesta este un principiu important în viaţa copiilor lui Dumnezeu şi al întregii adunări a lui Dumnezeu. Nu am experimentat noi cu toţii, când păcatul unui frate sau al unei surori a fost descoperit şi a fost făcut cunoscut, în acelaşi timp unul sau mai mulţi ştiau deja de mult aceasta şi au tăcut? Nu am văzut noi că un frate sau o soră au fost învinuiţi de un lucru şi unul sau mai mulţi ştiau că nu este adevărat, însă din antipatie sau din alte motive au tăcut, aşa că acuzarea fratelui sau a surorii a rămas? Aici se spune că păcatul este şi o ruină înaintea lui Dumnezeu şi că acela care face aşa ceva îşi va purta nelegiuirea. În mijlocul copiilor lui Dumnezeu trebuie să domnească adevărul. Trebuie să se dea dovadă împotriva răului şi pentru bine şi să nu se tacă; şi trebuie să fie prezentă dreptatea, aşa cum Dumnezeu este drept şi Se poartă totdeauna cu dreptate. Câte greutăţi şi necurăţii au pătruns ca urmare a acestor lucruri, încît adunarea a fost întinată zeci de ani şi nu poate fi binecuvântată de Dumnezeu, pentru că era cunoscută prezenţa a unuia sau a mai multor rele şi nu s-au descoperit. Acum 20 de ani am vorbit cu un frate despre o localitate unde de zeci de ani erau greutăţi. El mi-a spus: „Sunt convins că mai înainte acolo a fost un păcat şi că mai trăieşte unul sau doi care ştiu şi nu-l dau pe faţă. Atâta timp cât aceştia trăiesc şi nu-l descoperă, va fi o piedică în calea binecuvântării adunării“.
Mai târziu Dumnezeu a descoperit totul şi binecuvântarea s-a reîntors, când răul a fost judecat.
Însă principiul nu merge mai departe? Nu aparţine acestuia şi mărturia greşită despre Domnul Isus, pe care noi o dăm faţă de alţii în viaţa noastră personală? Să dea Dumnezeu ca să se găsească din aceia care nu trebuie să se judece în privinţa aceasta! Însă nu neglijăm noi deseori să mărturisim despre Domnul Isus, atunci când ar trebui s-o facem? Nu mă gândesc prin aceasta că fiecăruia pe care-l întâlnim pe stradă să trebuiască să-i vorbim despre Domnul Isus. Domnul ne aduce însă în împrejurări în care tăcerea înseamnă necredincioşie faţă de El. Când cineva mă întreabă de ce eu nu fac un anumit lucru, este necredincioşie faţă de Domnul dacă nu spun adevăratul motiv. Nu este o ruşine falsă să treci sub tăcere că eşti proprietatea Domnului Isus, să facă să se recunoască faptul că numai El are autoritate asupra mea şi eu trebuie să fiu supus numai Lui şi să fac numai ce vrea El? Într-adevăr, aceasta nu ne aduce onoare în lume, însă mulţumesc lui Dumnezeu că Domnul Isus este Mântuitorul Meu, că El m-a cumpărat cu sângele Său. În 1. Corinteni 6 se spune: „Voi aţi fost cumpăraţi cu un preţ“. Eu L-am primit ca Domn şi Mântuitor al meu. Ce ruşinos este atunci când eu tăgăduiesc în faţa lumii sau a unei persoane că sunt proprietate a Sa şi mi-e ruşine de El, când eu trec sub tăcere Numele Său, acolo unde trebuie să vorbesc, pentru că lumea mă pune la probă. Cuvântul lui Dumnezeu spune aici: „Dacă el nu face cunoscut, să-şi poarte nelegiuirea“. Întreb pe cei mai tineri dintre noi care sunt la şcoală, la universitate, la birou sau în fabrică: cum este cu noi, dacă suntem chemaţi să dăm o mărturie, dacă învăţătorul sau colegii de şcoală ne pun întrebări la care noi, dacă suntem corecţi, putem răspunde numai cu Numele Domnului Isus şi trebuie să spunem: pentru că El este Domnul meu şi eu vreau să-I slujesc, nu fac aceste lucruri. Suntem noi credincioşi în aceste lucruri? Cu privire la mărturia împotriva răului nu spun nimic, căci faţă de răul pe care îl vedem în lume, ar trebui să protestăm. Pot fi însă împrejurări în care lipsa mărturiei împotriva răului este păcat faţă de Dumnezeu.
Ajungem apoi la cel de-al doilea principiu, lipsa de separare.
„Când cineva, fără să ştie se va atinge de ceva necurat, fie de cadavrul unei fiare sălbatice necurate, fie de cadavrul unei vite cornute necurate, fie de cadavrul unei reptile necurate, chiar dacă acest lucru îi rămâne ascuns, totuşi, el este cunoscut şi vinovat“.
Cuvântul ebraic „aşam“, care s-a tradus aici şi în versetele 3,4,5 şi 17 cu „vinovat“, înseamnă: vinovat faţă de cineva, căruia îi datorează responsabilitatea. Fiecare om datorează responsabilitate Creatorului său. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune în Coloseni 1:16 că Domnul Isus a creat toate lucrurile pentru Sine, iar în 2. Petru 2 şi în epistola lui Iuda, Domnul Isus este numit Domnul tuturor oamenilor. Potrivit textului din Matei 13 , El a cumpărat pământul cu tot ce-i aparţine şi de aceea totul este proprietatea Sa. El este deci Domnul oricărui om de pe pământ. Însă în mod deosebit El este Domnul nostru, care L-am primit ca Domn şi Mântuitor al nostru şi am primit iertarea păcatelor. Noi am mărturisit că suntem proprietate a Sa şi nu putem să mulţumim lui Dumnezeu îndeajuns pentru aceasta.
Ce ne-a adus în starea aceasta, ca să ne luăm adăpost la Domnul Isus? Vedem ce exprimă Isaia prin cuvintele: „Am văzut pe Domnul stând pe un scaun de domnie foarte înalt şi poalele mantiei lui umpleau templul. Serafimii stăteau deasupra Lui şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Strigau unul la altul şi ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de slava Lui“!... Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate“ (Isaia 6:1-5 ). Nu este acesta motivul pentru care ne-am găsit adăpost la Domnul Isus, pentru că am văzut că am fost născuţi în păcat, că am fost păcătoşi pierduţi, care trăiau în păcat? Scriptura ne arată clar ce a făcut Duhul Sfânt cu noi, atunci când ne-am pocăit am fost aduşi prin sfinţirea Duhului spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos (1. Petru 1:2 ). Acelaşi lucru îl găsim şi în 2. Tesaloniceni 2:13 ca şi în multe alte locuri din Sfânta Scriptură. De aceea Dumnezeu spune: „Fiţi sfinţi“. Sfânt nu înseamnă altceva decât despărţit: „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt“. Prin lucrarea Duhului Sfânt şi prin sângele Domnului Isus noi am fost despărţiţi de tot ce este împotriva lui Dumnezeu. Cât de îngrozitor este atunci când în practică părăsim despărţirea şi intrăm în relaţii cu ceea ce este rău în ochii lui Dumnezeu!
