"Imparatul Solomon si epoca sa de aur (2)"

Categorie: Invataturi biblice

Ţările învecinate:

În sec. al XI-lea şi al X-lea, Israelul şi-a instaurat şi menţinut cea mai puternică monarhie din întreaga sa istorie. Nici înainte şi nici după aceea naţiunea nu a mai avut frontiere atât de vaste şi nu a impus atât de mult respect internaţional. Acestă expansiune a fost posibilă în mare măsură din cauză că în această perioadă nu putea intervenii nici un amestec dinspre extremităţile Cornului de Aur.

Solomon a fost împăratul care a domnit peste Israel patruzeci de ani fără să poarte nici un război şi totuşi ca împărat peste cea mai putenică împărăţie la varemea aceea, lucrul care s-a datorat grijei tatălui său de a supune încă din timpul vieţii lui pe toţi duşmanii.

Egiptul:

Prima împărăţie mondială, cunoscută în istorie a fost Egiptul în periada istoriei sale cunoscută ca perioada Imperiului (cca 1546-1085 î. Cr.). Această perioadă a fost condusă de trei dinastii: Sub primii trei conducători ai dinastiei a XVIII-a Egiptul a devenit un imperiu puternic.  În optsprezece campanii faraonul Thut-mose al III-lea a extins controlul regatului său până la Eufrat, trecând cu armatele prin Palestina sau navigând pe Mediterana  până pe coasta feniciană.

În următoarea Dinastie, care a durat până în 1200 î. d. Cr., faraonii au început recucerirea imperiului asiatic şi au mutat capitala în delta răsăriteană. Suveranii egipteni din timpul Dinastiilor a XIX-a şi a XX-a au luptat să-şi păstreze regatul. Pe măsură ce puterea regilor a scăzut, preoţimea locală a lui Amun a câştigat suficientă forţă pentru a instaura în jurul anului 1085 î.Cr. Dinastia a XXI, dar Egiptul nu s-a mai refăcut niciodată din acest declin pentru a-şi recâştiga poziţia ca imperiu mondial. Pierderea prestigiului egiptean se reflectă în tratamentul lipsit de respect acordat  de Wen-Amun în călătoriile lui la Byblos ca emisar (cca 1080 î. Cr.). Până în al patrulea an al domniei lui Ieroboam (cca 927 î. Cr.), Egiptul nu a fost în stare să invadeze Palestina (I Împ. 14:25-26).[1]

În timpul domniei lui David, Egiptul nu mai era un pericol pentru Israel, de fapt nici nu este amintită, în biblie vreo campanie militară împotriva Egiptului.

Asiria:

În zilele lui Shamshi-Adad I (cca. 1748-1716) Asiria s-a bucurat de o perioadă de prosperitate, având ca cetate principală Ashurul. După aceea, timp de mai multe secole, Asiria a fost umbrită de regatul hitit din Asia Mică şi de regatul Mitanni care domina partea superioară a Tigrului şi Eufratului .[2]

Istoria propriu-zisă a Asiriei îşi are începuturile în jurul anului 1100 î.Cr., odată cu domnia lui Tiglat-Pileser I (cca 1114-1076 î.Cr.). Conform analelor acestuia, el a extins puterea naţiunii sale înspre vest către Marea Mediterană, dominând naţiunile mai mici şi mai slabe din această zonă. Totuşi în următoarele două secole, puterea Asiriei trece pe planul al doilea, în timpul domniei lui David şi Solomon, când Israelul a fost o putere dominantă în zona Cornului de Aur.

Filistienii:

Din relatarea biblică se cunoaşte că filistenii erau principalii duşmani ai Israelului în acea vreme. Respinşi în încercările lor de a pătrunde în Egipt, filistenii s-au aşezat în număr mare în câmpiile maritime ale Palestinei, la scurt timp după 1200 î. Cr. Cinci oraşe au devenit fortăreţe filistene: Ascalon, Asdod, Ecron, gaza şi Gat (I Sam. 6:17). În fiecare din aceste fortăreţi independente conducea un “domn” care supraveghea cultivarea terenului înconjurător. Deşi, după raportul lui Wen-Amun, filistenii se aflau într-o competiţie activă cu fenicienii pentru controlul comerţului maritim lucrativ, aceştia ameninţau să invadeze Israelul în vremea lui Samson, Eli, Samuel şi saul. Fiind independenţi unul de altul, cei cinci conducători ai filistenilor se uneau ocazional în scopuri militare şi politice.

Secretul prelucrării fierului, deţinut de filisteni, făcea ca aceştia să poată ţine superioritate asupra Israelului (1 Samuel 13:19-22).

