Categorie: Invataturi biblice
Un drum de întoarcere e ca un cufăr cu taine. Te uiţi la el sau la ea şi te întrebi: de ce a plecat? Nu contează când, de unde sau încotro. Sau poate contează. Ştia ce lasă în urmă? Preţuia ce avea? Avea oare cu adevărat? Acum de ce se mai întoarce? Ce va mai găsi când va veni înapoi? Iar dacă va mai găsi ceva, va preţui lucrul acela mai mult decât atunci când a fost gata să-l părăsească? Nu e totul ca un cufăr cu taine? Să te mai întreb ceva. Ce l-a făcut, ce a făcut-o să se întoarcă? De ce nu a pierit în disperare, când a văzut că a pierdut tot? Un drum de întoarcere e ca un cufăr cu taine peste care, atunci când îl deschizi, răsare soarele; asta, bineînţeles, dacă la capătul drumului există iertare pentru cel rătăcit. Iar cel mai minunat drum de întoarcere este cel la capătul căruia Se află Dumnezeu, Cel care este Alfa şi Omega în egală măsură, deşi nu în acelaşi fel. Fiindcă, oricât de glorios ar fi Alfa, eu am făcut neghiobia de a-I întoarce spatele. Dacă stau acum în braţele Lui este că L-am cunoscut ca Omega al trudei căutărilor mele. De acum îmi stă înainte veşnicia pentru a-L cunoaşte deplin pe Cel ce este Alfa şi Omega. Da, pentru mine, cel reîntors, veşnicia a început deja, la El în braţe. El a rămas constant, acelaşi; doar poziţia mea s-a schimbat. Şi încep să descifrez, privind în urmă, tainele drumului meu de întoarcere; taine pe care Domnul mi le aşterne sub ochi acum, când zbuciumul a trecut. Contemplu atât sentimentele pe care le-a lucrat harul în inima mea, cât şi sfintele simţăminte ale lui Dumnezeu, care este dragoste. Mă voi aşeza deci liniştit printre cuvintele Evangheliei pentru ca El, Cel la care am găsit iertare, El, Soarele dreptăţii, să-mi lumineze toate tainele din cufăr.
O oaie nu e mare lucru. Dar, deşi este o cantitate puţin semnificativă, trebuie să recunosc: e ceva ciudat cu oile. Au tot ce le trebuie pentru a pieri curând. Sunt capabile să se apere doar cu un behăit. Nasc un singur miel pe an şi sunt inteligente… fix cât o oaie. Uită-te la duşmanii lor naturali din „lanţul trofic“ – dacă mai crezi încă în aşa ceva. Sunt iuţi, inteligenţi, uniţi atunci când trebuie, puternici atunci când sunt uniţi. Urletul lor este expresia sonoră a rânjetului de colţi. Lupii ar fi trebuit de mult să „consume“ toate oile. Nu uita câţi pui face o lupoaică pe an! Totul ar duce spre extincţia naturală a rasei behăitoarelor, asta dacă n-ar exista un element esenţial ce schimbă totul: păstorul.
Cu mult timp în urmă, un preot anglican a fost chemat la căpătâiul unui copil ce se afla pe moarte. Pneumoniile făceau ravagii în Britania la începutul secolului XIX. Drumul până la căsuţa aceea a fost copleşitor pentru slujitorul bisericii, căci ştia că nu are ce să spună. Împărăţia cerurilor era mai degrabă a copilaşului decât a lui. Aşa spune Biblia sau cel puţin aşa înţelegea omul cu carte, care nu era încă sigur unde avea să-şi petreacă veşnicia. Imaginează-ţi cum ar fi să te privească toţi ca fiind omul lui Dumnezeu, iar tu să nu fi avut niciodată, nicidecum, certitudinea că Îi aparţii, pentru acum şi pentru veci. Să-i călăuzeşti pe oameni spre Cel cu care tu nu te-ai întâlnit încă… Iar dacă e vorba de un copil, atunci ochii lui ar trebui să-ţi interzică să-l minţi. Căci cum ai putea să îl ajuţi când ai tu întâi nevoie să fii păstorit? Cum ai putea să păstoreşti un mieluşel ce va ajunge curând la cele nevăzute şi veşnice? Ce i-ai putea spune din această lume ca să-i dea siguranţă pentru clipa când o va părăsi? Şi ce să-i spui despre dincolo, când dincolo te înspăimântă pe tine mai mult poate decât pe el? Cu ce cuvinte să-i luminezi drumul, când tu nu vezi decât întuneric? În astfel de clipe trebuie să fii sincer faţă de tine şi să recunoşti că ai nevoie disperată de Dumnezeu. Iar dacă, prin absurd, cineva ţi-ar aduce dovada clară că Dumnezeu e o iluzie, că nu există, aceasta ţi-ar produce cea mai cruntă disperare, nu pentru tine în primul rând, ci pentru copilaşul acela, expresie a ta în starea cea mai pură, expresie a noastră, a tuturor. Copilaşul care ar fi înspăimântător de singur în faţa morţii dacă nu ar exista Dumnezeu.
Astfel de adevăruri se îngemănau şi se rânduiau tăcute în mintea şi în inima tânărului absolvent de teologie. Neştiind ce să spună, cum să înceapă, l-a întrebat pe micuţ cum s-a întâmplat de s-a îmbolnăvit. Răspunsul simplu l-a lovit ca un trăsnet pe cel ce cunoştea Scriptura. „Am căutat o oaie de-a tatii, care s-a rătăcit.“ Cine păstorea, pe cine? L-a rugat să-i depene mai departe cele întâmplate şi a aflat că o oiţă pierdută e aşa de scumpă unuia cu duh de păstor, că e gata să-şi rişte viaţa ca s-o găsească. Medicii puteau explica, probabil, cum s-a instalat pneumonia în urma acelui drum de căutare, de regăsire şi de întoarcere, când copilul şi oaia au străbătut dealurile prin ploaie ca să ajungă acasă. Dar toate acestea de jos nu mai aveau mare greutate pentru preotul ce asculta uimit. Când, în sfârşit, după câteva clipe de tăcere, l-a întrebat pe băiat dacă şi-ar mai risca o dată viaţa pentru o oiţă pierdută, a primit răspunsul deplin, nu de pe buzele deja palide, ci din lumina unor ochi sinceri de copil; o lumină care l-a orbit. Şi, orbit fiind, a început să vadă ceea ce parcă nu-i fusese niciodată aşa de clar: că Dumnezeu există! Ştia asta acum din adâncul inimii. Iar gândurile şi cuvintele începeau să clocotească, cerând să se reverse. Acum ştia clar ce avea să spună, fiind deplin convins de lucrurile pe care le va afirma. Ştia, de asemenea, că micuţul va înţelege, poate ca nimeni altcineva, că Domnul Isus e Păstorul plecat în căutarea oilor rătăcite, pe care le cheamă la El, fiindcă le iubeşte. Desigur, spusese asta de nenumărate ori la slujbele de duminică, dar acum era vorba de el, se simţea chemat şi iubit. Da, de aceea nu pier oile, pentru că păstorul le caută şi le găseşte! I-a vorbit deci copilului despre Păstorul care-şi caută oaia şi pentru prima dată viaţa căpăta sens. Iar Păstorul, neobositul căutător de rătăciţi, s-a bucurat când a găsit în acel loc simplu, o casă de păstori, nu o oaie, ci două; două destine diferite pentru aici şi acum, dar unite pentru eternitate în dragostea Aceluia care Şi-a dat viaţa pentru oi. Mieluşelul s-a dus acasă, în cer, ceva mai devreme. De fapt, mult prea devreme. Dar cine sunt eu ca să măsor vremurile hotărâte de Dumnezeu? Oaia matură a mai rămas pe pământ încă ani buni, pentru a fi un slujitor al Celui binecuvântat. Slujitor al Celui binecuvântat: cuvinte puţine, dar care exprimă, e drept, simplu, cel mai înalt titlu ce poate fi purtat în lumea de acum.
