Împreuna cu Mine" din revista „Bibles et Publications Chretiennes”
Categorie: Invataturi biblice
(Matei 26:40 )
Domnul Isus Se adresează inimilor noastre cu o întrebare, pornind de la experienţele şi necredincioşia noastră de fiecare zi. Este un cuvânt de surpriză şi de tristeţe, de dragoste, dar şi de reproş: „N-aţi putut veghea un ceas împreună cu Mine?" Totuşi, pentru noi nu este vorba de grădina Ghetsimani şi nici de o noapte de spaimă. Nu!
În momentul când se crapă de ziuă sau, poate, destul de mult timp după ce a început ziua, Domnul ne cheamă să veghem împreună cu El, dar noi răspundem adesea cu o voce adormită: „Da, Doamne, încă o clipă!“ Şi atunci, după ce ni s-a acordat încă „puţin somn, puţină aţipire“, după ce „am mai încrucişat puţin mâinile să mai adormim“ (Proverbe 6:10 ), ora preţioasă, care ne-ar fi putut aduce binecuvântare, a trecut, este pierdută.
„N-aţi putut veghea un ceas împreună cu Mine?” lată care va fi răspunsul multor ucenici: „O, aş fi făcut bucuros acest lucru dacă ar fi fost o oră de seară când n-aveam dispoziţia să mă culc sau dacă ar fi fost vorba să veghez la căldura unui foc plăcut; dar, dacă trebuie să mă scol o oră mai devreme şi mai ales când afară este timp mohorât sau frig, o, atunci este cu totul altceva!“
Dacă am fi întrebaţi care este, după părerea noastră, motivul care i-a împiedicat de-a lungul anilor pe foarte mulţi credincioşi să înainteze în viaţa lor spirituală, răspundem fără ezitare: „este tentaţia, în faţa căreia au cedat, de a nu-şi pune dimineaţa îmbrăcămintea şi armura, înainte de a părăsi camera ca să înceapă activitatea”. Numai câteva minute de reculegere şi meditaţie pot fi, oare, o pregătire potrivită pentru luptă, o provizie suficientă pentru nevoile zilei? Ne vor permite acestea să aducem înaintea Domnului toate nevoile, toate dificultăţile şi detaliile activităţii noastre? Ne vor fi de ajuns să cunoaştem gândul şi voia Lui cu privire la noi, să ne hrănim din Cuvântul Lui şi să-L strângem în inimă, să primim sămânţa pe care va trebui s-o răspândim în jurul nostru? Este acesta un timp suficient pentru destăinuiri, pentru cereri, mijlociri, dar, mai ales, pentru adorare şi mulţumiri? Zece minute, un sfert de oră în grabă nu sunt suficiente pentru toate lucrurile pe care Domnul vrea să ni le spună şi pentru învăţătura liniştită a Duhului Său, luminând vechiul Său Cuvânt cu o nouă lumină, făcându-l să radieze de gloria Sa şi să fie pătruns de viaţa Sa. Nu este destul timp pentru a ne întreţine cu Acela care ne este Prieten prin excelenţă.
Înseamnă că nu ţinem cu adevărat să ne aflăm în prezenţa Lui. Şi chiar dacă ar fi suficient pentru umila dragoste pe care I-o purtăm, credem care că va fi destul pentru marea Lui dragoste faţă de noi şi pentru a-l satisface inima Lui care aşteaptă să comunice cu a noastră? El ne iubeşte atât de mult, încât vrea să ne aibă aproape de El pentru eternitate, iar noi Îl iubim atât de puţin, încât nu ne îndurăm să coborâm din pat în timp util, ca să putem avea cu El comuniune de „o jumătate de oră“.
El a fost primul la întâlnire. El nu dormitează. El nu ne-a lipsit, noi l-am lipsit. Cine va putea spune ce am pierdut în această dimineaţă? Cine poate cunoaşte harurile pe care le avea Domnul păstrate pentru noi?
