"Îngropare sau incinerare"

Categorie: Invataturi biblice
 

Întrebare:

Are vreo importanţă că un creştin este înmormântat sau incinerat după plecarea sa?

Răspuns:

Da, absolut! În general, incinerarea era un obicei păgân provenit din idolatrie (Deuteronom 12:31 ) şi o parte rămâne încă şi astăzi. Ea este o urâciune pentru Dumnezeu, cum ne arată şi Amos 2:1 . Desigur, Dumnezeu Însuşi, în anumite cazuri ale unor greşeli deosebit de grave în Israel, poruncise ca cel vinovat să fie ars (Levitic 20:14 ; 2:9 ), dar aceasta nu face decât să sublinieze caracterul deosebit şi solemn al incinerării, şi aceasta arată că era o ruşine şi o pedeapsă de a fi îndepărtat în acest mod din mijlocul poporului. În afara acestor cazuri, îngroparea [sau: înmormântarea] este forma potrivit lui Dumnezeu a înhumării, cum găsim peste tot în Vechiul Testament, ca şi în Noul.
 

După cădere, Dumnezeu spusese omului: „ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (Genesa 3:19). „A te întoarce în ţărână” bineînţeles nu vrea să spună „a fi ars”.
 

Patriarhii şi-au înmormântat soţiile şi au fost ei înşişi înmormântaţi de fiii lor. Dumnezeu îi spusese lui Avraam că el va merge în pace la părinţii lui şi că va fi ars? Imposibil! - ci mai degrabă înmormântat la o bună bătrâneţe (Genesa 15:15). A nu fi înmormântat era o judecată a lui Dumnezeu şi o dezonoare în Israel (1. Împăraţi 14:13 ; Ieremia 16:4,6 ). Iosia, acest împărat evlavios, a fost ultimul dintre împăraţii lui Iuda care a avut un mormânt adevărat (2. Cronici 35:24 ). Cât de solemn este aceasta!
 

A înmormânta mortul corespunde de fapt gândurilor lui Dumnezeu: aceasta mai este confirmat de faptul că Dumnezeu a înmormântat El Însuşi pe slujitorul Său Moise, şi numeni nu ştie mormântul lui până astăzi (Deuteronom 34:6 ). Şi ce să spunem când ne gândim că, „după Scripturi”, Domnul şi Răscumpărătorul nostru Isus Hristos nu numai a murit, ci a fost înmormântat (1. Corinteni 15:3,4 )? „El a fost cu cel bogat în moartea Lui” (Isaia 53:9 ), şi anume în mormântul lui Iosif din Arimateea.
 

Anania şi Safira au fost luaţi sub ochii apostolului Petru pentru a fi înmormântaţi (Fapte 5:6,10 ), şi când Ştefan a fost lapidat, bărbaţi evlavioşi - evident evrei - au venit şi l-au înmormântat (Fapte 8:2 ). Aceste indicaţii ale Scripturii sfinte nu ar trebui să fie de ajuns pentru a ne feri de orice alt mod de a acţiona?
 

Un alt gând important mi se impune: Creatura are dreptul de a mutila, anume de a arde, trupul creat de Dumnezeu? Şi în ce ne priveşte pe noi, credincioşii, trupul nostru nu este pe lângă aceasta templul Duhului Sfânt (1. Corinteni 6:19 )? Nu suntem ai noştri, ci am fost cumpăraţi cu un preţ. Aceasta priveşte şi trupul nostru. Dumnezeu fie lăudat! Dacă este voia Lui ca unul sau altul dintre noi să trebuiască să-L glorifice trecând prin moarte (deşi noi aşteptăm venirea Domnului pentru a fi luaţi), atunci trupul credinciosului (nu cenuşa lui) este pus în pământ ca o sămânţă de înviere, pentru a fi înviat la întoarcerea Mântuitorului nostru (1. Corinteni 15:35 şi urm.). Ceea ce semănăm în pământ este „un simplu grăunte”, „trupul smereniei noastre”, dar Domnul Isus îl va transforma în conformitate cu trupul gloriei Sale (Filipeni 3:21 ).
 

Chiar prin faptul că tot mai mulţi oameni din creştinătate se incinerează, este uşor de recunoscut adevăratul autor al acestei forme de necredinţă - Satan, cel care caută întotdeauna să strice lucrarea lui Dumnezeu, fie în creaţie, fie în răscumpărare.

sursa: https://comori.org/