Categorie: Invataturi biblice
Ai Săi din vremea aceea nu ştiau nimic din toate acestea, deşi fuseseră scrise şi profeţite cu mult înainte şi deşi chiar El le spusese tot ceea ce urma să se întâmple şi că după trei zile va învia. Dar moartea avea o aşa putere asupra inimilor, încât, punându-I trupul în stânca ce avea să-I slujească drept mormânt pentru trei zile, ei, cei pioşi, erau trişti şi fără speranţă. Aşa au venit şi duminică dimineaţă la mormânt, căci inima omului, dacă nu-L are înaintea ochilor pe Isus Biruitorul, Cel Viu, nu poate fi altfel decât tristă.
Au venit dimineaţa, ca să-I aducă un ultim omagiu prin mirurile ce se cuvenea să-I acopere trupul. Era dimineaţa zilei dintâi, nu doar a săptămânii, ci a unei noi creaţii care nu putea începe decât cu El, Creatorul. O creaţie inversă celei dintâi, o creaţie care începe cu Omul înviat, apoi cu aducerea alor Săi pe terenul învierii, după care vor fi create ceruri noi şi un pământ nou, pentru ceea ce se numeşte, pe scurt – ameţitor de simplu – starea veşnică; pentru eternitatea în care nu va mai fi nimic de corectat, de administrat, în care nimic nu va mai fi în contrast cu caracterul moral al lui Dumnezeu, ci în care „Dumnezeu va fi totul şi în toţi“. Iar dacă aceste lucruri nu-mi umplu privirile până la a da pe deasupra, înseamnă că nu măsor încă harul: ştiu de unde m-a luat când m-a mântuit, dar nu ştiu unde m-a dus, ce a găsit cu cale să facă dintr-un fost «Mr. Mulţime Pilat Caiafa Baraba».
Ele însă, căci dis-de-dimineaţă nu veneau spre mormânt decât femeile, se apropiau cu pioşenie de Cel pe care, ştiau bine, nu-L vor uita niciodată. Triste, timorate, tăcute şi resemnate, păşeau totuşi mânate de o dragoste şi de o recunoştinţă de nespus. Făceau parte, poate, dintre cei mulţi care beneficiaseră, spiritual sau prin vindecarea trupească, de prea grăbita-I prezenţă printre noi. Le văd şi astăzi, nu cu mintea, ci aievea, mirosind a levănţică şi a tămâie, îmbrăcate în negru, unele venind cu o dragoste ce nu poate fi pusă la îndoială la locul acela din sat în care ar trebui să se întâlnească cu Dumnezeul cel Viu. De două mii de ani sunt la fel, negre şi tăcute, gata să îndeplinească un ritual pentru un Hristos mort pe care Îl iubesc din tot adâncul inimii. O să-mi spui că imaginea asta idilică nu mai există acum, în secolul XXI. Mai întâi, nu este tocmai idilică; ştiu că duminică dimineaţa sunt mai toţi mahmuri, de prea mult vin sau de prea multă muncă, sau de amândouă. Ştiu că nu mai este nimeni interesat să se trezească pentru a se întâlni cu Domnul. Totuşi, în harul Său, Şi-a păstrat inimi ce bat pentru El, indiferent cât de naive sau de neştiutoare ar fi. Le vor urma într-un fel sau altul şi bărbaţii, ca Petru şi Ioan odinioară, nelămuriţi cu toţii cum se face că în mormânt nu este nimeni. Mulţi vor pleca acasă, mulţumiţi că au făcut ce se cuvenea pentru Cel ce a murit pe cruce, pentru că, prin semnul pe care cu pioşenie nu uită să-L facă, arată limpede că nu au trecut dincolo de Golgota. Din când în când însă, câte un suflet trăieşte ceva ciudat: rămâne pe gânduri. Nu se duce să-şi îngrijească vitele, nici să pună masa pentru cei dragi, sau, chiar dacă o face, în duh este tot acolo, lângă mormânt, ca Maria cea din Evanghelie. Un mormânt gol şi învins, dar care, lor, atâtor suflete scumpe, de două mii de ani încoace nu le produce decât uimire. Totuşi, binecuvântată este ziua în care rămâi lângă mormânt, chiar în ignoranţă.
