Îndrumare dumnezeiască E. A. Bremicker

Categorie: Invataturi biblice
 

Fiecare zi a vieţii noastre ne pune în faţa unor decizii. Uneori sunt decizii importante cu consecinţe multiple pentru parcursul ulterior al vieţii noastre. Aici se numără de exemplu alegerea meseriei, căutarea după un loc de muncă, căsnicia, alegerea unei locuinţe etc. Multe decizii sunt totuşi decizii de rutină, care ni se par mai puţin importante  şi care aparent au urmări mai puţin grave. Dar indiferent dacă sunt decizii mari sau mici, în fiecare situaţie putem să ne rugăm Domnului nostru pentru îndrumare. Promisiunea Lui: „Eu... te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta“ (Psalm 32:8), este valabilă pentru toate domeniile vieţii.

Biblia conţine multe exemple de oameni, care i-au cerut lui Dumnezeu sfatul şi îndrumarea şi care au fost binecuvântaţi pe calea lui Dumnezeu. Un exemplu din viaţa lui David dorim să fie o îmbărbătare şi un ajutor practic pentru noi. În 2. Samuel 5 ni se relatează, cum David a devenit împărat după promisiunea lui Dumnezeu şi a luat cetatea Ierusalim, care apoi a fost numită cetatea lui David. De abia s-au întâmplat acestea, că duşmanii săi, filistenii, au intrat în acţiune. Scriitorul inspirat a istorisit în 2. Samuel 5:17-25 (vă rugăm citiţi textul) două întâmplări diferite, în care filistenii s-au adunat în valea Refaim pentru a lupta împotriva lui David. Aceste două întâmplări sunt pentru noi pline de învăţături.

Cum reacţionează David?

Fără îndoială, dacă a fost unul care a avut experienţă cu filistenii, atunci acesta a fost David. Nu a fost el acela care a obţinut prima sa victorie mare împotriva eroului filistenilor, Goliat? Nu a fost el acela care în nenumărate lupte chiar împotriva filistenilor a fost încununat cu succes? Atunci de ce din cauza acestor duşmani să intre în panică? După atât de multe victorii ar trebui totuşi să reuşească să mai adauge una, mai ales că acum era numit  şi recunoscut ca împărat în Ierusalim şi putea apela la o armată experimentată în lupte. Vorbind omeneşte, David s-ar fi putut încrede pe arta sa de război şi în experienţele lui. Dar nu citim aşa ceva. Se spune foarte modest şi simplu: „David a întrebat pe Domnul: «Să mă sui împotriva filistenilor? Îi vei da în mâinile mele?»“ (versetul 19).

Cu aceasta, David exprima două lucruri: în primul rând, dependenţa sa şi în al doilea rând, smerenia sa. A fost dependent, pentru că nu a vrut să plece la luptă fără să-L întrebe mai întâi pe Dumnezeu. El a aşteptat îndrumarea dumnezeiască şi el a şi primit-o. A fost smerit, pentru că i-a fost clar de la început că nu el, ci Dumnezeu va avea biruinţa. El nu a întrebat, dacă EL va câştiga, ci dacă DUMNEZEU îi va da pe filisteni în mâna lui.

Aplicaţia la noi nu este grea. Ne încredem în propria noastră putere, în iscusinţa noastră, în îndemânarea noastră, în experienţa noastră? Dacă suntem mai tineri, există pericolul deosebit de mare să ne încredem în puterea noastră. Cine este mai în vârstă, se află mai degrabă sub ispita de a se încrede în experienţa sa. De la David putem să învăţăm să ne încredem în Dumnezeu. Iar apoi, smerenia este o însuşire recunoscută întotdeauna de Dumnezeul nostru.