Mai întâi este amintit aici: „Cadavrul unui animal sălbatic necurat“. Ce îndemn este pentru mine, ca om curat, să intru în legătură cu un animal sălbatic, necurat şi, mai presus de asta, cu cadavrul său, cu corpul său mort? Un animal nu are duh şi deci nicio înţelegere. Un animal sălbatic vorbeşte de lepădarea oricărei autorităţi, deci de purtarea exclusivă după plăcerile stricate şi animalice ale inimii stricăcioase. Un cadavru indică lipsa oricărei vieţi a tot ceea ce vine de la Dumnezeu, de exemplu lucrurile bune ale conştiinţei omeneşti, pe care omul, o creatură, le poate poseda. Cât de îngrozitor este atunci când un „sfânt“ vine în contact cu astfel de oameni! Nu trebuie să recunoaştem din nefericire că aşa este la noi şi la alţi credincioşi? Ce are a face un copil al lui Dumnezeu cu lectura murdară, care se găseşte în lume, cu imoralitatea ilustrată în aşa numitele cărţi realiste, care s-ar putea să se vadă şi în mâinile şi în casele credincioşilor, care mărturisesc că sunt proprietate a Domnului Isus? Ce au a face credincioşii cu murdăria şi idolatria care vin prin radio şi prin televiziune? Eu ştiu că tinerii din şcoală trebuie uneori să citească asemenea cărţi; însă cât de mulţi sunt care o fac de bunăvoie, fără nici o necesitate? În orice situaţie, cea mai importantă întrebare ar trebui să fie ce ne spune Domnul în cazul acesta sau acela şi dacă dorim să fim ascultători de El cu adevărat.
Cuvântul lui Dumnezeu ne spune care sunt consecinţele în fiecare caz: „Fără să ştie (adică nu a avut de la început o privire de ansamblu şi în mod neprevăzut a ajuns în această situaţie), devine astfel necurat şi vinovat“.
Următoarea situaţie în aparenţă mai puţin rea: atingerea de cadavrul unui animal cornut curat. Animalele cornute sunt domesticite. Într-o oarecare măsură este cunoscută autoritatea, aşa că ieşirile cele mai rele sunt evitate. În acestea putem vedea aşa numita lume creştină şi pe necredincioşii cu o morală ridicată. Ceea ce provine de la ei nu poartă semnele imoralităţii, ci sunt aşa numitele lucruri neutre, pe care noi din punct de vedere social nu trebuie neapărat să le numim false. Însă Dumnezeu le numeşte „cadavre“, ceva asupra căruia domneşte moartea şi nu are viaţă din Dumnezeu. El este izvorul întregii vieţi şi moartea vorbeşte despre ceea ce nu este în legătură cu El, ci este judecat de El. Dacă citim în Numeri 19 vedem că orice mădular al poporului lui Dumnezeu era necurat prin atingerea cu ceva mort.
Cine călca în pustie pe un schelet mort era necurat. Cine venea într-un cort în care zăcea un mort, era necurat, şi aşa mai departe. Orice atingere cu ceva care nu este în legătură cu Dumnezeu, murdăreşte pe cel credincios. Există într-adevăr stări în care noi nu putem să evităm o necurăţie. În Numeri 19 se spune că dacă cineva moare într-un cort, oricine se găseşte în acest cort sau intră cu el, şapte zile este necurat. În Numeri 6:9 scrie că aceasta se poate întâmpla „neprevăzut, deodată“. Cu toate acestea, acela care este de faţă s-a murdărit. Însă în Levitic 21:2 se spune că un fiu al lui Aaron avea voie să se murdărească de cel mai apropiat din familie care murea şi nu se făcea vinovat. Dumnezeu recunoaşte legăturile de familie şi la un fiu al lui Aaron. însă chiar dacă el nu este vinovat, el trebuie totuşi să se curăţească, potrivit cu cele scrise în Numeri 19 .
Acelaşi lucru îl vedem şi în Ioan 13 . La spălarea picioarelor, Domnul Isus foloseşte exemplul unui om care a făcut baie generală. Însă el trebuie să iasă din nou în stradă - şi pe stradă este praf - aşa că picioarele i se murdăresc. Când el vine acasă, picioarele sale deci trebuie iarăşi spălate, ca astfel să fie cu totul curat. Domnul Isus spune că El Se preocupă în continuare de aceasta, ca noi să avem astfel părtăşie cu El în lucrurile cereşti, lucrurile casei Tatălui. Lucrurile care ne sunt prezentate în vorbirea Cuvântului lui Dumnezeu prin picioare murdărite ne fac să nu fim în stare să avem părtăşie cu Domnul slavei. Aceasta o vedem şi în Vechiul Testament. Când preoţii intrau în templu ca să slujească, trebuiau mai întâi să-şi spele picioarele şi mâinile. Abia după aceea puteau să intre în Locul Preasfânt, în prezenţa lui Dumnezeu. Cu toate că noi nu putem împiedica să ni se murdărească picioarele de praf, Domnul Isus spune totuşi că noi ne murdărim prin aceasta (Ioan 13 ).
Însă aici, în Levitic 5:2 este vorba de lucruri care nu trebuie neapărat atinse. Sunt aici lucruri care, văzute din afară nu sunt aşa de necurate ca un animal sălbatic, necurat. Sunt vite, însă sunt vite necurate, chiar dacă sunt îmblânzite, şi aici este cadavrul acestora, care vorbeşte despre moarte. Orice atingere cu acestea murdăreşte pe credincioşi. Însă merge mult mai departe, căci aici se spune: „Chiar dacă acest lucru îi este ascuns, el este totuşi necurat şi vinovat“. Repet, cuvântul „vinovat“ înseamnă aici, vinovat faţă de cineva căruia îi suntem responsabili. Pentru noi este Domnul Isus şi Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu ne prezintă aici înaintea ochilor că noi suntem răspunzători faţă de El, Creatorul, şi faţă de Domnul nostru care ne-a răscumpărat cu sângele Său.
Ajungem apoi la „cadavrul unei reptile necurate“, cel mai de jos care poate fi. Este ceea ce şi oamenii onorabili din lume consideră ca nedemn, dar care câteodată se pot găsi şi la credincioşi. Se poate întâmpla ca şi credincioşii să citească lucruri, să vadă lucruri, pe care un om necredincios dar cumsecade nu vrea să le aibă în casă. Cât de periculos este aceasta, vreau să arăt printr-un exemplu. Un credincios care a fost exclus pentru că a trăit mulţi ani în lucruri morale rele, mi-a povestit: „Părtăşia mea cu Domnul n-a fost întreruptă când eu am început cu prima faptă rea. A început cu şapte ani mai devreme, când mergeam din curiozitate pe trotuarul străzii ca să mă uit acolo pe fereastră. Au mai trecut şapte ani până am ajuns la faptă; însă în cei şapte ani, părtăşia mea cu Domnul a fost întreruptă, iar eu n-am mai avut putere. Aşa am ajuns în această situaţie, pentru că nu am judecat păcatul şi nu am făcut ce este arătat aici, în Levitic 5 .“ Acest pericol este prezent şi pentru noi.