Şi, stând Maria şi privind pierdută, Se apropie de ea chiar Isus. Curios lucru, ea nu-L vede. Privirea noastră este atât de încăpăţânată când e vorba să ştie instinctiv unde este El, Cel Viu, atât de temeinic hotărâtă să privească spre mormânt, şi nu spre glorie. Iar Domnul, Păstorul cel Bun, Păstorul cel Mare, cum fac toţi păstorii de care mi-i aşa drag, o cheamă pe nume chiar în clipa în care ea, crezând că este grădinarul, Îi cere să-i înapoieze trupul pentru a-l îmbălsăma: Marie! Şi nu ştiu cum n-a izbucnit în plâns El, Domnul. Dar oare plâng trupurile de glorie, trupurile de înviere? Cu sau fără lacrimi, simţământul este acelaşi, iar cuvintele nerostite dau şi mai multă greutate gândului fără glas: Marie, de ce Mă iubeşti ca pe un mort, că viii n-au nevoie de ritualuri… De ce trăieşti de două mii de ani în pioşenia tristă, plină de parfum religios, a celui ce nu s-a întâlnit încă aievea cu Cel ce este viu în vecii vecilor? Când unul dintre aceste suflete trăieşte întâlnirea cu Domnul pe paginile Scripturii sfinte, primeşte, aidoma Mariei, minunatul prototip, porunca de a spune şi celorlalţi fraţi ai Domnului că El este viu, în glorie, la Tatăl Său, de acum şi Tatăl nostru, la Dumnezeul Său şi Dumnezeul nostru. Fiindcă oricât de uimitor ar putea să pară, El, Isus Dumnezeu, Hristosul din glorie, rămâne Om, şi ca Om, va stăpâni peste toate, El, care este şi rămâne Cel veşnic, Părintele eternităţii. Dacă ar fi cu putinţă să flutur un steag alb printre cei credincioşi, aş scrie pe el cu albastru cuvintele acestea: „Există un Om în glorie!“. Marie, şterge-ţi lacrimile!
Privesc deci cu dragoste spre toţi cei care îşi zbuciumă gândurile, aşteptând ca „grădinarul“ să-i îndrume spre „dreptul ritual“ faţă de Persoana iubită. Iar dacă ar fi să aleg, mai degrabă aş sta alături de ei decât de aceia care, la facultatea de teologie (!) au învăţat să cânte tare şi vesel despre învierea Aceluia cu care cei mai mulţi nu s-au întâlnit vreodată. Nu vor putea vedea din locul în care sunt aşezaţi nici măcar o sclipire din răsăritul acelei zile în care „Grădinarul“ te cheamă pe nume. Şi nu vor putea înţelege de ce nu te alături orchestrei lor creştine peste care însă n-a trecut nici măcar izul ierburilor amare şi care se exprimă într-o manieră nedemnă chiar de maiestatea sa, regele cel pământesc, iubit de cei puţini şi ignorat de cei mulţi, şi cu atât mai puţin demn de Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor. Da, azi e la modă să ajungi la Biserică la miezul zilei şi atunci nu cu aloe şi cu smirnă, ci cu mireasma propriei voinţe arse pe un altar cu foc străin. Prin harul Domnului pot totuşi să fiu alături de credincioşi care doresc să se strângă în fiecare dimineaţă a zilei dintâi pentru Numele care este mai presus de orice nume; Numele Aceluia care a spus: „Acolo Eu sunt în mijlocul lor“.
