Categorie: Invataturi biblice
Levitic 10:1-11
Atunci când medităm la rânduielile ritualurilor mozaice ne atrage atenția în mod izbitor remarcabila gelozie cu care Dumnezeu S-a împrejmuit față de apropierea omului. Este folositor sufletului nostru să mediteze la aceasta. Ne aflăm într-un mare pericol de a permite să pătrundă în mințile noastre lucruri de o familiaritate nesfântă în legătură cu Dumnezeu, pe care diavolul le poate folosi într-un fel extrem de vătămător și spre un sfârșit extrem de trist.
Este un principiu fundamental al adevărului acela că, pe măsură ce Dumnezeu este înălțat și adorat în gândurile noastre, umblarea noastră prin viață va fi modelată potrivit cu ceea ce El iubește și poruncește. Cu alte cuvinte, există o legătură morală puternică între prețuirea noastră față de Dumnezeu și conduita noastră morală. Dacă gândurile noastre despre Dumnezeu sunt slabe, slab va fi și standardul umblării noastre creștine, iar dacă ele sunt înalte, rezultatul va fi pe măsură. Astfel, atunci când Israel se afla la poalele muntelui Horeb și „au schimbat gloria lor cu imaginea unui bou care mănâncă iarbă” (Psalmul 106:20 ), cuvintele Domnului au fost „poporul tău pe care l-ai scos din ţara Egiptului s-a stricat” (Exod 32:7 ). Observați aceste cuvinte „s-a stricat”. Ei nu puteau să facă altfel, de vreme ce coborâseră gândurile lor cu privire la demnitatea și măreția lui Dumnezeu până într-acolo încât să-și imagineze pentru o clipă că El era ca un „bou care mănâncă iarbă”.
Învățătura din Romani 1 este asemănătoare. Acolo apostolul ne arată că motivul tuturor urâciunilor națiunilor trebuie căutat în faptul că „după ce L-au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au glorificat ca Dumnezeu”, iar astfel și ei „s-au stricat”. Acesta este un principiu care posedă o vastă influență practică. Dacă încercăm să-L coborâm pe Dumnezeu, inevitabil ne vom coborî pe noi înșine. Iar prin aceasta ne este furnizată o cheie cu care putem descifra toate religiile. Există o legătură inseparabilă între caracterul zeului oricărei religii și caracterul adepților ei, iar Domnul îi reamintea poporului Său în mod constant că umblarea lor urma să fie consecința a ceea ce era El. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, care te-am scos din ţara Egiptului, de aceea … ”, „ fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt sfânt”. Și la fel de asemănător este cuvântul Duhului Sfânt către noi: „Şi oricine are speranţa aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat.”
Gândesc că acest principiu ne poartă cu mult deasupra tuturor concepțiilor strict sistematice despre adevăr; nu este deloc o chestiune doar despre doctrină. Nu, ne aduce îndată în firidele adânci ale sufletului ca să cugetăm acolo, ca fiind sub privirea pătrunzătoare și geloasă a Celui de trei ori sfânt, la prețuirea pe care noi, ca persoane individuale, ne-o formăm în fiecare zi și în fiecare ceas cu privire la El. Cred că nu putem să refuzăm a ne îndrepta atenția asupra acestui aspect al adevărului fără consecințe; se va dovedi că el conține mult din secretul umblării noastre slabe și a lâncezelii deplorabile. Dumnezeu nu este înălțat în gândurile noastre, El nu are locul suprem în afecțiunile noastre; sinele, lumea, familia noastră, îndeletnicirile noastre zilnice, la majoritatea dintre noi, L-au dat jos pe binecuvântatul nostru Dumnezeu de pe tronul afecțiunilor noastre și L-au prădat pe Acela care a murit ca să ne salveze de adorarea inimilor noastre răscumpărate cu sânge. Acesta fiind cazul, ne putem noi aștepta să prosperăm? Ah! Nu, agricultorul care își petrece timpul și gândurile sale în altă parte în timpul primăverii va privi în van după o recoltă aurie; el va „secera furtună”, la fel cum fac mulți astăzi.