Însă Dumnezeu spune aici ce înseamnă aceasta pentru El. Când cineva a făcut aşa ceva, „chiar dacă acest lucru îi este ascuns, este necurat şi vinovat“, chiar dacă el nu este conştient că a fost murdărit prin acestea. Nu pot să-mi dau seama cum un credincios, când este conştient că prin cărţi imorale, ziare, viaţa de ştrand, televiziune etc, se murdăreşte, totuşi se îndreaptă spre ele şi ar face aşa doar din slăbiciune, pentru care se va smeri mai târziu. Mulţi încearcă să se convingă, aşa cum am auzit uneori: aceste lucruri mă lasă rece. Potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, nu este adevărat, căci cine face aceste lucruri se va murdări, chiar dacă el gândeşte că pe el nu-l atinge. „Chiar dacă îi este ascuns, el este necurat şi vinovat“. Acesta este un principiu serios. Din neştiinţă, cineva nu este socotit nevinovat. Potrivit legilor vieţii se spune: se presupune că toţi cunosc legile, căci ele sunt date publicităţii. Acum, noi avem tot Cuvântul lui Dumnezeu şi de aceea putem şti ce ne face necuraţi. Ar trebui să fim ascultători şi să facem numai ceea ce Tatăl şi Domnul Isus ne încredinţează. Pe deasupra tuturor acestora noi avem ungerea din partea Celui Sfânt şi ştim totul. Când, deci, facem ceva din neştiinţă, prin care noi devenim vinovaţi, aceasta se întâmplă pentru că n-am întrebat pe Domnul, n-am cercetat suficient Cuvântul lui Dumnezeu şi în acest moment nu avem practic părtăşie cu Domnul.
O altă parte o găsim în versetul 3: „sau când cineva, fără să ia seama, se va atinge de vreo murdărie omenească, de orice întinăciune care face pe cineva necurat - când va şti, se va face astfel vinovat.“ Necurăţia unui om! În epistolele Noului Testament, prin cuvântul „om“ sunt denumiţi necredincioşii. De aceea presupun că aici avem voie să ne gândim la legătura cu necredincioşii, deci nu atât de mult la stricăciunea morală, ca în versetul 2, ci la legătura cu aceia care nu sunt născuţi din nou. Prin naşterea din nou, „prin sfinţirea Duhului“, noi suntem pe deplin despărţiţi de ei. Ei sunt fără Dumnezeu şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu, păcătoşi pe drumul spre iad (Romani 5:6-10 ). Ei nu slujesc lui Dumnezeu, ci lui Satan şi leapădă pe Domnul Isus. Mobilul acţiunilor lor este în contrast deplin cu mobilul acelora care s-au întors de la idoli la Dumnezeu „ca să slujească Dumnezeului Celui viu şi adevărat şi să aştepte pe Fiul Său care va veni din cer“ (1. Tesaloniceni 1:9 ). Noi gândim deseori în mod uşuratic asupra relaţiilor de prietenie cu membrii familiilor necredincioase sau la cunoscuţi şi la relaţiile de afaceri cu cei necredincioşi, însă în Cuvântul lui Dumnezeu vedem cât de serios ia Dumnezeu aceste lucruri. În 2. Corinteni 6 se spune:
„Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între nedreptate şi fărădelege? Sau ce părtăşie are lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce parte are cel credincios cu cel necredincios? Ce înţelegere are templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului Celui viu, după cum a zis Dumnezeu: „Voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu“. - Însă cum se continuă? - „De aceea: Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei“, zice Domnul: „nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată şi voi îmi veţi fi fii şi fiice, zice Domnul, Cel Atotputernic“.
Dacă stăm în legătură cu cei necredincioşi, suntem sub acelaşi jug cu ei. Desigur, orice credincios este un copil al lui Dumnezeu, însă Tatăl refuză să ne recunoască în mod practic ca atare, căci El nu poate suporta nici o legătură cu necurăţia. Drept consecinţă, apostolul scrie apoi - şi eu cred că aceste cuvinte cuprind cele două versete, 2 şi 3: „Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, preaiubiţilor, să ne curăţim de orice închinăciune a cărnii şi a duhului, desăvârşind sfinţirea în frică de Dumnezeu“ (2. Corinteni 7:1 ).
Dacă ne gândim la toate aceste minunăţii, pe care le-am văzut în aceste jertfe şi la toate binecuvântările minunate pe care ni le-a dat Dumnezeu şi citim apoi aceste cuvinte serioase, că Dumnezeu ne poate recunoaşte numai în această stare şi noi putem avea părtăşie cu El numai atunci când suntem despărţiţi de necredincioşi şi de tot ce este în opoziţie cu El, nu ne va face aceasta să ne aşezăm în lumina Domnului, ca să ne judecăm pe noi înşine şi umblarea noastră practică şi să-L rugăm să ne arate dacă lucrurile despre care am citit sunt prezente în viaţa noastră, în viaţa mea? Şi dacă El ni le arată, nu trebuie să ne judecăm şi să îndepărtăm aceste lucruri, ca astfel părtăşia noastră cu Tatăl şi cu Fiul să fie refăcută şi Dumnezeu să poată dărui iarăşi cunoaşterea şi bucuria faptului că El este Tatăl nostru şi noi suntem copiii Lui?
Vom vedea însă care este drumul într-acolo. Însă primul pas pe acest drum este judecata a tot ce este în opoziţie cu Cuvântul Său şi ceea ce din această cauză el judecă în viaţa noastră, ca astfel noi să devenim conştienţi şi să recunoaştem că n-am fost faţă de El potrivit responsabilităţii pe care o avem. Noi suntem responsabili faţă de El, El este Domnul nostru, care ne-a răscumpărat cu sângele Său şi care a plătit preţul pentru noi, aşa că acum am devenit proprietate a Sa şi El este Domnul nostru.