Fără rutină

Prima biruinţă a fost obţinută cu ajutorul lui Dumnezeu. Imediat a venit o a doua probă peste David. Din nou, filistenii s-au adunat pentru ceartă şi iară i s-au aşezat în valea Refaim (versetul 22). Situaţia de plecare era deci foarte asemănătoare cu prima situaţie. Acelaşi împotrivitor, acelaşi loc de luptă. De ce atunci să nu aplice aceeaşi tactică de luptă ca prima dată? Era necesar să-L mai întrebe o dată pe Dumnezeu? Ce a fost corect la prima întâmplare, va putea fi aplicat şi la a doua. Dar David nu a calculat omeneşte. Nu, el a simţit dependenţa sa, şi din nou s-a îndreptat întrebător spre Dumnezeul său. Şi iată – răspunsul este altul decât prima dată. Dacă Dumnezeu a spus înainte: „Suie-te“, acum El a spus: „Să nu te sui; ci ia-l pe la spate“ (versetele 19, 23).

Aplicând la noi învăţăm că în viaţa creştină nu există decizii de rutină. Ce este corect pentru astăzi, nu trebuie să fie calea pentru mâine. Chiar şi în situaţii foarte asemănătoare, ar trebui să-L întrebăm totdeauna pe Dumnezeul nostru pentru îndrumare. Dumnezeu ne conduce astăzi aşa, iar mâine poate cu totul altfel. Aceasta face ca viaţa de dependenţă să fie captivantă. David poate că s-a mirat că deodată a primit un alt răspuns de la Dumnezeu. Şi noi putem să fim tot mereu uimiţi de cum răspunde Dumnezeu şi ce cale ne arată El.

Atenţie

A doua întâmplare ne arată un principiu important despre CUM se recunoaşte calea lui Dumnezeu. David a primit însărcinarea să aştepte până va auzi un vuiet de paşi în vârfurile duzilor. De abia atunci trebuia să devină activ. Această cerinţă i s-a părut poate ciudată războinicului David. Era înarmat, dar în loc să se concentreze asupra duşmanului şi a luptei, trebuia să aştepte, să stea liniştit şi să fie atent la vuietul din copaci.

Pentru noi se află aici învăţătura că pentru a recunoaşte îndrumarea lui Dumnezeu, trebuie să fim atenţi şi să învăţăm să aşteptăm. Tocmai aceasta ne cade adesea greu. Ca oameni care trăim în timpul nostru învăţăm să decidem repede. Aşteptarea este un exerciţiu, care ne dă mult de lucru. În angrenajul şi agitaţia zilelor noastre, aşteptarea atentă nu este uneori uşoară. Ea trebuie învăţată. Dar Dumnezeu vrea să ne ajute dacă Îl rugăm. Dacă nu învăţăm să ascultăm, nu vom recunoaşte niciodată voia lui Dumnezeu pentru viaţa noastră.

Biruinţele lui Dumnezeu, biruinţele noastre

Să mai extragem încă o ultimă aplicaţie din acest pasaj. La prima luptă, biruinţa lui David a fost biruinţa lui Dumnezeu. În versetul 20 se spune clar, că David a bătut pe filisteni. Dar el nu şi-a asumat lui însuşi biruinţa. Nu, în modestia lui a spus: „Domnul a risipit pe vrăjmaşii mei dinaintea mea.“ El nu a vrut nicio onoare pentru sine, ci a dat toată cinstea Dumnezeului său. Dacă mergem pe calea Dumnezeului nostru, nu va fi altfel. Fiecare biruinţă pe care o obţinem, este o biruinţă a Domnului nostru, fiecare succes este succesul Său.

Cum reacţionează Dumnezeu la o astfel de poziţie? În cea de a doua întâmplare este tocmai invers. Dumnezeu a pornit înaintea lui David, pentru a bate oastea filistenilor. David şi soldaţii săi nu au avut deci nicio contribuţie directă la biruinţă. Şi totuşi, Duhul Sfânt exprimă nu fără motiv altfel. Propoziţia finală sună: „David... a bătut pe filisteni“ (versetul 25). Biruinţa lui Dumnezeu a devenit biruinţa lui David. Aceasta este măreţia Dumnezeului nostru. Dacă suntem atenţi la îndrumarea Sa în smerenie şi dependenţă de El şi dacă facem din biruinţele noastre biruinţele lui Dumnezeu, atunci El face din biruinţele Sale biruinţele noastre.

Merită într-adevăr să preţuim în toate deciziile vieţii îndrumarea dumnezeiască şi să nu hotărâm şi să acţionăm după gândirea noastră proprie.

sursa: https://comori.org/