Spun din nou: numai Biblia poate pune înaintea sufletului, a conştiinţei, adevărul în deplinătatea lui, folosind cuvinte atât de simple şi de bine rânduite. Ascultă:
Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând pe una din ele, nu le lasă pe cele nouăzeci şi nouă în pustie şi merge după cea pierdută, până o va găsi? Şi, după ce a găsit-o, o pune pe umerii săi, bucurându-se; şi, venind acasă, cheamă prietenii şi vecinii, spunându-le: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, pentru că mi-am găsit oaia pierdută!“. Vă spun că astfel va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni drepţi care n-au nevoie de pocăinţă (Luca 15:4-7).
Şi care să fie oamenii aceia drepţi care n-au nevoie de pocăinţă? Mi-aş dori să-mi faci cunoştinţă cu cel care n-a minţit niciodată, dacă-l cunoşti cumva. Se bucură Domnul, pentru pocăiţi întâi şi apoi pentru drepţi. Şi cum drepţi nu sunt pe aici pe la noi, ne cheamă pe toţi la pocăinţă. Iar dacă eu m-am pocăit, se cuvine să-i vorbesc despre Domnul şi celui de lângă mine. Voi afla poate, odată, că, atunci şi acolo, prin gura mea, a vorbit Dumnezeu; şi le voi şti deplin pe toate aceste clipe laolaltă când voi intra în bucuria Stăpânului meu. Când voi sta în cer, lângă Domnul, voi privi poate drumul vieţii de credinţă din vremea când exista timp. Voi vedea poate urmele a două rânduri de paşi: ai Lui şi ai mei, atât de aproape, atât de alături, deşi ai Lui cu un pas înainte. Ori poate voi vedea doar un singur rând de paşi: când m-a purtat pe umeri. Şi cine ar putea să-I răpească această bucurie? Ar fi putut trimite pentru a mă purta flotile nemaivăzute, cu zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii. Le-ar putea porni pe toate, gata echipate, perfect sincronizate, şi ar face asta într-o clipă, dacă ar vrea. Totuşi, mă iubeşte prea mult! A preferat să stea cu mine prin praful pustiei în drum spre acasă. A vrut să sufere cu ai Săi de foame, de sete, de frig, de batjocură, de prigoniri adesea. Nimeni nu-I va cânta în glorie ce-I vom aşterne noi cu lacrimi la sfintele-I picioare! Mă simt cu atât mai nevrednic cu cât înţeleg mai mult că m-a iubit. Fi-vom curând noi înşine slăvite flotile ale binecuvântării pentru creaţia peste care vom stăpâni alături de El. Atunci nu va mai conta că un mieluşel a plecat acasă la Domnul mai devreme decât ne-am fi aşteptat noi pe vremea când exista timp. Cine îl iubeşte mai mult pe copilaşul acela: tu, sau Domnul? Şi sunt atât de mulţi asemenea lui: a lor este Împărăţia cerurilor!
Un lucru mai vreau să spun. Mă voi duce la cel ce mi-a greşit. Îl voi căuta cu dragoste după cum mă va călăuzi Marele Păstor, Mai-marele păstorilor. Iar dacă cel ce mi-a făcut rău îşi va cere iertare, voi şti că se cuvine să-l primesc cum am fost eu însumi primit. Şi ce bine dacă am înţelege că suntem păstori de suflete: tâmplari, zidari, doctori sau ingineri suntem doar în timpul liber.
Pilda cu oaia e prima dintre cele trei prin care Domnul descrie în Evanghelia după Luca întoarcerea omului la Dumnezeu. A treia pildă este cea cu fiul risipitor; o ştiu aproape toţi creştinii. A doua pildă însă este mai scurtă, mai ciudată, mai complicată. Este vorba despre o femeie şi un ban, o monedă de argint.
Sau care femeie, având zece drahme, dacă va pierde o singură drahmă, nu aprinde o lumină şi nu mătură casa şi nu caută cu grijă, până când o va găsi? Şi, după ce a găsit-o, cheamă prietenele şi vecinele, spunând: «Bucuraţi-vă împreună cu mine, pentru că am găsit drahma pe care o pierdusem». Astfel, vă spun, este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Luca 15:8-10).
Este singura dintre cele trei pilde în care persoana care iniţiază căutarea şi împăcarea este o femeie, şi nu un bărbat. Ca şi în prima pildă, e vorba de cineva ce posedă un număr de valori identice: o sută de oi, păstorul cel bun; zece drahme, femeia. Şi una dintre aceste „unităţi“ se pierde. Femeia, ca şi păstorul, va face tot ceea ce este necesar pentru a găsi ce era pierdut. Unul din o sută pare deci o valoare imensă ce nu poate fi lăsată în pierzare. Iar pentru femeie, acel ban conta, deşi, evident, el, banul, nu putea fi conştient de asta. Nici oaia pierdută nu putea înţelege ce simte păstorul pentru ea şi pentru celelalte nouăzeci şi nouă.
Una din zece drahme nu-şi mai avea rost dacă se pierduse. Căci o monedă pierdută pentru totdeauna nu mai valorează absolut nimic. Dacă o găseşti, e altceva. Ea capătă din nou valoarea pe care o avea, dar asta numai după ce a fost găsită. Şi trebuie să fie găsită de cineva care-i cunoaşte valoarea şi care binevoieşte să o caute. Dacă nu, aşa cum probabil se întâmplă cel mai adesea, îşi va recăpăta valoarea absolut întâmplător, când va fi găsită, asta dacă va mai fi găsită; iar dacă nu, ce contează o drahmă! Să nu crezi că era mare lucru: cam atât primeai dacă munceai la câmp o zi, douăsprezece ore, cu o mică pauză de masă la prânz. Totuşi, femeia căreia îi aparţinea drahma aceasta decide să înceapă neîntârziat căutarea, cu tot efortul şi cu toată diligenţa. Eu cred că această drahmă descrie o stare mai rea decât oaia, căci oaia realiza că ceva nu mai era ca înainte, în staul, dar drahma nu realiza că e pierdută, nici nu putea percepe sentimentele stăpânei ei, fiind de o cu totul altă natură. Stăpâna însă decide să o caute până o va găsi.