Există un Om în glorie, dar aceasta s-a întâmplat doar după învierea Domnului Isus. Mă gândesc adesea la o pagină a Bibliei pe care, în chip aparent nelalocul ei, se găseşte o rânduială ciudată, cu privire la o posibilitate ipotetică, dar extrem de improbabilă: ce să se facă atunci când un rob evreu, al unui stăpân tot evreu, primeşte de la acesta o soţie care-i naşte copii; căci, după şapte ani, robul poate ieşi liber, după lege. Vor ieşi cu el şi soţia şi copiii? Sau ei vor rămâne ai stăpânului? Mă gândesc ce aş fi făcut eu dacă aş fi fost pus într-o astfel de situaţie. Rânduiala de pe acea pagină din Scriptură continuă şi spune că, evident, robul evreu trebuie eliberat după şapte ani, potrivit poruncii Domnului, dar soţia şi copiii aparţin stăpânului. Există însă o soluţie pentru ca familia să rămână desăvârşit împreună: robul să vrea să rămână rob, spunând, simplu, că-şi iubeşte stăpânul, soţia şi copiii şi că nu vrea să iasă liber; şi va rămâne rob din dragoste. Nu-i aşa că începe să se lumineze? Stăpânul e Tatăl ceresc; Robul e El, Domnul, Cel care de bunăvoie a ales să ia un trup omenesc, un trup de rob, un trup, adică să devină făptură, deşi n-a încetat nicio clipă să fie ceea ce este, Dumnezeu. Iar făpturii i se potriveşte ascultarea, ca şi robului, ascultarea de Stăpânul Creator. Robul din rânduiala din vechime este doar o palidă imagine a Aceluia care este Fiul Stăpânului, El Însuşi stăpân a toate, dar care a devenit rob şi a primit o soţie – Adunarea alcătuită din toţi cei născuţi din nou în vremea harului – şi copii – toţi credincioşii din vremea scursă după biruinţa de la cruce. Iar El, Stăpânul-Rob, adică Dumnezeu-Om, iubindu-L pe Tatăl şi pe ai Săi, alege de bunăvoie să rămână om şi să-i aibă pe ai Săi alături atunci când, ca Om, va stăpâni universul, căci este Fiul şi este vrednic. Inima Sa nu va fi mulţumită deplin decât dacă ai Săi Îi vor fi alături atunci când va sta pe tron. Dar ai Săi nu vor fi altceva decât oameni, deşi, curând, în trupuri de glorie, ca al Hristosului înviat. Prin urmare, ca să rămână cu ei, va rămâne Om pentru totdeauna, dar Om glorificat, ca şi ei. Harul devine ameţitor! Căci Cel ce a ales să rămână Rob-Om este nimeni altul decât Stăpânul Domnul; şi nu un înger, ci un Om va stăpâni universul, iar noi alături de El, Domnul şi Mântuitorul nostru. Da, atunci Împărăţia Lui va fi de aici, dar va fi mai mult decât atât, va fi cerească, ca şi ai Săi, cereşti atunci şi cu trupul, nu doar cu duhul şi cu năzuinţa, ca acum în lumea lui Pilat şi a lui Caiafa. Va fi aievea ca la înălţarea Domnului Însuşi, la 40 de zile după înviere, într-un contrast izbitor cu ce înseamnă astăzi „a zbura“. Atunci
„un Om ceresc pornea la drum, fără motoare, fără fum, fără pufniri de nor fierbinte;
… nu se mişca un strop de lut, nu tresărea o frunză-n zare, Se înălţa spre absolut
Cel mai slăvit cosmonaut, dar fără spasm şi reactoare.
Şi omul binecuvânta, iar fraţii Săi, cei unsprezece,
vedeau în ochii Lui o stea
sau poate o lacrimă era,
ei nu ştiau ce se petrece“.
Ai ghicit, sunt versurile aceluiaşi poet, acum la Domnul.
Va reveni aşa cum a plecat, fiindcă Îşi iubeşte soţia şi copiii, iar planul divin nu înseamnă numai recuperarea oilor pierdute, pocăinţa răzvrătiţilor şi plătirea preţului pentru iertarea păcatelor lor, ci aducerea celor cândva muritori în gloria învierii Domnului şi a dragostei de nepătruns dintre Fiul veşnic şi Tatăl veşnic, în duioasa armonie perfectă a Duhului cel Sfânt, Duhul cel veşnic, Duhul slavei. Este mult peste puterile minţii noastre de acum.