Versetele de la începutul acestui capitol ne oferă o ilustrație cu adevărat înspăimântătoare a dreptății inflexibile și a geloziei arzătoare a lui Dumnezeu. Ele răsună în urechile noastre cu o voce de tunet: „Eu sunt un Dumnezeu gelos”. Nadab și Abihu mai ieri stăteau înaintea Domnului, îmbrăcați în veșmintele lor de glorie și frumusețe, spălați în sânge, aduși aproape de Dumnezeu, făcuți preoți ai Săi, și trecuseră prin toate ceremoniile solemne ale inaugurării slujbei lor preoțești. Da, toate acestea avuseseră loc mai ieri iar astăzi ei sunt mistuiți de focul lui Iahve și sunt văzuți cum cad din marea lor înălțare, un spectacol pentru oameni și îngeri al faptului că, cu cât mai mare este privilegiul, cu atât mai mare este responsabilitatea și mai mare, de asemenea, judecata, dacă responsabilitatea nu a fost îndeplinită în totul.
Putem întreba: care a fost păcatul lor? A fost crimă? Au pătat ei perdelele cortului cu sânge de om? Sau a fost vreun alt păcat abominabil care provoacă repulsie simțului moral? Nu, a fost un păcat cu care Dumnezeu este întristat și astăzi de mulțimile de mărturisitori ai credinței – a fost falsa închinare! „Fiii lui Aaron, Nadab şi Abihu şi-au luat fiecare cădelniţa şi au pus foc în ea şi au pus tămâie deasupra şi au adus înaintea Domnului foc străin, ceea ce nu le poruncise El.”. „Foc străin”, acesta era păcatul lor. Aici vedem oameni angajați aparent în pregătirea închinării lui Dumnezeu; există foc, tămâie, cădelniță și preot; și să remarcăm faptul că nu erau niște preoți falși sau niște impostori, ci fii adevărați ai lui Aaron, membri ai casei preoțești cu adevărat pusă de-o parte pentru Dumnezeu, îmbrăcați în veșmintele preoțești rânduite în mod divin; însă, cu toate acestea, au fost loviți cu moarte și de către cine? De către Acela pe care Îl numim Dumnezeul și Tatăl nostru! Teribil de solemn! Da, iar solemnitatea acestui fapt crește în ochii noștri atunci când ne amintim că focul care i-a mistuit pe acești falși închinători a coborât de la „scaunul îndurării”. Focul nu a venit de pe vârful muntelui Sinai, ci „dinaintea Domnului” care locuia „între heruvimi, deasupra scaunului îndurării”. Dumnezeu nu se lasă batjocorit. Focul va coborî chiar și de la tronul harului pentru a-i doborî pe cei care înaintea lui într-un alt fel decât cel rânduit în mod divin. „Au murit înaintea Domnului.” Cumplită înștiințare! „ Cine nu se va teme, Doamne, şi nu va glorifica Numele Tău? pentru că numai Tu eşti sfânt; pentru că toate naţiunile vor veni şi se vor închina înaintea Ta; pentru că faptele Tale drepte au fost arătate!“ (Apocalipsa 15:4 ).
Să ne întrebăm, deci, ce era acel „foc străin” care a făcut să cadă asupra acelor preoți o judecată atât de grozavă; și, pentru a înțelege aceasta mai clar, nu trebuie decât să ne îndreptăm atenția pentru o clipă către adevărata închinare și elementele care o alcătuiau, în Levitic 16 . Acolo ni se pun înainte elementele adevăratei închinări prin următoarele cuvinte: „Şi să ia o cădelniţă plină de cărbuni de foc de pe altarul dinaintea Domnului şi să-şi umple mâinile cu tămâie plăcut mirositoare, pisată mărunt, şi să le aducă înăuntrul perdelei.Şi să pună tămâie pe foc înaintea Domnului, pentru ca norul tămâiei să acopere scaunul îndurării care este deasupra mărturiei, ca să nu moară” (Levitic 16:12,13 ). Aici vedem că existau două elemente care alcătuiau adevărata închinare: foc curat și tămâie curată. Focul trebuia să fie direct de pe altarul lui Dumnezeu, unde era întreținut neîntrerupt de jertfa rânduită de Dumnezeu Însuși. Învățătura de aici este extrem de limpede. Pe altarul lui Dumnezeu se poate vedea, zi și noapte, un foc arzând care exprimă, pentru privirea credinței, sfințenia inflexibilă a naturii divine care se hrănește cu jertfa lui Hristos.