Simţi probabil cum, încet dar sigur, ne apropiem de decriptarea acestei povestiri; fiindcă ce e pierdut sunt eu, Cel ce caută este Dumnezeu. Iar dacă se spune despre o femeie, asta este probabil din cauză că, în ebraică, spirit sau duh este un substantiv feminin. Aşa fiind lucrurile, cele trei pilde capătă un înţeles deplin, vin în legătură una cu alta, prima vorbind despre păstorul oilor, adică despre Dumnezeu Fiul; ultima despre Dumnezeu Tatăl, părintele fiului risipitor; iar cea de-a doua despre Dumnezeu Duhul Sfânt. Asta ca să pricep eu - cel rătăcit - că sunt salvat de Fiul, eu - cel pierdut - că sunt căutat de Duhul Sfânt şi eu - cel răzvrătit - că sunt primit de Tatăl cu iertare; şi ca să nu mă mai întreb niciodată dacă lui Dumnezeu Îi pasă de mine. Evident că nu am cine ştie ce valoare; evident că nu-mi ştie nimeni valoarea decât El, Cel care m-a creat. Şi am valoare doar alături de El. Eram însă pierdut, răzvrătit şi rătăcit şi aş fi rămas pururea aşa, dacă nu începea Duhul Sfânt lucrarea de căutare pe vremea când eu, ca o drahmă de metal, deşi purtam în basorelief chipul împăratului, nu ştiam să spun nimic nici despre starea mea, nici despre Dumnezeu. Dacă îmi îngădui, aş îndrăzni să-ţi mai spun ceva. Eu cred că am fost căutat cu mult înainte de momentul descris mai sus. Cred, de asemenea, că, atunci când am pornit să-L caut pe Dumnezeu, asta era de fapt dovada că El mă găsise deja şi începeam să devin încetul cu încetul conştient de acest lucru. Iar acum, privind drumul meu de întoarcere, pe când Domnul îmi deschide cufărul cu amintiri şi-mi tălmăceşte noima fiecărui pas, înţeleg cu bucurie că m-a iubit dintotdeauna. Dar, dacă n-aş fi citit această pildă, n-aş fi putut înţelege ce a trebuit să facă pentru a mă găsi. Mă gândesc ce-ar zice un păcătos pierdut dacă, întrebându-se aşa, deodată, „oare ce face Dumnezeu acum?“, ar primi brusc şi răspunsul, aşa, tainic şi inexplicabil în conştiinţă: „Te caută pe tine!“. Şi mă mai gândesc ce simplu ar fi fost dacă, pentru a ne trezi conştiinţele, Dumnezeu ar fi trebuit doar să ne şoptească: „Te caut“. Sau: „Unde eşti?“. N-o poate face însă, pentru că e tot atât de departe moral de omul păcătos, ca o femeie cu inimă şi sentimente de o drahmă pierdută în praf. Va trebui deci mai întâi să-mi prelucreze conştiinţa, ca să pot să-L aud. Apoi ar trebui – ce responsabilitate! – să nu mă împotrivesc când Îi voi auzi glasul. Dar aceasta este o chestiune ce vine mai târziu în descrierea Bibliei, în pilda fiului risipitor. Deocamdată e vorba de o drahmă inertă de la care nu se poate cere nimic şi despre o femeie care face totul. Este vorba de lucrarea Duhului Sfânt în căutarea păcătosului pierdut care nu e nici măcar sigur că Dumnezeu există!
Femeia a aprins o lumină. Era oare noapte? Şi dacă da, de ce nu s-a culcat? De ce nu a aşteptat până la ziuă? Sau, poate că era întuneric în casă. Poate că în acea casă era întuneric şi ziua. Dar de ce nu s-a pierdut drahma în curte, sau la piaţă, sau pe drum? E oare întâmplător că teritoriul pe care are loc acţiunea aparţine femeii la fel cum tot a ei este şi drahma? Căci pământul nu e al nimănui, are un Stăpân; şi exact aici zăceam eu, cel pierdut. Dar dacă totul, sub soare şi nu numai, este al Domnului, atunci de ce nu e scena din pildă învăluită în lumină? Oare nu aşa s-ar cuveni? De ce e în întuneric pământul, dacă stăpânul lui de drept e Dumnezeu? E clar că ceva s-a întâmplat. E ceva defect. Îţi mai aduci aminte că am mai pus întrebarea aceasta: cine i-a stricat grădina Marelui Grădinar? O, Doamne, nu cumva eu? Inert şi inutil, absurd cu pământ cu tot alături de mine însumi, nu pot decât să aştept ca Tu să-mi luminezi întunericul. De fapt, Tu faci asta, dar eu nici măcar nu ştiu. Eu, cel pierdut odinioară, nu ştiam că sunt în întuneric; întuneric moral, fără îndoială. Întunericul minciunii care spune că absolutul nu există, al minciunii că Tu, bunul meu Domn Isus, eşti doar o iluzie, pe care o cred doar cei ignoranţi şi nu savanţii. Da, în acest întuneric al minciunii iluziilor noastre, Duhul lui Dumnezeu a aprins o lumină, aceea a adevărului absolut: Dumnezeu există! Aşa, şi numai aşa, fie că e vorba de afirmaţia Scripturii, fie de convingerea interioară în inima vreunuia ce nici nu a auzit de Biblie, aşa doar se naşte în om gândul că s-ar putea să existe o speranţă în afara lui. Şi nu numai în afara lui, dar de altă natură decât el şi decât întunericul pe care, ca să vezi!, acum îl percepe. Să nu crezi însă că îndată ce se aprinde lumina, moneda va sări bucuroasă în buzunarul femeii. Poţi sta bine-mersi în lumina ochilor lui Dumnezeu care te privesc limpede cu tot întunericul în care zaci şi totuşi să nu simţi decât o vagă căldură pe pleoape. Inert înseamnă pierdut, în acest context. Crezi că putea exista o descriere mai bună a stării omului?