Cu toate că Saul a opus o oarecare rezistenţă înaintării duşmane, abia pe vremea lui David puterea  filistenilor a fost înfrântă. Ocupând Edomul, david a învăţat secretele prelucrării fierului şi a obţinut accesul la resursele naturale din Pen. Sinai. Astfel el a putut să realizeze o unire trainică a naţiunii lui Israel şi să stabilească supremaţia militară, care niciodată nu a mai fost serios contestată de filisteni.

Arameii:

Dinspre nord, principala ameninţare la adresa expansiunii lui Israel venea din Aram. Încă din timpurile patriarhale, arameii s-au stabilit în regiunea Khabur din nordul Mesopotamiei. Cel ami puternic stat aramic era Ţoba, aflat la nord de Damasc. Hahadezer, conducătorul Ţobei şi-a extins controlul până la Eufrat (2 Sam. 8:3-9) şi e posibil chiar să fi purtat lupte cu unele colonii asiriene din vremea lui Ashur-rabi al II-lea rege al Asiriei. La răsărit de Iordan şi la sud de muntele Hermon se întindeau statele aramaice Maaca şi la sud de Maaca Gheşur. După uciderea lui Amnon, Absalom s-a refugiat la Gheşur, întrucât mama lui provenea din aceea zonă. Tob (Jud. 11:3) se afla la sud-est de Marea Galileii şi la nord de Galaad. Aceste state aflate sub conducerea lui Hadadezer au constituit în vremea lui david un obstacol imens în calea expansiunii israelite.

Canaaniţi:

Fenicienii sau canaaniţi ocupau coasta Mediteranei, spre nord. Deoarece arameii formau un regat puternic dincolo de lanţul muntos al Libanului, fenicienii se concentrau asupra intereselor militare. Pe vremea lui David cetăţile Tir şi Sidon întemeiaseră un stat puternic înglobând teritoriul de coastă din vecinătate. Prin negoţ şi tratate, ei şi-au extins influenţa comercială în întreaga lume mediteraniană. Hiram regele Tirului şi Davod regele Israelului, au considerat că menţinerea unei atitudini prietenoase, fără ficţiuni militare, era folositoare ambelor părţi.

Edomiţii:

Popor care populau regiunea muntoasă de la sudul Mării Moarte erau conduşi de regi încă înainte ca Israelul să adopte monarhia (Gen. 36:31-39). Cu toate că Saul a luptat cu edomiţii, david a fost acela care i-a supus cu adevărat. Afirmaţia că ei au devenit slujitorii lui David, care a aşezat garnizoane pe întreg teritoriul lor, are implicaţii vaste (II Sam. 8:14). David scotea din minele Edomului resurse naturale cum ar fi cuprul şi fierul, care erau extrem de necesare Israelului pentru a distruge monopolul filistean în producţia de armament.

Amaleciţii şi ei descendenţi ai lui Esau, deţineau feritorii la vest de Edom, înpre frontiera  egipteană. Saul a încercat să-i distrugă pe amaleciţi, dar nu a reuşit săi nimicească cu desăvârşire (I Sam. 15). Mai târziu amaleciţii au atacat Ţiclagul, cetate ocupată de David când era fugar pe teritoriul filistenilor; după aceea, amaleciţii sunt foarte rar menţionaţi.

Moabiţii, aflaţi la este de Marea Moartă, au fost învinşi de Saul (I Sam. 14:47) şi cuceriţi de David. Timp de vreo două secole ei au rămaşi supuşi lui Israelului, plătind tribut.

Amoniţii ocupau teritoriul mărginaş de la graniţa răsăriteană a Israelului. Saul i-a învins la Iabes-Galaad, când s-a încoronat ca rege (I Sam. 11:1-11). Când amoniţii au sfidat tratativele de prietenie iniţiate de David prin alianţa lor cu arameii, acesta nu numai că i-a înfrânt, dar le-a cucerit şi cxapitala, raba-Amon (II Sam. 12:27). În timpul regatului, ei nu au mai contestat niciodată superioritatea Israelului.

În acest context politic, Solomon a domnit ca împărat peste Ierusalim şi Israel. Toate popoarele care au avut vreodată stăpânire asupra altor ţări, au ajuns în această poziţie numai înaine şi după peioada domniei lui Solomon; astfel a pregăit Dumnezeu prin David şi alţi oameni şi împrejurări, terenul potrivit pentru domnia de aur a lui Solomon.

[1] Samuel J. Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament, ed.Cartea Creştină – Oradea, 2001, pag. 66

[2] Samuel J. Schultz, pag. 216

sursa: https://la1ceai.wordpress.com/