Tămâia trebuia să fie de asemenea curată, căci porunca era „Să nu aduceţi nici o tămâie străină” (Exod 30:9 ). Ea trebuia să fie în așa fel încât Dumnezeu să-Și poată găsi plăcerea în ea, și trebuia să fie rânduită de El, nu o tămâie potrivit gândurilor noastre, căci doar tămâia curată putea hrăni focul viu și curat de pe altar. Tot astfel, închinarea noastră, pentru a fi curată, trebuie să posede aceste două calități: Hristos trebuie să constituie substanța ei și doar Duhul Sfânt trebuie să aprindă flacăra. Aceasta este o închinare adevărată. Atunci când sufletele noastre se bucură cu adevărat contemplându-L pe Hristos și prețioasa Lui ispășire, fiind conduși în acea contemplare de către Duhul Sfânt, doar atunci putem să adorăm „în duh și adevăr”. „Inima mea ardea înăuntrul meu; în cugetarea mea s-a aprins focul”. În timp ce cugetăm la Domnul Isus, cădelniţa noastră înalță norul ei de tămâie bine primită spre scaunul îndurării. „Dumnezeu este Duh şi cei care I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr”.
Falsa închinare este chiar opusul tuturor acestora. Ea este alcătuită dintr-o varietate de elemente, gânduri carnale, sentimente firești, determinate de lucruri exterioare: o ceremonie impozantă, ritualuri impresionante, o lumină obscură, muzică de calitate, fast și formalități. Acestea sunt elementele falsei închinări, iar ele sunt contrare simplei închinări din sanctuar: „cărbuni de foc” și „tămâie curată”. Privind la creștinismul de astăzi, nu vedem noi numeroase altare fumegând cu acest foc și tămâie necurate? Nu vedem noi cele mai nesfinte lucruri mistuite în cădelnița multora, iar fumul lor ridicându-se mai degrabă ca o ofensă decât ca o bună mireasmă lui Dumnezeu? Vedem, într-adevăr, și avem nevoie să privim bine la starea inimilor noastre pentru a nu fi purtați în aceeași stare rea, căci putem să fim siguri că nimeni care Îl batjocorește astfel pe Dumnezeu nu va scăpa nepedepsit.
Să remarcăm acum ce efect au avut toate acestea asupra lui Aaron. „Şi Moise a zis lui Aaron: „Aceasta este ceea ce a spus Domnul, zicând: «Voi fi sfinţit în cei care se apropie de Mine şi voi fi glorificat în faţa întregului popor»“. Şi Aaron a tăcut.” „Am rămas mut, nu mi-am deschis gura, pentru că Tu ai făcut aceasta” (Psalmul 39:9 ). Aaron a văzut mâna Domnului în ceea ce se întâmplase și a tăcut; nu a rostit niciun murmur; „este Domnul”, „Voi fi sfinţit în cei care se apropie de Mine”. „Dumnezeu este foarte de temut în adunarea sfinţilor şi înfricoşător în mijlocul tuturor celor care-L înconjoară.” (Psalmul 89:7 ). Există în toată această scenă ceva nespus de măreț și de grozav. Aaron aflat într-o tăcere solemnă înaintea Domnului, cei doi fii vii ai săi de-o parte și cei doi fii morți de cealaltă. Ce exemplu de dreptate inflexibilă a lui Dumnezeu! Trupurile acelor doi oameni erau, se pare, arse de foc, dar veșmintele lor preoțești erau neatins, căci Moise le-a spus verilor săi să se apropie și să-i ridice, iar ei „i-au dus în cămăşile lor afară din tabără”. Aici învățăm o lecție solemnă: putem, prin neascultare, să ne reducem la o astfel de stare încât să nu mai rămână nimic decât simpla formă exterioară, așa cum este văzută în „cămășile” fiilor lui Aaron. Dacă cineva s-ar fi uitat sub aceste cămăși nu ar fi văzut decât trupurile distruse a doi preoți! Substanța, realitatea, nu mai era acolo; nu a mai rămas nimic decât învelitoarea exterioară, „o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea”, „numele că trăieşti, şi eşti mort”.