Ce este şi mai uimitor pe acea pagină sfântă scrisă acum 3.500 de ani este că imediat deasupra tronează cele zece porunci date de Dumnezeu pe Sinai; porunci drepte, fără îndoială, dar care nu au putut aduce decât dreapta condamnare pentru un păcătos ca mine. Iar El, Domnul, care a dat acele porunci, ştia aceasta prea bine. De aceea, alături de lege, a pus şi unica posibilitate de satisfacere a cerinţelor ei: propria Sa întrupare ca Om-Rob, moartea şi apoi învierea Lui ca Om în glorie. Miracol al Sfintelor Scripturi! Numai cei care nu le cunosc se pot îndoi de inspiraţia lor divină, căci astfel de sensuri profunde se află pe fiecare pagină, la fiecare pas. Mă voi cufunda oricând bucuros în parfumul lor de eternitate!
Ne apropiem de aeroport. Pilotul a scos trenul de aterizare. Privesc prin hublou elicea cu şase pale. Mă întreb câţi dintre pasageri, grăbiţi să ajungă acasă, la copii, se gândesc la clipa când vom pleca de pe pământ pentru a nu ne mai întoarce niciodată pe el aşa cum am plecat. A fost încă o aterizare reuşită, obişnuită, deja banală, pentru că au fost oameni care au iubit zborul, atunci când asta cerea temeritate. Ce simt oare când zbor? Cât sunt sentimente deşarte de înălţare şi cât e suspinul după ceea ce va veni? Ce binecuvântare să priveşti lumea prin ochii Domnului! Va fi curând, simt şi aud acea clipă; dar fără spasm şi reactoare.
Te întrebi poate de ce n-am spus nimic despre învierea în sine, de ce am trecut peste acest eveniment constatând doar efectele şi realitatea, autenticitatea lui. Cei care cunosc Scriptura vor observa cu uşurinţă că n-am făcut decât să urmez descrierea ei. Nu se spun multe despre înviere, în afară de faptul că au fost implicate toate cele trei Persoane ale Divinităţii: Tatăl, cu nemaipomenita Sa putere, Fiul veşnic care a ridicat El Însuşi templul trupului Său dărâmat de oameni cu câteva zile mai devreme, şi Duhul etern, pentru a dovedi divinitatea Aceluia pe care moartea nu L-a putut reţine. Cum anume s-a produs evenimentul, nu ştiu; nici n-am avea cuvinte pentru a descrie aşa ceva, nici măcar percepţia intelectuală şi spirituală. Căci dacă ea ne-ar putea călăuzi până în această taină, probabil s-ar naşte şi cuvintele pentru a exprima cele percepute; asta dacă i-ar fi îngăduit cumva unui muritor să le rostească…
Nu se spun multe despre înviere, dar ni s-a dat să privim în stâncă după ce piatra a fost dată la o parte, iar ceea ce a rămas acolo, ca semn, vorbeşte cu putere despre ceea ce ştim că este adevărat în modul cel mai divin cu putinţă: învierea Domnului.
Nu se spun multe despre înviere, tocmai pentru că este autentică şi nu are nevoie de explicaţii convingătoare, cât mai detaliate şi mai coerente, pentru a deveni credibilă. Învierea ni s-a lăsat ca o taină sfântă pe care o putem desluşi la nivelul nostru prin semnele pe care le-a lăsat printre noi. Semne puţine, e drept, dar suficiente pentru un suflet sincer. Dezertorii s-au pierdut de mult pe drumul greu către adevărurile Bibliei.