Şi, dimineaţă după dimineaţă, timp de trei sute şaizeci şi cinci de zile ale anului, care au trecut, ce multe comori spirituale am lăsat să ne scape! Dar poate că cineva gândeşte că „este acelaşi lucru dacă-mi aleg timpul de rugăciune puţin mai devreme sau puţin mai târziu; înainte de dejunul familiei şi de intrarea în activitatea zilei sau numai după aceasta“. Eşti aşa de sigur? Nu ne-a dovedit o experienţă deseori repetată că nu este deloc acelaşi lucru? Ai ieşit din cameră fără să-ţi înalţi sufletul către Dumnezeu decât fugitiv, fără să-I acorzi timpul să te întărească şi să te binecuvânteze, cum voia El să facă. Poate că nici n-ai deschis Cuvântul Său, ca să asculţi ce vrea să-ţi spună.
lată acum conversaţiile, treburile, studiile; au sosit scrisorile, ziarele; te oprești să le citeşti; nu este vorba decât să arunci o privire ca să ştii ce spune unul sau altul, să parcurgi telegramele; apoi datoriile te cheamă, un lucru urgent, neterminat; cineva vrea să-ţi vorbească; a sosit ora de tren sau de autobuz, a venit ora plecării; dar momentul să te retragi în camera ta nu va sosi în această zi; sau, dacă soseşte, vei fi întrerupt sau chemat. Vrăjmaşul sufletelor noastre este deosebit de ingenios ca să împiedice reușita acestor bune intenţii tardive.
Dar piedicile exterioare nu sunt cele mai periculoase. Presupun că nimic nu intervine la această oră, ca să te împiedice să te reculegi în singurătate. lspititorul are pregătite alte şiretlicuri. Se întâmplă că lucrurile vizibile se suprapun lucrurilor invizibile. Preocupări care nu au în ele nimic vinovat, dar care sunt străine de lucrurile lui Dumnezeu, înăbuşe Cuvântul şi împiedică rugăciunea.
Atenţia nu ți se poate fixa; nu eşti sigur dacă nu este nevoie să fii în altă parte şi că nu va veni cineva deodată să te întrerupă; faci un efort - rareori reuşit - să uiţi discuţiile începute sau conţinutul ziarelor şi al scrisorilor; treburile gospodăriei trebuie acum supravegheate; toate acestea îţi revin în duhul tău: zgomot de voci, sunete confuze, care umplu casa, ajung până la tine; şi apoi este altceva care te preocupă în acest moment, sunt lucruri care presează şi pe care le cunoşti. Acestea nu revin pentru nimic în lume. Şi astfel începi cursa fără să fi folosit timpul ca să-ţi încingi mijlocul; angajezi lupta fără să fi îmbrăcat armura. Ca urmare, ziua este rea; eşti slab, eşti învins. Este foarte normal aceasta, dar nu este tot.
Pe lângă faptul că eşti dezarmat in faţa ispitelor, crezi că lucrul tău de astăzi poate - pe această cale - să fie o lucrare de ascultare prin care Dumnezeu să fie glorificat? Fiecare nouă zi ne este dată ca să facem nu voia noastră, ci voia lui Dumnezeu. Însă, dacă începi activitatea zilei fără să te hrăneşti din Cuvânt prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu, este aceasta voia Lui pe care ai căutat-o cu credincioşie dis-de-dimineaţă? Ai ascultat chemarea Lui şi ai întrebat Cuvântul Său de ordine? l-ai prezentat, printr-o mijiocire frăţească, sufletele cu care eşti pus în legătură?
Ai făcut orice lucrare sau cuvânt în Numele Domnului şi privind la El? Sau, mai curând, ai început să trăieşti după propriile tale impulsuri, mai mult sau mai puţin pătate, pe care le-ai fi împlinit, în timp ce credeai că eşti foarte ocupat în serviciul Stăpânului?