Doamne, păstrează-ne veghetori și serioși, căci până când nu suntem aduși în împrejurări în care teribila noastră capacitate de a face rău se manifestă, nu cunoaștem decât puțin din ea. Putem păstra aparența exterioară de preoți, frazeologia închinării, obișnuința cu mobila din casa lui Dumnezeu și, cu toate acestea, sufletele noastre să fie lipsite de realitatea evlaviei și de putere. Fie ca închinarea noastră să fie curată, fie ca inimile noastre să fie simple, să avem foc și tămâie curate și să ne amintim totdeauna că „Dumnezeu este foarte de temut în adunarea sfinţilor”. Aș remarca aici că, privind la Aaron și la cei doi fii ai săi stând lângă trupurile moarte, ne amintim de ultimul capitol din cartea Isaia, un capitol cu adevărat solemn: „Şi vor ieşi şi vor privi trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea; pentru că viermele lor nu va muri şi focul lor nu se va stinge; şi vor fi o pricină de dezgust pentru orice făptură“.
Dar acum ni se cere să contemplăm cel mai înalt principiu al adevărului din întregul pasaj. „Şi Moise a zis lui Aaron, şi lui Eleazar şi lui Itamar, fiii săi: „Să nu vă descoperiţi capetele şi să nu vă sfâşiaţi hainele, ca să nu muriţi şi ca să nu Se mânie El pe toată adunarea; ci fraţii voştri, toată casa lui Israel, să plângă pentru arderea pe care a aprins-o Domnul.Şi să nu ieşiţi de la intrarea cortului întâlnirii, ca să nu muriţi; pentru că untdelemnul ungerii Domnului este peste voi“. Şi au făcut după cuvântul lui Moise.” Atunci când cineva intră în slujba preoției, el este scos din domeniul influenței naturale și nu mai trebuie să cedeze cerințelor ei. Acest lucru este exemplificat prin Aaron. Legăturile naturale au fost rupte, sfărâmate în bucăți. În inima lui era întristare, totuși el nu trebuia să fie câtuși de puțin influențat de tot ce avusese loc înaintea sa. Și de ce aceasta? „Untdelemnul ungerii Domnului era peste el”. Cu siguranță, aceasta este o lecție practică pentru noi. De ce are firea o astfel de putere asupra noastră? De ce legăturile și împrejurările pământești au o asemenea influență asupra noastră? De ce ne afectează atât de mult lucrurile care se petrec în jurul nostru, greutățile care vin năvală peste noi pe pământ? Pentru că nu rămânem așa cum ar trebui în cort, având „untdelemnul ungerii Domnului peste noi”. Aici este adevărata cauză a tuturor căderilor. Prin faptul că nu conștientizăm poziția noastră preoțească, demnitatea noastră preoțească și privilegiile noastre preoțești. De aceea suntem abătuți de lucrurile prezente și trași în jos de la înălțimea poziției de „împărați și preoți pentru Dumnezeu”.
Să fim înviorați de acest pasaj, această porțiune solemnă a Cuvântului, pentru a căuta tot mai mult să înțelegem gândul înalt exprimat prin aceste cuvinte: „Să nu vă descoperiţi capetele!”. Să pătrundem mai adânc în gândul lui Dumnezeu cu privire la lucrurile prezente și la locul nostru în aceste lucruri.
sursa: https://comori.org/