Dacă vom intra în mormântul gol, ca Petru şi Ioan în duminica oricărui început, o vom face ca şi cum n-am fi intrat acolo; vom păşi ca şi cum n-am călca pământul cu talpa picioarelor. Vom atinge giulgiul doar cu privirea, sub blânda licărire a luminii datorită căreia nu mai suntem orbi. Totuşi, deşi vom lăsa totul aşa cum am găsit, noi înşine nu vom mai fi la fel când vom ieşi de acolo, căci, spre deosebire de ucenici în ziua dintâi, intra-vom în însemnele tainei ca unii care L-au întâlnit deja pe „Grădinar“. Iar dacă nu este aşa, ruga-te-voi, prietene, aşteaptă-ne afară, căci omul în Adam nu poate respira în acel loc. Şi ştii bine că nu vorbesc despre un loc fizic, pe care oricum nu-l mai ştie nimeni cu certitudine, ci despre ceea ce se află în duh dincolo de piatra rostogolită. Iar pe aceia care, cu conştiinţa deschisă, doresc să-L vadă, îi va găsi El Însuşi în modul cel mai simplu şi mai surprinzător, după ce va fi lucrat pocăinţa în inimile lor. Nădăjduiesc deci să ne întâlnim curând înăuntru, laolaltă cu pocăiţii, acolo unde omul natural n-ar vedea decât piatră care i-ar umple chipul de uimire, nicidecum inima de închinare.
Aici e linişte. Respiri, dar nu-ţi auzi suflarea. Seamănă mult cu zborul cosmonautului fără reactor, chiar fără foşnet de aripi, fiindcă, nu-i aşa, dacă te atrage cerul, nu ai nevoie de aripi pentru a te desprinde de pământ. Pe jos zac neputincioase fâşiile de pânză care I-au înfăşurat trupul. Sunt tot atât de nemişcate cum le-a găsit Ioan şi cum le-a statornicit pentru totdeauna pe paginile Evangheliei acum două mii de ani; fâşii de pânză, cochilie de acum inutilă, pe veci goală, semn al frontierei dintre moarte şi ceea ce este dincolo de ea pentru marele Biruitor şi pentru toţi ai Săi; semn al faptului că paharul amar a fost băut până la fund de către El, Înainte-Mergătorul; fâşii zăcând pe jos ce sunt, pentru ochii credinţei, capătul de parâmă de pe malul de acum; dar parâma este ancorată deja în lumea care va veni, în ceruri. Fâşiile de pânză, cochilie goală dar intactă, ca un pachet nedesfăcut din care s-a sublimat conţinutul, căci trupul de înviere este de altă sorginte decât pânza însăşi. Este ceva uimitor şi minunat, pentru că nu ţine nici de lumea aceasta, nici de cealaltă, ci de cea care va veni, căreia îi este dovadă, trâmbiţă şi steag; uimitor pentru oameni, căci putea fi văzut şi atins, şi purta (oare va înceta vreodată să le poarte?) semnele cuielor în mâini şi semnul suliţei în coasta străpunsă; uimitor pentru îngeri, care n-au înţeles cum se face că muritorii caută în mormânt pe Cel ce este viu. Văzuseră, bineînţeles, taina întrupării, atunci când au privit din ceruri spre iesle. Era pentru prima dată când îşi priveau Creatorul. Dar aici era altceva, era începutul celei de-a doua creaţii. De altă sorginte spun, nu doar decât pânza şi piatra, ci decât orice existase până atunci. Cel care este Dumnezeu şi de bunăvoie a devenit Om pentru a ne mântui, Cel care a fost Om perfect, care n-a făcut păcat, care n-a cunoscut păcatul şi în care nu s-a găsit păcat, Se afla de-acum dincolo de moartea în care a intrat pentru a ne elibera. Îmi văd cuvintele strivite de povara sfântă şi glorioasă pe care, oricum, n-ar fi putut-o purta. Numai El, Domnul, poate aşeza slovele după priceperea-I divină ca să stea ca o boltă peste care se aştern grele, deşi fără trup, adevăruri ce sunt mai presus de cuvinte; şi nu numai de cuvinte… Iar El, Omul glorificat, S-a descris pe Sine către ucenicul care odinioară obişnuia să se plece cu capul pe pieptul Lui. I-a vorbit în întâia viziune a Apocalipsei în cuvinte perfect rânduite ce poartă fără putinţă de naufragiu esenţa a tot ceea ce este, a fost şi va fi: „Nu te teme, Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, dar iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor“. Este începutul, căci este Dumnezeu înainte de orice ar putea vreo făptură să conceapă ca punct zero. Este Cel de pe urmă, pentru că este Părinte al eternităţii, cea care va veni, dar care, ca şi El, este dintotdeauna. Iar asta pentru că El este dintotdeauna. Este, prin urmare, Cel ce este, căci doar El Se numeşte „Eu sunt“. Ar mai fi oare ceva de adăugat la asta? Ar mai fi nevoie de alte cuvinte, dincolo de cele prin care eternitatea înconjoară timpul pe dinainte şi pe dinapoi punându-şi mâna peste el? Dacă mai există astfel de cuvinte, atunci ele exprimă o glorie vrednică să stea alături de „Eu sunt“, cuvinte pe care numai Omul glorificat le poate adăuga vorbind despre Sine în auzul nostru, al celor care în lumea de acum trăim cu speranţă. El, Cel care este dintotdeauna şi pentru totdeauna viaţa veşnică şi sursa ei, Se defineşte ca „Cel viu”. Viu ca Om, căci Dumnezeu este, simplu, fără a avea vreo legătură cu moartea, plata păcatului nostru; dar viu pe un teren pe care moartea este pentru totdeauna apusă.