Al treilea caz îl vedem în Levitic 5:4 : „sau când cineva, vorbind uşuratic cu buzele sale, jură că va face ceva rău sau bine, în orice va rosti în grabă cu jurământ, chiar dacă aceasta îi este ascuns, când va şti se va face vinovat“. Aici este vorba, deci, de faptul că se vorbeşte repede şi necugetat şi se confirmă cu un jurământ. În mod obişnuit aceste lucruri sunt legate unele de altele. Cu cât cineva vorbeşte fără să gândească, cu atât mai mult el este înclinat să întrebuinţeze expresii tari. Aceasta nu se potriveşte pentru un credincios. Domnul Isus spune: „Să nu juraţi nicidecum, ci felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu; ce trece peste aceste cuvinte vine de la Cel Rău“ (Matei 5:31-32 ). Dacă eu trebuie să întăresc cuvintele mele printr-un jurământ sau prin expresii puternice, atunci prin aceasta eu spun că de obicei cuvintele mele nu sunt demne de încredere. La un credincios trebuie însă ca Da să fie Da şi Nu să fie Nu. Când sentimentele şi intenţiile noastre sunt în părtăşie cu Domnul şi deci prin aceasta se formează în ascultare, atunci va fi ca şi la apostolul Pavel (2. Corinteni 1:17-18 ). Pripirea buzelor noastre descoperă din păcate deseori că inima noastră nu este supusă Domnului. N-ar trebui cu toţii cu capul plecat să rostim cuvintele lui Iacov: „Toţi greşim în multe feluri. Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul“. „Limba este şi ea un foc, o lume de nedreptăţi“ (Iacov 3:2-6 ).
Dacă jur nechibzuit că voi face ceva rău, desigur aceasta este cu totul greşit. 1. Petru 2:19-23 ne arată ce atitudine ar trebui să avem şi atunci când ni se face ceva rău. În privinţa aceasta avem deja trei motive. În primul rând: pentru că eu vorbesc nechibzuit (negândit) şi n-am întrebat mai întâi pe Domnul; al doilea, pentru că eu întăresc cuvintele mele cu un jurământ sau cu alte cuvinte tari; în al treilea rând, pentru că eu vreau să fac ceva rău. Din fericire, în acest caz, când am devenit iarăşi liniştiţi şi Duhul Sfânt a lucrat în inima şi în conştiinţa mea, deseori nu voi mai face ceea ce am zis. Însă dacă a fost un cuvânt necugetat, de a face ceva bun, aceasta este tot aşa de rău în ochii lui Dumnezeu. În Psalmul 26:11 este scris: „Faceţi jurăminte Domnului, Dumnezeului vostru şi împliniţi-le“, iar în Eclesiastul 5:2-5 : „Nu te grăbi să deschizi gura şi să nu-ţi rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu... Dacă ai făcut un jurământ lui Dumnezeu, nu întârzia să-l împlineşti, căci Lui nu-I plac cei fără minte; de aceea împlineşte jurământul pe care l-ai făcut. Mai bine să nu faci nici un jurământ decât să faci un jurământ şi să nu-l împlineşti“. În Levitic 27:10 citim chiar că un animal, care a fost dăruit Domnului, nu are voie să fie schimbat, nici măcar când vrea să fie schimbat unul rău cu unul bun. Când eu am făcut un jurământ, fără o decizie a inimii şi recunoaştere din partea Domnului, este foarte probabil ca eu să nu pot împlini jurământul sau să se scoată în evidenţă că a fost un jurământ nebun. Nu se pot întrebuinţa şi în acest caz cuvintele „... care nu ştiţi, ce va aduce ziua de mâine“ (Iacov 4:14 )? La Ietfa, în Judecători 11:30 ; 11:34-40 şi la Irod în Matei 14:1-11 vedem consecinţele îngrozitoare ale unui jurământ necugetat, în timp ce Petru, în Matei 26:33-35 ; 26:69-75 ne pune înaintea ochilor cum decurge o promisiune care este rostită prin propria putere şi în mod independent faţă de Domnul.
Domnul Isus şi Tatăl doresc ca noi să ne dăruim pe deplin lor. Însă aceasta trebuie să aibă loc cu hotărâre de inimă şi în conştienţa slăbiciunii noastre şi de aceea în părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul. „Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine“ a rânduit tot ce a avut ca să fim ai Săi (Matei 13:46 ). „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi“ (2. Corinteni 8:9 ). „Nu ştiţi că... voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Slăviţi deci pe Dumnezeu în trupul vostru“ (1. Corinteni 6:19-20 ). Domnul Isus doreşte ca, prin contemplarea dragostei Sale, inimile noastre să fie încălzite, aşa încît dorinţa noastră să fie de a trăi numai pentru El, aşa cum Rebeca, atunci când a văzut pe Isaac, s-a acoperit ca să arate că de acum înainte era numai pentru el. Dragostea Sa nemărginită faţă de noi, care a fost gata să plătească orice preţ pentru noi - chiar moartea îngrozitoare de pe cruce, pe când a purtat păcatele noastre în trupul Său şi a fost făcut păcat pentru noi şi a fost lovit de Dumnezeu - găseşte numai atunci satisfacţie în dragostea noastră, când noi vrem să ne dăruim Lui pe deplin. Vedem aceasta în Ioan 14:21-23 . Domnul spune acolo: „Cine are poruncile Mele şi le păzeşte, acela Mă iubeşte... Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu“.
Levi nu s-a comportat nechibzuit. Când Domnul i-a vorbit: „Urmează-Mă!“, a calculat consecinţele şi nu le-a găsit prea grele. „Părăsind totul, s-a sculat şi L-a urmat“. El nu s-a sculat, ca după aceea să se dezlipească de tot ceea ce trebuia să lase în urmă; ci el s-a sculat numai după ce el în inima sa deja a părăsit totul, casa, banii, poziţia sa etc. Găsim apoi în versetul următor minunea, că el a primit iarăşi totul înapoi. Însă acum el le-a primit de la Domnul şi putea să-I fie administrator. Aceasta a şi făcut-o: „Şi Levi I-a făcut un ospăţ mare la el în casă şi o mulţime de colectori de taxe şi de alţi oaspeţi erau la masă cu ei“ (Luca 5:27-29 ).
Am auzit odată de o tânără fată dintr-o familie bogată, cu renume, că s-a întors la Dumnezeu. Consecinţa pentru viaţa ei practică a fost o despărţire de tot ce a umplut viaţa ei până atunci şi toate plăcerile ei dinainte au încetat; toţi prietenii au părăsit-o; ea a fost alungată din mediul în care trăise până atunci şi a devenit o străină pentru părinţii, fraţii şi surorile ei. Cineva a întrebat-o: Ai calculat tu preţul, când te-ai hotărât să devii creştină? Ea a răspuns: „Da, am calculat; însă eu am socotit şi ce m-ar fi costat să nu-mi caut adăpost la Domnul Isus, iar preţul era mult mai mare.“
La această concluzie va ajunge orice credincios care socoteşte corect preţul jertfei pe care el o aduce pentru Domnul Isus şi Tatăl. Când cineva face legământul unui nazireu, îl costă foarte mult. Însă când noi ne gândim la dragostea Domnului Isus şi inimile noastre sunt umplute de ceea ce a făcut această dragoste pentru noi, atunci nici un preţ nu este prea mare, ca răspunsul la această dragoste. Atunci inima cunoaşte numai o dorinţă, să aud din gura Fiului lui Dumnezeu, care M-a iubit: „Ai fost credincios peste puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria Stăpânului tău“ (Matei 25:21-23 ). Cunoscându-ne slăbiciunea, rugăciunea noastră va fi atunci: Doamne, lucrează Tu în mine voinţa şi înfăptuirea; căci eu n-am putere pentru aceasta (Filipeni 2:12-13 ). Dumnezeu doreşte dăruirea conştientă în sentimentul propriei slăbiciuni. El doreşte adevărul şi sinceritatea în inima noastră.