„A măturat casa.“ Este o activitate meticuloasă, amplă, care mişcă lucrurile pentru a le tria, pentru a face ordine. E o desfăşurare de forţe mult mai amplă, ce nu se limitează la teritoriul meschin peste care zace drahma. Aşa e! Dumnezeu poate zgudui planeta, dacă va găsi de cuviinţă, pentru a pune în mişcare pinioanele conştiinţei celui păcătos. De obicei însă nu acţionează asupra planetei, ci direct asupra conştiinţei, făcând ca gândurile să se acuze şi să se scuze între ele. Dar aceste gânduri sunt măturate, sunt vânturate încoace şi încolo, mişcare ce nu pare a fi în legătură directă cu ce vrea să spună Dumnezeu celui păcătos. Totuşi, fără măturare nu se poate. De unde vin? Unde merg? Cine sunt de fapt? Unde îmi voi petrece veşnicia? Care veşnicie? Şi dacă totuşi Dumnezeu există? Oare mă vede? Ştie ce gândesc? Apoi, mătura bate în partea cealaltă. Cine a inventat cercul? De ce există triunghiuri şi numere „pitagorice“? De ce există ceva când putea foarte bine să nu existe nimic? Are ploaia tată? Cine naşte picăturile de rouă? Din al cui sân iese gheaţa? Eram oare deja pe drumul de întoarcere când ne puneam aceste întrebări? Să nu înţelegi că Dumnezeu face totul, iar omul nu este responsabil să facă nimic. Dar spun că nimic nu poate face omul până nu pune Dumnezeu în mişcare în inima lui un mecanism nevăzut. Iar drumul de întoarcere, da, e o taină.
Mie îmi place mult şi stilul de măturare. Nu e un stereotip general valabil pentru orice păcătos. Fiecăruia, Domnul îi vorbeşte cum poate el să înţeleagă, adică mai pe limbajul lui. Totuşi, mătura pare a fi aceeaşi pentru toţi. Însă aceleaşi evenimente produse de ea generează efecte atât de diferite, de surprinzătoare, de neaşteptate în atâtea inimi, în atâtea conştiinţe. Cel care ţine mătura ştie exact ce face. Drahma, te-ai prins, nu pricepe nimic.
„Caută stăruitor.“ Şi eu care credeam că dai cu mătura, mişti moneda, ea zornăie, o vezi în lumina lămpii şi gata, o pui la loc în pungă alături de celelalte nouă! Dacă stau să mă gândesc însă mai bine, acum, că m-a găsit şi m-am întors, căutarea stăruitoare a fost faza nu doar ultimă, ci şi cea mai lungă, cea mai grea. Caută stăruitor… Eu mă bucur tare mult de acest fragment de verset. Dumnezeu Duhul Sfânt lucrează cu atâta interes în conştiinţe, cu atâta perseverenţă! Să-ţi spun ceva: dacă n-aş fi ştiut asta de la bun început, nici n-aş fi îndrăznit să-ţi scriu. Ci, când cuvintele bat cuminţi, politicoase, la uşa inimii, o putere invizibilă mişcă pe dinăuntru zăvorul ruginit şi înţepenit. Iar când uşa se deschide inexplicabil, parcă de la sine, atunci cuvintele slabe devin balsam ceresc pentru ochii tăi plânşi scăldaţi în lumina eternă. De aici înainte vei descoperi tu, alături de Domnul, în lumina meditaţiilor din patul tău, ce anume se cuprinde în aceste două vorbe: „Caută stăruitor“. E acelaşi lucru pentru toţi, totuşi diferit, individualizat pentru fiecare. Adu-i deci în rugăciune înaintea Lui pe toţi pe care ţi i-a pus pe inimă. Isus nu a dezamăgit niciodată pe nimeni. Trebuie doar să ai răbdare, îndelungă-răbdare, poate chiar până în veşnicie; şi ce curând e veşnicia! Atunci vei şti ce înseamnă cuvântul acela din psalm: „Cei ce seamănă cu lacrimi vor secera cu bucurie“.
„Caută stăruitor până o găseşte.“ Asta cred că vrea să zică ceva despre rezultatul căutării, că, adică, e sigur, pentru că Cel ce caută e Dumnezeu. Evident că nu putea fi altfel. Problema e ce zice omul, cel găsit, căci vine o vreme când ştii că te afli înaintea lui Dumnezeu: în conştiinţă, iar nu aievea. Să-L fi găsit tu, era imposibil. Că te va găsi El e sigur, iar acum e clar. Atunci însă ce va fi? Fiindcă nu vei mai fi doar o drahmă inertă, pentru că El, Dumnezeu Duhul Sfânt, va fi lucrat deja în conştiinţa ta; atunci va trebiu să răspunzi chemării harului divin. Când unul din zece se pocăieşte, îngerii se bucură văzând biruinţa harului lui Dumnezeu. Ce simte Domnul se subînţelege.
Dacă priveşti doar în jos, momentele cruciale ale vieţii sună cam aşa:
— Pentru cine bat clopotele?
— Pentru tine bat!
Dar, dacă înspre cer ţi-e năzuinţa, peste răscrucea vieţii se va aşterne o altă întrebare alături de binecuvântatu-i răspuns:
— Pentru cine se bucură îngerii?
— Pentru tine se bucură!
Dar totul, să nu uiţi, a pornit din clipa în care cineva a aprins lumina, clipa în care un verset al Bibliei, necunoscut până atunci de tine, sau poate auzit, citit de zeci de ori, ţi-a vorbit direct şi cu o putere pe care niciun cuvânt omenesc n-o poate avea. De exemplu, când crezi că ai o religie care-ţi dă cumva dreptul să speri la mai bine, când ţi se pare că nu poate fi nimeni sigur de faptul că va fi primit în cer, ba încă aşa ceva ţi se pare un tupeu vecin cu blasfemia; când crezi că ce e bun pentru cei mai mulţi e bun şi pentru tine, atunci vine cineva şi-ţi spune: Tu crezi că Dumnezeu e Unul, şi bine faci; dar şi dracii cred şi se înfioară. Iar cuvintele acestea nu ţi le spune de la el, ci reproducând un verset al Bibliei. Şi iată cum se face lumină, o lumină în care te vezi aşa cum eşti.
A treia pildă din acest grupaj superb e, aşa cum spun mai toţi, despre fiul risipitor. E uşor s-o vezi aşa. Te ştii, te recunoşti, e vorba de tine. Tu eşti, sau cel puţin aşa ţi se pare, subiectul principal. Numai că primele cuvinte ale pildei, cuvinte ce au plecat înspre noi de pe buzele binecuvântate, au fost acestea: „Un om avea doi fii“. Acum parcă îmi vine să spun pilda tatălui, sau a omului cu doi fii. Şi sunt din nou cuvinte simple ale Bibliei care conţin afirmaţii zguduitoare. Pentru că, odată ce m-a creat, sunt, ca să zic aşa, din neamul Lui. Şi atunci cum se face că am crezut – şi poate unii mai cred – că Dumnezeu e asemenea pietrei sau a metalului, că poate fi reprezentat spre închinare în forme şi imagini alcătuite după arta şi imaginaţia omului…
„Un om avea doi fii” este cea mai frumoasă şi mai simplă expresie a faptului că nu va înceta să simtă durerea pricinuită de faptul că noi, oamenii, I-am întors spatele. Iar dacă cineva alege să meargă în iad, adică decide cu înverşunare – sau cu indiferenţă – să nu se întoarcă, atunci nu Dumnezeu e de vină. E încă mai limitant s-o numeşti „pilda fiului risipitor“, când spune clar că erau doi fii, nu unul. Un om avea doi fii: unul bun şi unul rău. De ce nu spune Domnul aşa? De ce nu arată de la bun început ce răi sunt oamenii răi şi ce buni sunt cei buni? Dacă citeşti cu atenţie până la capăt, ai să vezi realitatea prin ochii Lui, care este cu totul diferită de prea-simplista noastră părere. Un om avea doi fii şi niciunul dintre ei nu ştia ce e în inima tatălui! Asta vede Dumnezeu când priveşte spre oameni; asta este realitatea, pe care, însă, El vrea să o schimbe; şi uite-aşa, ne ia pe rând: ieri pe mine, azi pe tine. Ştie El când şi cum, pentru că ne cunoaşte perfect, ne cunoaşte instantaneu, dar şi perpetuu, în toate detaliile. Timpul pentru El e doar un instrument care nu-I limitează nicidecum atotştiinţa.
