Încercarea. J. N. Darby

Categorie: Invataturi biblice
 

“Domnul pedepseşte pe cine iubeşte!” Evrei 12:6 )

Domnul Isus Hristos nu face niciodată o spărtură în viaţa noastră, decât pentru a trece prin ea şi a pune sufletele şi simţămintele noastre mai îndeaproape în legătură cu El Însuşi. Cea mai mică înaintare în cunoaşterea dragostei şi a Persoanei Sale are mai mult preţ decât toate suferinţele pe care le-a îndurat vreodată omul. Nu este nimic care să se asemene cu această cunoaştere a Lui; ea durează pentru totdeauna.

Toţi cei credincioşi nu trec liniştiţi prin această viaţă, cu toate că unii pot să fie mai puţini încercaţi decât alţii; dar, la urma urmei, suntem întristaţi “pentru puţină vreme, dacă trebuie”(1. Petru 1:6 ). Nu vă neliniştiţi; Cel care ţine frânele, care socoteşte ceea ce vă este de folos, este Dumnezeu. Lui nu-I place să ne întristeze. El socoteşte ce ne este de folos să trecem pe aici, însă numai pentru un timp.

Adesea simţim o foarte mare încurcatură cand aducem greutaţile noastre înainte lui Dumnezeu. “Cum aş putea” - va zice, uneori, un credincios întristat - “când durerea mea este rodul păcatului meu? Aş putea, cu inima întreagă, să aduc necazurile mele înaintea lui Dumnezeu, ştiind că le merit?” - Da, căci Hristos le-a purtat înaintea lui Dumnezeu. Acesta este locul pe care mă pot aşeza. Dumnezeu poate să intervină, să-mi vină în ajutor în toată încercarea mea, pentru că lucrarea lui Hristos pentru mine a fost pe deplin săvârşită. În general, orice suferinţă provine din păcat şi orice ajutor este întemeiat pe ispăşire.

Nu există situaţie în care să se găsească un sfat ( un credincios ), în care să nu poată căuta prezenţa lui Dumnezeu, pentru a fi ajutat. Am fost foarte fericit în timpul bolii mele; ea m-a făcut să simt mai mult ca oricând că cerul şi sânul lui Dumnezeu sunt refugiul meu, să văd că voi vieţui, că voi fi în veci cu El.

Mândria şi o dârzenie fermă (plină de stoicism) în faţa suferinţei nu ni se potrivesc. Sufletele noastre nu sunt aduse în felul acesta la Dumnezeu, ci dimpotrivă, astfel ele sunt ţinute la distanţă de El. Când durerea te cuprinde cu totul şi pare fără sfârşit, ea îţi dă intimitate cu El, care are voinţa si puterea de a ne veni în ajutor; iar atunci, noi găsim într-adevăr izvoarele noastre în Dumnezeu.

Dacă am aduce toate amărăciunile noastre înaintea lui Dumnezeu, pentru a trece prin ele într-adevăr cu El, inimile noastre ar fi cu totul libere şi fericite de a se uita pe sine şi a purta grijă de alţii.

Când sufletul celui credincios este în încercare, năzuinţa naturală a credinţei lui este de a se îndrepta spre Dumnezeu, ca spre izvorul şi nădejdea sa. Nu există un timp mai plăcut ca cel al uitării de sine şi ca cel al încercării, pentru sufletul care se încrede în El.

Când privim în urmă, la viaţa noastră trecută, suntem îndreptăţiţi să-L binecuvântăm pe Dumnezeu pentru încercările prin care am trecut, mai mult decât pentru orice alt lucru.

El binevoieşte să Se coboare în toate împrejurările noastre şi, cu ocazia unei întristări cu totul neînsemnate, intervenţia Sa are ca rezultat de a ne ajuta să-L întâlnim pe Dumnezeu în locul durerii noastre.

sursa: https://comori.org/