Solomon, luminat de Duhul Sfânt, spune în înţelepciunea sa: „Cuvintele gurii unui om sunt ca nişte ape adânci, izvorul înţelepciunii este ca un şuvoi care curge întruna. Vorbele nebunului aduc ceartă şi gura lui înjură până stârneşte lovituri. Gura nebunului îi aduce nimicirea şi buzele îi sunt o cursă pentru suflet“ (Proverbe 18:4,6-7 ). Aici, în Levitic 5:4 , Cuvântul lui Dumnezeu spune că acela care rosteşte cu uşurătate ceva este vinovat, chiar dacă o face fără să-şi dea seama. Dumnezeu a trebuit să descrie păcatele atât de amănunţit, ca noi să ne dăm seama că suntem vinovaţi. Însă noi ar trebui să-I mulţumim că El a făcut aşa, ca noi să putem judeca şi recunoaşte şi astfel să ne întoarcem înapoi la părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul. Noi am putea fi totdeauna fericiţi în această părtăşie şi ne-am putea bucura de roadele minunate ale harului lui Dumnezeu. Însă cât de des inimile noastre sunt reci şi nu se bucură de această părtăşie, în timp ce noi nu suntem conştienţi totuşi care este cauza acesteia! Dumnezeu ne-a dat aceste versete ca să cercetăm aceste lucruri în lumina Sa şi prin judecata de sine să ne întoarcem înapoi la părtăşia care este legată de deplina bucurie (1. Ioan 1:3-4 ). Imediat după ce Ioan a scris despre această părtăşie şi de bucuria deplină care este legată de aceasta, el spune: „vestea care am auzit-o de la El şi pe care v-o spunem este că Dumnezeu este lumină şi în El nu este nicidecum întuneric“. În 2. Corinteni 6 am citit că Tatăl nu ne mai poate recunoaşte şi trata în mod practic ca pe nişte copii ai Săi, când noi stăm în legătură cu necredincioşii sau în general cu necurăţia.
Să ne gândim cât de serios este să avem a face cu Dumnezeul Cel viu! În Evrei 12:29 se spune: „... căci Dumnezeul nostru este un foc mistuitor“. Am primit binecuvântări minunate. Noi, care din fire eram oameni păcătoşi, acum suntem copii ai Dumnezeului Atotputernic şi avem voie să intrăm în casa Tatălui. Ca preoţi, noi avem intrare liberă la scaunul de domnie al lui Dumnezeu, în Locul Preasfânt, care a devenit pentru noi un scaun al harului. Nici un înger n-a avut vreodată acest drept şi nici nu-l va avea vreodată. Însă să ne gândim că Tatăl nostru este Dumnezeu, Acela care este lumină şi în care nu este nicidecum întuneric şi că scaunul harului de care ne apropiem se află în Locul Preasfânt. Casei lui Dumnezeu i se potriveşte sfinţenia şi El vrea să fie sfinţit în aceia care se apropie de El. Cel mai mic neadevăr, cea mai mică necurăţie, cea mai mică uşurătate în gândire sau în cuvinte, cea mai mică voinţă proprie - pe scurt, tot ce iese la iveală din omul natural, întrerupe această părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul. Ea va fi restaurată abia atunci când ne-am mărturisit păcatele şi ne-am curăţit prin judecata de sine (1. Ioan 1:9 ).
De aceea se spune în 5:5 : „Când cineva, deci, se va face vinovat de unul din aceste lucruri, trebuie să-şi mărturisească păcatul“. Despre lucrul acesta se spune pentru prima dată aici. În capitolul 4, unde cel care aducea jertfa nu privea atât de mult la fapta pe care a făcut-o, ci la realitatea că el a păcătuit, mărturisirea este inclusă în punerea mâinilor pe capul jertfei pentru păcat. Însă aici, unde Dumnezeu Însuşi trebuie să spună, cu privire la anumite fapte clare că sunt păcate, El trebuie să prescrie clar mărturisirea inimilor noastre împietrite. Să observăm că o rugăciune pentru iertare sau o mărturisire în general, a ceva pe care noi l-am făcut şi nu trebuia să-l facem, nu este suficientă. Ca să fii curăţit pe deplin şi să obţii iertare deplină este necesară o mărturisire sinceră faţă de Tatăl şi eventual faţă de persoana faţă de care am păcătuit. Pentru că aceasta deseori nu se face, rămân multe încurcături care aparent nu se vor rezolva niciodată. Fapta însăşi trebuie să fie judecată ca păcat. Acesta este înţelesul cuvintelor: „... în ceea ce el a păcătuit“. La aceasta nu se potriveşte să se spună: Ah! nu m-am gândit aşa; însă ar fi fost mai bine dacă n-aş fi făcut lucrul acela sau dacă s-ar fi adus alte dezvinovăţiri. Domnul este avocatul nostru la Tatăl zi şi noapte şi Se ocupă de noi să ne vină în inimă o mărturisire cinstită. Însă, aşa cum am spus de mai multe ori, ajungem la adevărata mărturisire şi la adevărata judecată de sine, când vedem că şi pentru acest singur păcat, Domnul Isus a trebuit să sufere atât de mult şi a trebuit să moară sub judecata necruţătoare a Dumnezeului Celui Sfânt. De aceea şi aici trebuie adusă o jertfă pentru păcat.
„Apoi să aducă Domnului ca jertfă pentru vină, pentru păcatul pe care l-a făcut, un animal de parte femeiască din turmă, o oaie sau o capră, ca jertfă pentru păcat. Şi preotul să facă pentru el ispăşirea păcatului lui“ (versetul 6). Şi aici se vede înţelegerea limitată a jertfei, când se compară cu preotul, cu întreaga adunare, cu o căpetenie sau cu „unul din poporul ţării“ (vezi capitolul 4). Nu găsim aici că jertfa pentru păcat trebuia adusă la cortul întâlnirii. Necurăţia, care prin păcat a venit asupra întregii Adunări, nu se simte. Şi nici nu se stropeşte cu sânge pe coarnele altarului de aur sau ale altarului de aramă şi sângele nu este vărsat pe pământ înaintea altarului arderii-de-tot. Tot ce se vede aici este că preotul face ispăşire din cauza acestui păcat. Nu se vede aici că acest păcat a întrerupt părtăşia lui personală cu Dumnezeu şi că are influenţă asupra slujbei poporului lui Dumnezeu. Nu găsim aici că jertfa pentru păcat era adusă în afara taberei şi arsă acolo, ceea ce are un înţeles adânc. Cel care a adus jertfa nu pune mâna pe capul jertfei pentru păcat; el nu se face una cu moartea Domnului Isus sub judecata Dumnezeului Celui Sfânt asupra păcatelor şi naturii păcătoase a omului. El o vede numai ca o satisfacţie pentru păcatele săvârşite. În loc de înţelegerea caracterului jertfei pentru păcat, găsim aici numai privirea spre rezultatele ei.