Şi El a spus: „Un om oarecare avea doi fii. Şi cel mai tânăr dintre ei i-a spus tatălui: «Tată, dă-mi partea de avere care îmi revine». Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, fiul mai tânăr, adunând totul, a plecat într-o ţară îndepărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în destrăbălare. Iar după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea şi el a început să ducă lipsă. Şi a mers şi s-a alipit de unul din cetăţenii ţării aceleia şi el l-a trimis pe ogoarele lui să pască porcii. Şi dorea mult să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, şi nimeni nu i le dădea. Dar, venindu-şi în fire, a spus: «Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, şi eu mor de foame aici! Mă voi ridica şi voi merge la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; şi nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi». Şi s-a ridicat şi a venit la tatăl său. Dar, pe când era el încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă şi a alergat şi a căzut pe gâtul lui şi l-a sărutat mult. Şi fiul i-a spus: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; şi nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău». Dar tatăl le-a zis robilor săi: «Aduceţi haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l şi puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi înjunghiaţi-l, şi să mâncăm şi să ne veselim; pentru că acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit». Şi au început să se veselească. Şi fiul său mai mare era la câmp. Şi, când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri şi, chemând la sine pe unul dintre slujitori, a întrebat ce să fie acestea. Şi el i-a spus: «Fratele tău a venit; şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos şi bine». Dar el s-a mâniat şi nu voia să intre; şi tatăl său a ieşit şi-l ruga să intre. Dar el, răspunzând, i-a spus tatălui său: «Iată, eu de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi-am călcat vreo poruncă; şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei; iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat!». Dar el i-a spus: «Copile, tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce este al meu este al tău. Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort şi a înviat, şi era pierdut şi a fost găsit»“ (Luca 15:11-32).
Au toţi perfectă dreptate să-l judece pe fiul mai tânăr care şi-a cerut partea de avere. Era ca şi cum l-ar fi vrut mort pe bătrân, căci doar atunci averea părintelui devine în totul a copilului. Iar de nu, atunci părinţii, în timpul vieţii lor, iau iniţiativa de a da copiilor o parte din ceea ce au. Dar copilul care pretinde nu iubeşte şi nu ştie că e iubit. E doar o chestiune de timp, dar cu siguranţă va pleca de acasă. În descrierea Bibliei este vorba despre cel mai tânăr, mai zvăpăiat, mai fără minte. Şi s-a dus… Departe, cât mai departe, din ce în ce mai departe. E o poveste a fiecăruia şi a tuturor laolaltă, fiindcă nu ne-am sfiit să considerăm planeta ca partea de avere ce ni se cuvine. Copii fără minte! Acum ne gândim şi la planetele vecine, că doar sunt ale noastre, noi le-am dat nume, noi le-am descoperit. Ele erau acolo pur şi simplu, la întâmplare. Iar noi, făcuţi tot de coana întâmplare din acelaşi praf cu ele, le-am găsit şi ni se cuvin. Tare mai suntem departe! Fizic nu, pentru că nu avem nici unde şi nici cum şi nu vom avea vreodată. Iar dacă asta am vrea, să fugim departe prin universul care este tot al lui Dumnezeu, atunci cu asta n-am face decât să ne punem ţanţoşi la vitrină prea-puţina minte de care suntem de altfel foarte mândri. Nu fizic departe, dar moral, cât mai departe.
În ţara îndepărtată a fost repede acceptat, fiindcă avea ce să ofere; avea de unde, că doar nu erau banii lui! Şi tu la fel: când ai ce vinde, totul e roz. Unii vând aurul, alţii sufletul, alţii trupul. Dar astea toate, absolut toate, într-o zi se termină. Numai dragostea e veşnică şi tocmai ei i-ai întors spatele!
Acum dă-mi voie să-l judec şi eu pe respectivul fecior. Păi cap n-avea? Să fi luat jumătate din partea care zicea el că i se cuvine şi s-o fi investit. Sau să-şi fi văzut de studii, să fi făcut o meserie şi stătea cu capul sus. Dar vezi, nu era genul. El întâi făcea şi după aceea gândea, de fapt dup-aia „constata“. Să nu crezi că era mai prost decât ceilalţi oameni, dar avea un imbold nestăvilit de a-şi petrece viaţa la maxim: muzică, bani, femei! Mai încolo … vedem noi! Era sigur că se poate descurca. Probabil că ar fi putut s-o facă, ar fi reuşit să-şi asigure o sursă de lucruri care pier odată cu întrebuinţarea lor. Iar la sfârşitul vieţii s-ar fi găsit singur şi gol, căci cele veşnice nu se găsesc în ţara îndepărtată. Şi, oricum, n-ai cu ce să le cumperi. Dacă nu ştii exact ce vreau să spun, du-te la înmormântarea unui necredincios. Dacă sunt sinceri, e tragedie mare, fiindcă nu-i speranţă. Iar dacă nu-s sinceri şi râd batjocoritor, e tragedie şi mai mare. A existat însă în toată evoluţia evenimentelor o mână invizibilă care a adus deznodământul moral de la sfârşitul vieţii mai spre mijlocul ei. Asta se cheamă că S-a îndurat Dumnezeu de el şi a trimis o foamete peste ţara aceea. Şi ştii, foametea a venit exact când trebuia, după ce cheltuise totul. Iar în lumea asta aşa e: când nu mai ai ce să dai, ţi se oferă cu multă bunăvoinţă un loc printre porci; ba chiar mai jos decât ei, pentru că ei erau sătui, da’ domnişorul, ba! Mă întreb uneori cât de jos trebuie să cadă un om ca să se trezească. Eu nu ştiu, dar Domnul ştie şi, în îndurarea Lui, va conduce astfel evenimentele, încât, dacă va fi nevoie, va aduce criza peste o ţară întreagă. Duritatea cu care Dumnezeu aplică aceste lovituri este o măsură a împietririi inimii omului; la fel şi durata acestor evenimente. Dă tare mătura şi parcă, intenţionat, doar peste tine! Este deosebit de instructiv dacă suprapui pildele de mai înainte peste istorisirea din cea de-a treia.