Puţin câte puţin se ridică între sufletul tău şi Dumnezeu un nor care se îndeseşte din ceas în ceas şi îţi voalează claritatea feţei Sale. De acum, neliniştea conştiinţei tale îţi îngreunează posibilitatea de a folosi pentru rugăciune un eventual moment de singurătate, care ar putea apărea în cursul zilei. Ai vrea să cauţi puterea lui Dumnezeu care-ţi lipseşte pentru slujba Domnului, dar inima îţi este apăsată.
Eşti nemulţumit de tine. Rugăciunea nu izvorăşte sau nu este decât o formă care te lasă uscat şi gol. Duhul Sfânt nu este prezent. El a fost „întristat“ şi „respins“. Dacă deschizi Biblia, în loc să găseşti plăcere în voia lui Dumnezeu, sufletul tău nu se cufundă în el ca să primească ceea ce-i lipseşte; Cuvântul lui Dumnezeu nu locuieşte din belşug în tine.
Ar trebui un efort de voinţă şi de credinţă ca să te redresezi şi să locuieşti în locurile de sus în comuniunea sufletului tău răscumpărat cu Salvatorul care te-a mântuit desăvârşit şi pentru totdeauna.
Poţi să faci acest efort acum. Potrivit cu 1. Ioan 1:9 , este important să recunoşti înaintea Dumnezeului tău greşelile de care eşti conştient şi, potrivit promisiunii Sale, ai siguranţa iertării. Dar, aşa cum simţi prea bine, această întoarcere la Domnul devine mai dificilă exact în măsura în care de dimineaţă ai umblat pe propriile tale căi.
Este oare de mirare după aceea dacă viaţa spirituală lâncezeşte, dacă prezintă urcuşuri şi coborâşuri, multe infidelităţi şi multă descurajare, puţine biruinţe şi prea puţină bucurie? De ce să cauţi cauza acestei lăncezeli în dificultăţi cu totul excepţionale ale anturajului, ale înclinaţiilor tale sau ale circumstanţelor exterioare?
Ah! Aceste dificultăţi au fost pe bună dreptate mijlocul ales de dragostea Tatălui pentru a forţa sufletul nostru să se sprijine mai mult pe El şi ca de dimineaţă să bea din izvorul vieţii. Ar trebui care ca El Însuşi, întrerupând deodată alergarea noastră, să ne aducă într-un dialog serios, printr-o îmbolnăvire, ca să ascultăm tot ce vrea să ne spună? Nu ne va obliga, într-o zi, să regretăm amarnic timpul în care harul Lui ne căuta degeaba dis-de-dimineaţă, ca să ne întărească în vederea serviciului pentru El? Să nu aşteptăm această zi de lungi vegheri în boală sau în îngrijorări ca să ascultăm gingaşul şi durerosul Lui reproş: „N-ai putut să veghezi un ceas împreună cu Mine!”
Gândesc că nu este niciunul dintre noi care să nu fi luat de nenumărate ori hotărâri bune şi care să nu fi eşuat. Acest lucru nu trebuie să ne surprindă: printre piesele armurii spirituale pe care Cuvântul lui Dumnezeu ne cheamă s-o îmbrăcăm pentru lupta credinţei nu figurează hotărârile noastre vagi. Trebuie să încercăm ceva mult mai solid.
Care sunt remediile?
a) În primul rând, să fim hotărâţi: Iată ce ne trebuie! Nu gemete ale neputinţei noastre, nu dorinţe lâncezite, superficiale şi prelungite: „aş vrea“ sau „ar trebui să pot“. Nu! Nici chiar capricioase şi înfierbântate fapte nesăbuite; nu, nimic din toate acestea, ci mai curând hotărârea calmă, umilă, perseverentă, a unui David, a unui Daniel, a unui Pavel. Dacă nu suntem hotărâţi, rugăciunea este paralizată şi rămâne fără răspuns. Suntem hotărâţi asupra acestui punct? Cu alte cuvinte, ceea ce declarăm că dorim să facem, avem în mod real intenţia să facem acum? Dacă nu este aşa, să cerem fără întârziere ca Duhul oricărui har să ne facă sinceri şi hotărâţi. Să cerem aceasta chiar acum, da, în acest moment când se aude o nouă chemare a lui Dumnezeu către conştiinţa noastră. Să nu ne lăsăm sustraşi, să nu părăsim locul înainte de a fi luat, sub privirea Sa, o hotărâre fermă. Acest lucru este foarte serios. ÎI doreşti acum sau nu-l doreşti? Nu este posibilă nicio cale de mijloc.