În versetul 6 găsim aceleaşi animale ca jertfă pentru păcat ca şi în Levitic 4:28 ; 4:32 , însă în ordine inversă. Ştim că „mielul“ vorbeşte despre slava personală a Domnului Isus. Este în sine o imagine a Domnului mai sublimă decât capra, care este animalul cel mai semnificativ al jertfei pentru păcat. Însă aici este pus în locul caprei, aşa că gândul la adevărata înlocuire dispare. Vedem aici un model a ceva sublim, iar prin felul în care este folosit, reprezintă o stare mai joasă. O capră, deşi feminină, tânără, este numită o jertfă pentru vină. Vedem că cea mai de jos treaptă a jertfei este declarată şi prin numele şi scopul jertfei. Pe treptele mai înalte (Levitic 4:8 ; 4:21 ; 4:24 ; 4:29 ) este totdeauna numită jertfă pentru păcat şi nu este amintit vreun anumit păcat. În Levitic 4:20 este scris că preotul trebuia să facă ispăşire pentru ea (adică pentru întreaga adunare) şi li se va ierta. În cazul unei căpetenii (versetul 26) se spune că preotul trebuie să facă pentru ea ispăşirea păcatelor ei şi i se va ierta. La jertfa pentru păcat a „unuia din poporul ţării“ spune în versetul 31 că preotul trebuie să facă ispăşire pentru el şi i se va ierta, şi în versetul 35 se spune: „Astfel va face preotul pentru omul acesta ispăşirea păcatului pe care l-a comis şi i se va ierta“. Însă în Levitic 5:6 unde este numită o jertfă pentru vină şi în versetul 13, păcatul este caracterizat prin cuvintele „păcatul pe care l-a făcut faţă de unul din aceste lucruri“. În primele exemple sunt subliniate persoanele, iar în ultimul, mai mult păcatul decât persoana. Cel ce jertfea este aproape total pe planul al doilea. El stă mai mult sub sentimentul vinei şi al consecinţelor a ceea ce a făcut, decât sub grozăvia păcatului ca stare.
Din aceasta putem învăţa cât de mult pierdem dacă ne mulţumim cu o cunoaştere mică a Domnului, ca jertfă pentru păcat. Inimile noastre egoiste consideră deseori că este suficient să ştim că Domnul a purtat pedeapsa pentru păcatele noastre şi ce consecinţă are aceasta pentru noi. Abia când am văzut ceva din jertfa arderii-de-tot şi ştim că noi suntem „făcuţi plăcuţi în Cel Preaiubit“, inimile noastre doresc să vadă mai mult din plinătatea lucrării Lui pe cruce.
Atunci înţelegem mai mult cât de îngrozitor este păcatul în sine şi cât este de imposibil ca noi, când am fost murdăriţi prin păcat, să putem avea părtăşie cu Dumnezeul Cel Sfânt, care este lumină, şi cu Mântuitorul nostru care a voit mai bine să moară decât să lase ca păcatul să existe. Însă aceasta o învăţăm prin preocuparea cu suferinţele grele ale Domnului pe cruce, sub judecata lui Dumnezeu, Acela care nu cruţă păcatul, Acela care însă a fost pe deplin slăvit prin această lucrare şi de aceia este pe deplin satisfăcut. Însă aceasta ne dă, chiar şi atunci când detestăm profund păcatul pe care l-am făcut, ştiind că acest păcat a întrerupt părtăşia noastră cu Tatăl şi cu Fiul, deplina siguranţă că nu mai este nici o judecată pentru noi şi că părtăşia noastră cu Tatăl şi cu Fiul va fi restabilită de îndată ce ne-am mărturisit păcatul.
Caracterul păcatului este descris în capitolul 4 mai mult ca o insultă a naturii sfinte a lui Dumnezeu. Independent de pedeapsă, Dumnezeu nu poate avea nici o legătură cu păcatul, în afară de faptul ca să-l judece şi să-l îndepărteze din prezenţa Sa sfântă. În capitolul 5 vedem mai mult vina omului şi cu aceasta consecinţele pe care le aduce cu sine un păcat înfăptuit. Acesta stă mai mult în legătură cu felul de a cârmui al lui Dumnezeu, în care El trebuie să pedepsească faptele păcătoase. Cei morţi dinaintea scaunului de domnie mare şi alb vor fi judecaţi după faptele lor. Desigur, ambele părţi sunt adevărate, însă prima parte este de la sine înţeles cea mai importantă. Această cunoaştere se găseşte în primul rând la preot, care este obişnuit să slujească zilnic în prezenţa lui Dumnezeu şi de aceea a învăţat să vadă totul cu ochii lui Dumnezeu şi să judece totul potrivit gândurilor Lui. Este un semn de mare sărăcie când această parte este dată la o parte.
Am văzut în versetul 6 că ordinea este în alt fel decât în Levitic 4:27-35 . Acolo capra este amintită mai întâi, ca animal special pentru jertfa pentru păcat, chiar dacă era de parte feminină, care indică slăbiciunea celui care aducea jertfa. Apoi este amintită oaia, ca dar pentru jertfa pentru păcat, ceea ce ne spune care era adevărata jertfă pentru păcat. La cel care aducea jertfa în Levitic 5:6 este prezentă puţină înţelegere; vedem aici mai întâi oaia; însă era adusă ca jertfă pentru vină şi cu toate acestea „o oaie sau o capră ca jertfă pentru păcat“. Jertfa pentru vină a fost aşezată în locul jertfei pentru păcat. Cel care aducea jertfa vedea numai vina, ca urmare a păcatelor sale şi nu urâţenia păcatului, care în mod necesar desparte de Dumnezeu pe cel care a păcătuit. În loc de o descoperire adâncă a adevărului, găsim aici un gând mai de suprafaţă. Chiar ca jertfă pentru vină, această jertfă este încă săracă. Începând cu versetul 14 vom vedea că jertfa pentru vină trebuia să fie totdeauna un berbec fără cusur. Vedem deci diminuarea înţelegerii smereniei la cel ce aducea jertfa.