Căderea mergea din ce în ce mai jos. Şi, deşi fiul risipitor era la fel de vinovat acum, la porci, ca şi atunci când părăsise casa tatălui, el devine conştient de vina lui în mod progresiv. Se mai uitase la el şi pe vremea când îi mergea bine şi probabil se întreba cum şi când a ajuns să cumpere dragostea ca la târgul de vite. Se uita poate în oglindă şi îi era scârbă de el, dar trebuia să meargă înainte, căci mândria este cea mai mare piedică în calea pocăinţei. Şi, ca să nu se mai simtă aşa, se închidea în sine, trăgea obloanele. Acesta este cel mai clar semn de nemulţumire, de frustrare la un om: nu ştii niciodată ce gândeşte. Exista însă ceva ce-l urmărea constant: nu Biblia pe care evita s-o deschidă, sau pe care nici n-o avea, ci adevărul ei, care grăieşte chiar şi cu copertele strânse, aşa ca o pasăre care, chiar dacă pe moment nu zboară, îţi reproşează că nu zbori. Şi cum oare să zbori, dacă nu ai aripi, dacă nu eşti născut din nou? Iar acum, vremea cu târgul de vite era apusă. Acum şedea în praf, flămând, printre porci, mai jos decât ei, condamnat parcă să le slujească. Ajunsese în sfârşit în acel punct în care nu mai avea altă perspectivă decât pieirea. Şi ar fi pierit cu siguranţă, dacă nu intervenea Dumnezeu care este în egală măsură lumină şi dragoste. Lumina i-a arătat realitatea stării lui, iar dragostea ţinea în palma ei primăvara speranţei că ar mai putea fi primit. Da, există Dumnezeu! Auzi ce spune cel pierdut acum, când şi-a venit în fire? Cine Îi slujeşte lui Dumnezeu are belşug de binecuvântare, iar cine îi slujeşte celui rău moare de foame, departe de Cel binecuvântat.
Va zice poate cineva că există şi a treia variantă: să-ţi slujeşti ţie însuţi. Ce dacă e criză, ce dacă e război? Tipii isteţi s-au descurcat întotdeauna. Să nu zicem nimic despre modul în care „tipii“ se descurcă. Lăsăm să se presupună că e vorba exclusiv de căi legale, de acele drumuri nevăzute ce se desluşesc cu greu printre portiţele legilor şi pe care, dacă mergi cu îndrăzneală şi constant, ai toate şansele să reuşeşti, adică să fii pe picioarele tale, nefiind robul nimănui. E o teorie uşor de demontat. Întâi, nu toţi sunt deştepţi în aceşti termeni. Va zice cineva că proştii îşi merită soarta. Cu asta sunt total de acord! Nici mie nu-mi plac cerşetorii şi plângăcioşii care, de fapt, sunt prea leneşi, nu doar ca să muncească, ci şi ca să gândească. Există, asta e clar, un soi de oameni care aşteaptă ca alţii să gândească pentru ei. Şi nu e nicidecum de mirare că ajung la porci. Totuşi, acestea fiind spuse, ba mai mult, clar şi răspicat afirmate, aşa cum se cuvine, rămâne o problemă nerezolvată: ce facem cu ei? Nouă ne-ar fi uşor să-i abandonăm: îşi merită soarta! Dumnezeu însă nu abandonează pe nimeni. Chemarea înţelepciunii divine răsună către toţi.
„Cine este nepriceput să vină aici!“ Celui fără minte îi zice: „Veniţi, mâncaţi din pâinea mea şi beţi din vinul pe care l-am amestecat. Lăsaţi nebunia şi trăiţi; şi mergeţi pe calea inteligenţei!“. … Temerea de Domnul este începutul înţelepciunii şi cunoştinţa Celui Sfânt este inteligenţă. Pentru că prin mine, zilele ţi se vor înmulţi şi ţi se vor adăuga ani de viaţă. Dacă eşti înţelept, pentru tine însuţi eşti înţelept; şi dacă eşti batjocoritor, singur vei suferi (Proverbe 9:4-6,10-12).
Însă problema oamenilor este tocmai aceasta: urăsc înţelepciunea lui Dumnezeu, ba încă unii Îl urăsc pe Dumnezeu cu tot cu înţelepciune. Iar căile lor sunt presărate cu violenţă, sau cu minciună sau cu ambele.
Există deci unii care sunt responsabili pentru că sunt proşti: nu vor să gândească. Au doar o soluţie: să abandoneze această stare, mai ales că înţelepciunea se oferă tuturor. Alţii se descurcă, dar vai de ei în ziua judecăţii! Alţii se descurcă în mod absolut cinstit. Nu e şi asta o posibilitate? Nu sunt şi ei o grupă ce trebuie luată în calcul? Au minte şi o folosesc, deşi, sau chiar dacă, nu au nici cel mai vag gând să-I slujească lui Dumnezeu; şi nu slujesc nici diavolului, căci nu fac nimic necuvenit. N-am negat existenţa acestei grupe de oameni, doar că tot ce am spus despre ei, despre ateii ce trăiesc frumos, moral, curat, e valabil numai în ce priveşte morala orizontală, adică între ei şi cei din jur. Vizavi de Dumnezeu, opţiunea lor de a-I nega existenţa este echivalentă cu o crimă. Iar dacă sunt oneşti, vor recunoaşte că sunt vinovaţi moral şi faţă de semeni ai lor, căci nu există om care să nu fi minţit niciodată. Dar aceste „mici greşeli“ sunt băgate cu grijă sub preş. De fapt, aceşti oameni îşi fac iluzii: întâi că Dumnezeu nu există, şi în al doilea rând, că ei sunt morali, ceea ce s-ar putea să fie valabil, dar numai în raport cu alţii şi nicidecum în raport cu o conştiinţă bună: propria lor conştiinţă.
Şi acum spune tu, cine e mai nechibzuit? Cel care-şi imaginează că banii îi vor ajunge la infinit aici, pe pământ, în viaţa din trup, sau cei care-şi închipuie că morala lor, ceva mai bună decât a altora, le dă dreptul să spere la un loc în prezenţa lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu există? Iar cu privire la cei care-şi spun lor şi altora că nu există Dumnezeu, despre ei ce-ai putea spune? Căci dacă totuşi Dumnezeu există sunt cei mai nenorociţi şi mai neghiobi dintre oameni, cei mai neprevăzători cu putinţă. Se mai naşte o întrebare: de ce caută un ateu să fie moral în viaţă, deşi consideră că Dumnezeu nu există? Doar din speranţa că, dacă toţi ar fi morali, lumea ar fi mai bună? Ce să zic? Există un termen mai elegant: naivitate. Nu!, trebuie să existe o judecată supremă pentru cei ca Hitler! Cei care au pierit în lagărele naziste cer ca ea să existe. Adaug încă ceva: ateul moral e un om de care Dumnezeu are grijă. Fără această ocrotire nevăzută, nimeni nu ar fi moral. Uneori, când omul se încăpăţânează şi nu recunoaşte asta, Dumnezeu îl lasă din mână.