b) În al doilea rând, odată ce suntem hotărâţi, să ne rugăm! Să cerem lui Dumnezeu ca hotărârea pe care am luat-o, prin harul Său, să fie eficace prin acelaşi har. Subliniem din nou faptul că nu serveşte la nimic să ne risipim în lamentări şi în rugăciuni vagi. Nu mâine, ci chiar acum trebuie să începi; mergi la Stăpânul nostru îndurător şi spune-I Lui lipsurile tale vinovate, ca să poţi apoi să înfrunţi lupta care te aşteaptă, întărit prin puterea Lui, în virtutea sângelui care curăţă şi a Duhului care însufleţeşte, susţinut de Cuvântul Lui mângâietor şi puternic. Nu fii mulţumit să iei o mare hotărâre pentru toate zilele vieţii tale; Dumnezeu procedează altfel: El ne cheamă „în fiecare dimineaţă“ (Isaia 50:4 ). Cere-l energia harului Său în dimineaţa care vine, dacă îţi va fi îngăduit s-o vezi. Cere-l Lui să vegheze asupra ta în timpul acestei nopţi, să-ţi trimită gânduri sfinte, să te pătrundă sentimentul prezenţei Sale chiar în clipele când de-abia mai ai conştiinţa de tine însuţi. Cere-l ca, în momentul când te vei trezi, să fii „tot cu El“ (Psalmul 139:18 ) şi atunci să te facă în stare să te ridici, fără murmur, fericit să veghezi un ceas liniştit şi neîntrerupt cu Mântuitorul tău.
c) Totuşi, chiar rugăciunea cea mai fierbinte şi hotărârea cea mai fermă vor fi fără efect, dacă nu adăugăm la acestea în al treilea rând o prevedere care face mai mult decât o renunţare. Dacă ţinem neapărat să veghem seara târziu, ne va fi mult mai greu să ne sculăm dimineaţa în zori. „Aş da orice în lume ca să mă pot bucura de o oră atât de preţioasă“, spunea un creştin leneş, sau oricare altul pentru care somnul prelungit este absolut necesar. Ei bine, nu! Lucrul pe care nu-l dai deloc este o oră din serile tale. Este prea exigent să ţi se ceară să părăseşti o oră mai devreme seara colţul de lângă foc, cartea captivantă, conversaţia interesantă sau lucrul început, pentru a putea să te scoli a doua zi cu o oră mai devreme? Totuşi, dacă vei vrea să faci numai o experienţă, vei vedea că binecuvântarea obţinută îndelung va compensa de mii de ori sacrificiul. Eu nu vreau să neg faptul că este (mai ales la început) un efort greu de repetat seară după seară. Dar este o chestiune de ascultare şi de fidelitate; Iar Dumnezeu încurajează fidelitatea mai mult decât am putea crede noi. De-abia dacă mai este nevoie să spunem că obiceiul de a citi în momentul de culcare „câteva pagini“ dintr-o lucrare oarecare te va face să pierzi fructul orei binecuvântate fie în aceeaşi seară, fie a doua zi dimineaţa. Oh, să fie camera ta, cât de puţin, sanctuarul Oaspetelui nevăzut! Nu-L lăsa să aştepte pentru că vrei să termini capitolul unei cărţi care nu este Cuvântul Său! A termina un capitol înseamnă de cele mai multe ori să-l începi pe următorul. Celelalte lucruri îţi umplu duhul şi deodată spui: „Este posibil? N-am crezut să fie atât de târziu!“ În tot acest timp, Domnul aştepta. Dacă atunci când te-ai decis să închizi cartea, dorinţa de a citi Cuvântul lui Dumnezeu a zburat, trebuie să te mai miri?