Aceasta este făcută mai clar în versetul 7 şi următoarele, căci acolo este amintită clar sărăcia celui care aducea jertfa: „Dacă nu va putea să aducă o oaie sau o capră“. Păcatul este numit aici „vină“ şi jertfa pentru păcat primeşte în parte caracterul unei arderi-de-tot, aşa cum am văzut în Levitic 1 că arderea-de-tot din porumbei primea în parte caracterul unei jertfe pentru păcat. Însă harul lui Dumnezeu remarcă totuşi că cel care aducea jertfa înţelegea într-o oarecare măsură diferenţa dintre jertfa pentru păcat şi jertfa pentru vină. Pentru că porumbelul nu avea suficientă grăsime ca să poată fi adusă separat pe altar ca un miros plăcut pentru Domnul - am văzut că aceasta era o dovadă că cel care aducea jertfa vedea că jertfa pentru păcat era totuşi în interior pe deplin plăcută lui Dumnezeu, aşa cum aceasta se vede în totalitate în arderea-de-tot. Dumnezeu socoteşte acel porumbel ca ardere-de-tot. Preotul, care cunoaşte gândurile lui Dumnezeu, jertfeşte porumbelul „ca ardere-de-tot potrivit rânduielii“. Se descrie foarte amănunţit ce se petrece cu sângele. Este ca şi cum Dumnezeu caută ceva deosebit în această jertfă slabă pe care El totuşi poate s-o recunoască.
În versetele 11-13 găsim cea mai mică jertfă. O treaptă inferioară ei nu poate fi primită. El aducea o jertfă de mâncare ca jertfă pentru păcat şi chiar într-o măsură care este suficientă pentru hrana dintr-o zi (Exod 16:36 ). Însă oricât ar fi de slabă aici credinţa celui care aducea jertfa şi oricât de neştiutor ar fi el cu privire la adevăratul caracter al păcatului, al naturii sfinte a lui Dumnezeu şi a lucrării Domnului Isus, Dumnezeu recunoaşte totuşi jertfa pentru păcat şi păcatele lui sunt iertate. Cum ne dovedeşte aceasta, că este lucrarea Domnului Isus care ne salvează şi nu înţelegerea noastră a acestei lucrări! Dumnezeu cunoaşte toată valoarea acestei lucrări şi a sângelui Domnului Isus. Când El vede un suflet care cu privire la păcatele sale îşi pune încrederea în Domnul Isus, atunci Dumnezeu îi socoteşte lucrarea Domnului Isus în toată plinătatea, pe care El o vede în ea, chiar dacă cel care aducea jertfa înţelegea puţin din aceasta. Cum străluceşte totuşi în aceasta harul lui Dumnezeu! Ce mângâiere pentru inimile noastre, când vedem mica noastră credinţă proprie! Cât de mult ar trebui cunoaşterea acestui har, ca să ne elibereze de marele orizont al judecării altora!
Totuşi, slăbiciunea în credinţă şi cunoaşterea îngustă a gândurilor lui Dumnezeu este o mare pierdere. Cu cât jertfa este mai slabă, cu atât mai puţin iese la iveală adevăratul caracter al jertfei. Am văzut aceasta deja în capitolul 1, la jertfa arderii-de-tot, însă iese la iveală mult mai mult în versetele luate în considerare. În versetul 6 vedem trecerea de la jertfa pentru păcat la jertfa pentru vină, în versetul 7 la arderea-de-tot şi în versetul 11 la jertfa de mâncare. Cu cât credinţa este mai puternică, cu atât mai clar se văd toate părţile lucrării minunate a Domnului Isus. Credinţa se preocupă atunci nu numai cu ceea ce i se potriveşte şi se bucură cu privire la aceasta, ci se preocupă cu partea lui Dumnezeu în tot ceea ce ne descoperă Cuvântul Său. Însă cu cât credinţa este mai mică, cu atât mai mult eşti înclinat să fii mulţumit cu o cunoştinţă care nu vede adevăratul caracter al gândurilor lui Dumnezeu şi care conduce la o amestecare a acestora. Aceasta o vedem aici. Jertfa pentru păcat, jertfa pentru vină, jertfa arderii-de-tot şi jertfa de mâncare sunt amestecate. Este însă de remarcat că jertfa de mulţumire nu este amintită. Nu este prezentă o pace adevărată şi lipseşte părtăşia cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus, care înainte de toate lucrurile se exprimă în jertfa de mulţumire.
În mod normal există o vină când un credincios este sărac. Toată bogăţia lui Dumnezeu îi stă la dispoziţie. El posedă Cuvântul lui Dumnezeu şi, în el, toată bogăţia Tatălui şi a Domnului Isus ca şi descoperirea întregului har al lui Dumnezeu. El îşi poate umple inima cu aceasta, aşa încît el va deveni bogat în lucrurile duhovniceşti. Într-adevăr, cel care se întoarce acum la Dumnezeu n-a avut încă prilejul să aprofundeze lucrurile. Atunci, în ceea ce priveşte relaţiile duhovniceşti, el este încă sărac, chiar dacă se simte aşa de bogat; căci, atunci când cineva obţine siguranţa că păcatele îi sunt iertate, după ce mai întâi s-a văzut pierdut înaintea lui Dumnezeu şi a privit la iadul deschis şi deodată a văzut că toate păcatele i-au fost iertate şi că nu mai este nici o condamnare pentru el, atunci el se simte peste măsură de bogat. În comparaţie cu starea sa de mai înainte el este bogat, însă în comparaţie cu toate comorile pe care ni le dă Tatăl, el este încă sărac. El are numai o înţelegere limitată a iertării păcatelor. Însă oricât de mare ar fi aceasta, este totdeauna mică în comparaţie cu toată bogăţia pe care ne-a dat-o Tatăl şi Domnul Isus. În mod obişnuit, însă, sărăcia duhovnicească este din propria vină, pentru că din indolenţă sau lipsă de interes n-am citit şi n-am cercetat cu rugăciune Cuvântul lui Dumnezeu, pentru ca în felul acesta să cunoaştem ce bogăţii ne-a dat El.
Vedem aici iarăşi minunatul har al lui Dumnezeu: „Dacă nu va putea să aducă o oaie sau o capră, să aducă Domnului ca jertfă pentru vină, pentru păcatul lui, două turturele sau doi pui de porumbel, unul ca jertfă pentru păcat iar celălalt ca ardere-de-tot“ (versetul 7). Dumnezeu Se declară mulţumit cu cel mai mic dar care era permis la arderea-de-tot, cu nişte porumbei, care nu sunt scumpi. Într-adevăr, porumbelul vorbeşte de slava Domnului Isus ca Om din cer. Însă el nu are mult sânge - o dovadă a unei cunoştinţe reduse a valorii lucrării şi puterii sângelui Domnului Isus, despre care se spune în 1. Ioan 1:7 că el curăţeşte de orice păcat. Citim în versetul 9: „Şi el (preotul) să stropească un perete al altarului cu sângele jertfei pentru păcat, iar celălalt sânge să-l scurgă la picioarele altarului; aceasta este o jertfă pentru păcat“. Dacă jertfa vorbeşte numai de lucrarea Domnului Isus pe cruce şi dacă inima este îndreptată numai spre cruce, ca acolo să vadă - chiar dacă este în slăbiciune - ce preţ a plătit Domnul Isus pentru ispăşirea păcatelor noastre şi ce rezultate minunate are această lucrare de pe cruce cu privire la păcatele noastre, atunci Dumnezeu primeşte şi această jertfă mică, dacă persoana este prea săracă, ca să plătească mai mult.