Am cunoscut pe cineva care auzise încă din copilărie despre Isus Hristos şi despre harul Său; auzise lucrul acesta şi mai târziu, ca adult, ca om responsabil. Şi tot ce avea să spună era: „Lasă-mă cu astea!“. Până când Domnul a decis… să-l lase. Şi n-a trebuit să plece de tot, ci doar să-şi retragă mâna pentru o clipă, iar stâlpii morali ai fiinţei distinsului s-au năruit din temelii. Sigur, alţii făcuseră rele mult mai mari, dar el nu se mai gândea acum la aceştia, ci la el, de care îi era scârbă. Nu ştia că poate fi în stare de astfel de mârşăvii. Domnul, în harul Său, stătea prin preajmă şi-l aştepta. Vezi, eu cred că imaginea noastră e profund falsă. Noi tindem să credem că, lăsaţi în pace, ne-am descurca perfect; şi, nu ştiu cum, Dumnezeu ne strică petrecerea. La asta, e adevărat, contribuie şi profetul saşiu, cel care are în cap doar reguli şi penitenţă, ca şi cum Dumnezeu ar vrea ca omul să stea toată ziua cu capul plecat, ca un pipirig. Nu, nu e profet al Domnului, e unul care vorbeşte de la sine, indiferent ce şcoală ar fi urmat. Totuşi, spun, realitatea pare a fi alta: lăsaţi în voia întâmplării, ne ducem de râpă cu planetă cu tot; şi Singurul care stăvileşte această degringoladă este Cel de care credem că ar trebui să scăpăm. Iar atunci când El Se retrage, chiar şi pentru o clipă, rămânem faţă în faţă cu cel cu care păcătosul se potriveşte perfect, cu diavolul. Te trec fiorii? Vezi tu, când Îi slujeşti lui Dumnezeu, o faci conştient şi eşti profund fericit. Când îl urmezi pe cel care de la început este mincinos şi tatăl minciunii, nu-ţi dai seama în ce stare te afli. Diavolul minte perfect, dacă ar fi cu putinţă să ne imaginăm asta. Adică, minciuni mai bune ca ale lui nu există. Este un maestru în a-i ţine pe oameni în ignoranţă. Dar aici, întreb din nou: omul nu are nicio responsabilitate că este ignorant? Când eşti ignorant cu privire la cum ai putea munci mai bine, mai eficient, se cheamă că eşti prost, şi meriţi să porţi consecinţele, oricum limitate la timp. Dar, când refuzi să gândeşti în cele privitoare la Dumnezeu, cum se cheamă că eşti? Bineînţeles, nu trebuie să-mi dai niciun răspuns; toţi suferim de boala asta. Vestea bună e că există vindecare: la cruce. Este deci prea puţin important ce anume greşeli de strategie financiară a făcut feciorul cu pricina de a ajuns la porci. Esenţialul e că a realizat că e vinovat pe două direcţii: orizontală, faţă de tatăl său, şi verticală, împotriva cerului. Căci în clipele acelea, de cercetare lăuntrică, nu îndrăznea nici să pronunţe cuvântul „Dumnezeu“… Asta da pocăinţă!
Domnul descrie în pildă concluzia la care ajunge fiul risipitor: „Nu mai sunt vrednic“. Deci acum ştia clar că nu i se cuvine absolut nimic. Va primi poate ceva, chiar şi puţin, doar pentru că tatăl său este bun. Dar, înainte de asta, trebuia să dea ochii cu bătrânul, să-i spună că a greşit, că-i pare rău. Era deja mare lucru că gândea în felul acesta. Dar cu pedeapsa cum rămânea? Eu mă întreb cum de nu se temea de pedeapsă; şi am o singură explicaţie: conta pe dragostea din inima tatălui său. Disciplina lui Dumnezeu aplicată celui răzvrătit are ca scop recuperarea, iar nu pedepsirea lui. Pedeapsa şi-o dă singur, suportând consecinţele despărţirii de Domnul. I se va face deci milă tatălui său şi-l va primi ca rob, spre binele lui. Aşa gândea cel în zdrenţe când, hotărât, deşi cu greutate, din pricină că era lihnit de foame, păşea spre casă; şi drumul era lung, căci se afla într-o ţară depărtată: el alesese aşa!
A avut timp pe drum să cugete. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă se întâlnea cu unul plecat de acasă, aidoma lui însuşi, cu câţiva ani în urmă? Ce-ar fi zis el, ce-ar fi zis celălalt? E un dialog ce se aude prea adesea. Şi e totdeauna la fel.
— Omule, întoarce-te, nu-ţi dai seama ce faci! Şi eu am fost ca tine când eram mai tânăr.
— Auzi, scuteşte-mă! Uite unde era moralistul! La tine nu te uiţi? Tu vorbeşti? Eşti un ratat! Ce, crezi că toţi sunt ca tine? Noroc bun şi cale bătută! Eu am viaţa în faţă!
— Stai…
Şi nu mai rămâne decât norul de praf ridicat de copitele cailor. Aşa e: când pleacă, nimeni nu-i poate opri! Când s-a întâlnit cu al doilea cred că nu i-a mai zis nimic; s-au uitat doar unul către altul, fiecare simţind milă: el pentru ce avea să sufere „colegul“, iar „colegul“ pentru starea în care ajunsese el. Şi, învăluiţi în acelaşi praf stârnit de copitele cailor, au zis amândoi, în gând, doar atât: „Săracul!“.
A avut timp pe drum să cugete, dar nu ar fi fost nici drum, nici cugetare, dacă n-ar fi făcut primul pas, acela pe care Scriptura Sfântă îl descrie distinct, cu o frază aparte: „Şi s-a ridicat şi a plecat la tatăl său“. Fiindcă nu e de ajuns să-ţi vezi starea, să regreţi tot ce-ai risipit în lume – o avere şi, mai ales, dragostea ce ţi s-a oferit – şi apoi să rămâi pe loc, ca paralizat de frică, neavând curajul să faci primul pas pe drumul de întoarcere. Tot ce înseamnă pocăinţa şi credinţa e un dar al dragostei suverane a lui Dumnezeu. Totuşi, drumul de întoarcere începe cu tine: „S-a ridicat şi a plecat“. Era primul act moral după multă vreme şi mă îndoiesc de faptul că tânărul va fi cântărit valoarea lui. Dar atunci şi acolo, da, chiar acolo, la porci, a avut loc începutul sfârşitului unui coşmar.