Da, Scriptura nu vorbeşte mult despre înviere, ci despre gloria Celui ce este viu. El dă greutate evenimentului, şi nu invers, El care este viaţa alor Săi, viaţă ascunsă împreună cu El în Dumnezeu Însuşi. Asta e lumina pe care o vezi în ochii lor şi pe care niciun nepocăit n-o poate înţelege, deşi îl tulbură până în străfunduri. Lumină divină purtată pe pleoape încă muritoare, far al dragostei spre iertare către cei încă răzvrătiţi.
Ai păşit înăuntru, sau ne aştepţi încă la intrare? Piatra de la gura mormântului n-a rostogolit-o Domnul ca să iasă, ci îngerii, ca să putem intra noi.
În locul unde fusese pus capul lui Isus, şade împăturit giulgiul ce I-a acoperit faţa. Nu S-a grăbit să iasă ca un întemniţat căruia i se redă libertatea, ci Şi-a luat răgazul de a lăsa totul în acea rânduială minunat grăitoare pentru toţi cei de aceeaşi natură cu El, pentru toţi cei născuţi din nou. Nici nu avea de ce să Se grăbească, oricum cheile sunt la El şi zilele morţii sunt numărate.
Şi pocăiţii plâng la înmormântări, dar lacrimile lor sunt perle, culese fiecare cu grijă în burduful Domnului. Le vor fi odată şirag de glorie pe frunţile pe veci schimbate, şirag împletit chiar de El, cu aceleaşi mâini străpunse cu care îi va fi purtat în vremea pribegiei lor, aceleaşi care au luat un peşte fript şi un fagure de miere pentru a le mânca înaintea celor ai Săi, în seara aceleiaşi zile, duminica oricărui început. Nu pentru că I-ar fi fost foame, căci foame nu-I va mai fi Domnului niciodată, ci ca să ştim că trupurile de glorie sunt la fel de reale ca solzii şi ca mierea, deşi dincolo şi mai presus de forţe şi de structuri.
* * *
Vei şti deci, prietenul meu de sub stele, că nu ţi-am scris pentru a te tulbura, ci pentru a-ţi striga să te opreşti şi să faci cale întoarsă. Domnul vrea să-I fii şi tu alături când va găsi cu cale să oprească timpul şi să regenereze toate lucrurile. Nu mă întreba cum va face asta. Ţi-am mai spus: nu contează cum, ci Cine. El este lumina care ţi-a păzit paşii şi gândurile în toate clipele, fie vesele, fie triste, fie ştiute, fie neştiute de inima ta. Şi El aşteaptă de la tine expresia ţâşnind printr-o inimă sinceră dintr-o conştiinţă adusă la viaţă: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul“. Inima ta, asta vrea de la tine, pentru fericirea ta veşnică; nu-ţi poate cere mai puţin, nu-I poţi da mai mult!
sursa: https://comori.org/