Vedem a treia oară cât de minunat se descoperă harul: „Dacă nu poate să aducă nici două turturele sau doi pui de porumbel, să aducă pentru păcatul lui, ca dar, a zecea parte dintr-o efă de floarea făinii, ca jertfă pentru păcat, să nu pună untdelemn pe ea şi să nu adauge nici tămâie, căci este o jertfă pentru păcat. S-o aducă la preot şi preotul să ia din ea un pumn plin, ca aducere aminte şi s-o ardă pe altar, ca şi pe darurile de mâncare mistuite de foc înaintea Domnului: aceasta este o jertfă pentru păcat“ (versetele 11-12). Vedem aici un credincios care este atât de sărac duhovniceşte, care abia înţelege ceva din grozăvia păcatului pentru Dumnezeu şi despre adevăratul caracter al morţii Domnului Isus. El nu este conştient nici măcar de faptul că Domnul Isus a trebuit să-Şi dea sângele şi a trebuit să moară pentru acest păcat înfăptuit. Însă el simte totuşi că Domnul Isus în viaţa Sa pe pământ nu ar fi făcut aceste lucruri. Am văzut la jertfa de mâncare că „floarea făinii“ nu vorbeşte de moarte, ci de viaţa Domnului Isus înainte de cruce. În îndurarea Sa, Dumnezeu primeşte şi aceasta, dacă persoana este cu adevărat prea săracă şi nu poate să aducă o jertfă mai mare, mai bogată.
Da, Dumnezeu face deosebire în priceperea şi bogăţia duhovnicească a celor credincioşi. Ce har! Însă judecata Sa nu corespunde părerilor noastre. El ştie să judece pe fiecare dintre noi. El cunoaşte exact bogăţia mea şi a ta, căci El este Cel care cercetează inimile şi rărunchii: al cărui Cuvânt, potrivit cu Evrei 4 , este pătrunzător, încît desparte duhul de suflet - deci nu numai o judecare a gândurilor şi chibzuinţelor inimii, ci şi a izvoarelor din care rezultă gândurile noastre. În îndurarea Sa, El ţine seama de aceste lucruri. Însă dacă eu nu vreau să mă smeresc cu adevărat şi să mă judec, înseamnă să aduc „floarea făinii“, cu toate că eu sunt în stare să aduc, după aprecierea Sa, care nu greşeşte, „o oaie“ sau „o capră“; atunci Dumnezeu nu Se declară mulţumit cu aceasta. El judecă bogăţia mea, iar judecata Sa este totdeauna dreaptă.
Şi noi trebuie să facem această diferenţă. Însă trebuie să fim foarte atenţi la aceasta, pentru că noi nu avem cunoştinţa pe care o are Dumnezeu, care cercetează inima şi rărunchii. Şi nu trebuie să cerem aceasta în mod egal de la toţi. Nu trebuie să ne mulţumim ca un frate care cunoaşte bine Cuvântul lui Dumnezeu şi ocupă o poziţie de frunte în mijlocul credincioşilor, să aducă ceea ce aduce un frate care este mai sărac din punct de vedere duhovnicesc. Din nefericire noi facem exact invers.
Suntem deseori înclinaţi să judecăm cu mai multă îngăduinţă greşelile unui frate bine văzut, prin a cărui slujbă noi am primit poate mult, decât greşelile unui frate care nu stă în prim plan sau al cărui caracter nu ne este aşa de plăcut. Cuvântul lui Dumnezeu spune puţin altfel: acela care are mai mult, adică este mai bogat duhovniceşte, trebuie să aducă cea mai mare jertfă pentru păcat. Despre tot ce este adus potrivit gândurilor lui Dumnezeu se spune: „Astfel va face preotul pentru omul acela ispăşirea păcatului pe care l-a făcut faţă de unul din aceste lucruri, şi i se va ierta. Cealaltă parte din darul acesta să fie a preotului, ca şi la darul de mâncare“ (versetul 13). Vedem aici iarăşi pe preot, care pe de o parte este o imagine a Domnului Isus, care se ocupă cu păcatele pe care noi, cei credincioşi le-am făcut. Ca preot, El vrea să ne păzească de păcat şi, dacă noi am păcătuit, ca Mijlocitor al nostru, El este în acţiune, ca prin Duhul Sfânt să lucreze în noi, să recunoaştem ceea ce am făcut, să depunem o mărturie şi să aducem o jertfă pentru păcat. Însă în afară de aceasta El este Avocatul nostru la Tatăl, ca să-I prezinte ceea ce s-a lucrat în noi, aşa că Tatăl ne poate dărui iertarea. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“ (1. Ioan 1:9 ).
Vedem în aceste versete slăbiciunea noastră, însă şi cât de mare trebuie să fie sfinţenia noastră. Cu cât am fost aduşi mai aproape de Dumnezeu, cu atât mai mare trebuie să fie şi sfinţenia noastră practică. Sfinţenia poziţiei noastre este nemărginită, „căci printr-o jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei ce sunt sfinţiţi“. Însă sfinţenia noastră practică trebuie să fie în concordanţă cu apropierea în care stăm faţă de Tatăl. Un israelit din popor nu avea nevoie să fie aşa de sfânt practic ca un preot. El nu trebuia să-şi spele mâinile şi picioarele, când se apropia de altarul de aramă. Însă preotul trebuia să facă lucrul acesta, când trecea pe lângă ligheanul de aramă, ca să intre în Locul Preasfânt. Cât de sfinţi ar trebui să fim noi atunci, noi cei care avem intrare liberă la Tatăl şi la Fiul! Tatăl este Dumnezeu, Acela care este lumină şi în care nu este nicidecum întuneric. Şi Dumnezeul nostru este un foc mistuitor. Însă cât de minunat este că Tatăl Însăşi a deschis drumul pe care noi putem totdeauna să fim curăţiţi prin lucrarea preotului, a Domnului Isus, încît putem veni iarăşi în apropierea Sa.
El vrea să întrebuinţeze oameni, fii ai lui Aaron, ca să-L ajute la această slujbă, ca să putem regăsi drumul, pentru ca să ne mărturisim vina şi să aducem jertfa pentru păcat - aceea, dacă am voie să spun aşa, care aduce pentru noi jertfa într-un mod cuvenit lui Dumnezeu, ca să fie în concordanţă cu sfinţenia şi cu slava lui Dumnezeu. „Astfel preotul va face pentru omul acela ispăşirea păcatului pe care l-a făcut faţă de unul din aceste lucruri; şi i se va ierta“ (versetul 13). Acesta este rezultatul minunat al drumului pe care l-am privit şi în această secţiune.
sursa: https://comori.org/