d) Aceste trei condiţii nu sunt suficiente fără cea de-a patra, care este încrederea. Aici se vede adesea lipsa platoşei. Să te rogi şi să nu crezi în împlinirea acestei rugăciuni! Ne îmbrăcăm cu diferite piese ale armurii, dar nu le punem pe toate la adăpostul scutului credinţei; se întâmplă de multe ori să cerem Domnului să lucreze pentru noi, dar nu ne abandonăm Lui total, ca să-L lăsăm să lucreze. Să n-ai încredere în tine însuţi şi să n-ai încredere în Isus sunt lucruri foarte diferite. Ai fost redus până acolo ca să-ţi spui ţie însuţi: „Am eşuat în mod constant în fiecare dimineaţă; nu mai ştiu ce să fac; când vine momentul, nu pot găsi puterea necesară; să iau alte hotărâri tot atât de zadarnice ca cele precedente, nu merită truda!“
Aici ai ajuns? Nu-i nimic; aproape că aş spune: cu atât mai bine, dar cu condiţia să nu rămâi aici. „Eu nu pot, dar Isus poate“, iată soluţia acestei dificultăţi, ca şi a tuturor. „Eu nu pot găsi în mine puterea să mă ridic; ca urmare, voi pune acest lucru cu perseverenţă în mâinile Domnului, aşteptând numai de la El toată puterea. El Se va încărca şi în această situaţie cu tot ceea ce mă priveşte“. Fără îndoială, este umilitor şi dificil – dar nu fără motiv – să fii adus în această stare. Cu cât tentația pare mai nesemnificativă, cu atât căderea este mai ruşinoasă şi slăbiciunea mai evidentă.
„Fără Mine nu puteți face nimic“, a spus Domnul Isus, iar conştiinţa noastră adaugă: „nimic, într-adevăr, nici chiar să mă scol la ora dorită“. Dar, când am ajuns aici, când recunoaştem că toată puterea noastră este numai slăbiciune, nu ne mai rămâne decât să spunem: „Mântuitorul meu, mă voi încrede în Tine“. Spune-I Lui acum, spune-l diseară, prevăzând această bătălie de atâtea ori pierdută. Ai încredere simplă, reală, în El, că îţi va da biruinţă şi vei vedea că EI nu-ţi va înşela încrederea ta; n-a făcut acest lucru şi nu-I va face niciodată.
Secretul biruinţei este încrederea în El, Cel credincios. Când vei câştiga o bătălie în felul acesta, vei fi încurajat să câştigi şi altele, pentru că El îi conduce pe ai Săi din putere în putere. Totuşi, să nu te gândeşti că vei putea vreodată să te odihneşti pe victoriile obţinute.
Asemenea iluzii vor fi preludiile unor noi căderi. Domnul Isus singur este din zi în zi Eliberatorul tău. După ce te vei încredinţa Lui în această seară, încrede-te în El şi mâine şi în fiecare seară, din nou, pentru dimineaţa care va urma; numai aşa EI te va face biruitor. Nu vrei să iei pentru tine acest obicei, ca să poţi începe o perioadă nouă, mai sfăntă, mai utilă, mai fericită, într-o comuniune mai strânsă cu Domnul tău? Prea mult timp am devenit mizerabili de bunăvoie; „timpul pierdut“ este de ajuns indolenţei şi necredinţei noastre!
Să nu aşteptăm un moment mai potrivit, ci ASTĂZI să avem de-a face serios cu Domnul în această privinţă, iar mâine dimineaţă, întăriţi numai prin puterea Lui, când vom auzi la sculare: „Stăpânul a venit şi te cheamă!“ (loan 11:28-29), să facem ca Maria, care, „cum L-a auzit, s-a sculat şi a venit la El“.