A avut timp pe drum să cugete. Ştia că tatăl său e bun şi drept cu slujitorii săi. Să devină chiar ultimul în rang între aceştia ar fi fost o onoare nemeritată, dar sperată adânc; speranţă ce zămislea cuvinte de pocăinţă pe care şi le rânduia pentru clipa în care va da ochii cu bătrânul lui tată. La lăsarea serii se ghemuia în vreun adăpost improvizat şi începea să se lupte cu îndoiala şi cu teama care, la rândul lor, aidoma speranţei, dar la polul opus, zămisleau imagini şi întâmplări dintr-un viitor ce se apropia. Se vedea poate ajuns acasă pe plaiurile copilăriei, de nerecunoscut pentru toţi cei ce-l ştiau. Nici nu le va spune cine e şi ce vrea. Îşi va trage o fărâmă de mantie peste cap şi se va uita cu băgare de seamă să-şi găsească tatăl, neîndoielnic prins cu a da de lucru la oameni; să-l găsească pe tatăl său, cel bun şi drept, chip sublim al grelei meserii de rege: rege şi păstor de suflete. Şi nu e rege decât cel păstor de suflete; să-l găsească şi să-i spună tot ce era de spus, iar apoi să-i ceară o favoare: „Fă-mă ca pe unul din slujitorii tăi“. Asta nu pentru că din banii pe care urma să-i câştige ar fi putut vreodată să restituie averea risipită, ci fiindcă tatăl nu avea obiceiul să refuze un om sărman care cere să muncească cinstit. Iar dacă va fi primit aspru, va şti să îndure dreapta pedeapsă; iar dacă va fi alungat, va pleca şi va muri, liniştit măcar pentru că şi-a cerut iertare. Mai trăia oare tatăl său? Şi se lăsa noaptea, rece şi înspăimântătoare, noaptea în care se poate imagina orice despre ziua de mâine; noaptea în care, mai puternic ca niciodată, duhurile întunericului ar fi vrut să-l facă să se întoarcă din drum. Un război surd ce-i strângea măruntaiele, ca atunci când un uriaş ar stoarce o cârpă. Şi dacă era prea târziu? Dacă nu mai găsea pe nimeni? S-ar găsi iertare pentru unul ca el? Îl treceau toate căldurile şi se dezvelea. Apoi, târziu în noapte, începea să tremure şi somnul fugea de la el. Când se trezea, rupt de oboseală, era ziuă de-a binelea. Iar drumeţii îl priveau, amărât şi ghemuit cum era, şi dădeau din cap. Părinţii îl foloseau ca material didactic, zicându-le plozilor: bagă de seamă, că de nu înveţi, ajungi ca „ăsta“. Iar „ăsta“ se ridica şi pleca mai departe spre o întâlnire ce trebuia cumva să aibă loc. Şi, pe ce se apropia, inima îi bătea mai tare.
Ar fi putut întâlni pe oricine, odată păşit pe proprietate. Ar fi putut aştepta mult şi bine pentru ca tatăl său să afle cumva că s-a întors. Probabil că nici n-ar fi avut curajul să se apropie de casă. Şi cine ştie câte ar mai fi putut să se întâmple, dacă tatăl n-ar fi dominat total clipa de regăsire – tatăl, care stătea de mult cu ochii şi cu inima la orice trecător ce venea dintr-acolo. Eu nu ştiu dacă, atunci când rostea această pildă, Domnului Isus I s-a schimbat intonaţia. Dacă cei ce-L ascultau au simţit vreo tresărire, vreun fior în vorba Lui, atunci când a început să vorbească despre ce se petrecea în inima tatălui. Dar ştiu bine despre ce inimă de Tată vorbea de fapt Mântuitorul. O inimă pe care o cunoştea deplin, aşa cum El Însuşi era cunoscut de ea. O inimă plină de El, Preaiubitul Fiu veşnic al Tatălui Ceresc, aceeaşi inimă care, cu atâta trudă a dragostei, se ocupa de cei pierduţi pentru care El, Cel Sfânt, venise să fie jertfă; inimă pe care o deschidea acum în auzul tuturor risipitorilor şi căreia îi destăinuia simţămintele, perfect congruente cu ale Sale, căci Tatăl şi Fiul una sunt! Vorbea despre Tatăl şi descria simţămintele propriei Sale inimi, căci cine L-a văzut pe El L-a văzut pe Tatăl; şi traducea perfect pe limba noastră ceea ce este infinit şi inexprimabil: dragostea Celui care este Dumnezeu şi Tată. Tată ca relaţie faţă de Fiul, bineînţeles, căci Fiul n-a început niciodată să existe. Nu S-a născut, ci este El Însuşi din eternitate, Dumnezeu binecuvântat în veci. O, adânc al tainelor Lui, pe care le rosteşte şi astăzi pe paginile Bibliei oricui are înţelepciunea să o deschidă!
„L-a văzut când era încă departe.“ Nu există departe în care să nu răzbată privirea lui Dumnezeu. L-a văzut de departe, deşi tânărul nu ştia asta. Noi însă ştim şi ne-au fost spuse aceste cuvinte ca nu cumva să pierim pe drum. Nu, niciunul nu va pieri; căci, deşi demonii toţi caută să determine acest lucru, dincolo şi mai presus este un ochi ce nu dormitează niciodată. De s-ar închide chiar şi o clipă, n-ar mai exista nici pocăinţă, nici întoarcere, nici gloria ce va veni pentru noi. S-ar rupe corzile harfelor îngereşti, dacă Tatăl n-ar mai privi spre ai Săi, dacă ochiul Său n-ar alina tainic inimile rănite!
„Şi i s-a făcut milă.“ Atât de milă I s-a făcut de noi, că a fost gata să-L dea pe Cel ce aici, în pildă, ne vorbeşte; să-L dea la moarte pentru noi toţi. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut asupra Celui preaiubit şi prin rănile Lui suntem vindecaţi. Dar dacă apoi a alergat şi a căzut pe grumazul fiului şi l-a acoperit cu sărutări, aceasta înseamnă că mila era cu totul altceva decât compasiunea faţă de un amărât; ci în fiecare sărutare era un infinit de nespuse ce izbucneau şi cereau fiinţă! Atâtea sărutări, câte clipe de aşteptare în aceşti ani pierduţi! Căci, dacă el n-a fost tot timpul cu gândul la tatăl, tatăl a fost tot timpul cu gândul la el. O, Tată, m-ai iubit cu o iubire veşnică, de aceea mi-ai păstrat bunătatea Ta la orice pas şi L-ai dat pe Domnul vieţii la moarte pentru mine! Lui I se cuvin sărutările cu care-mi acoperi azi fiinţa! Iar bucuria Lui, I-o citesc în ochi, e să ne vadă aşa, îmbrăţişaţi, Tu, infinitul, iar eu, ţărâna. Da, Doamne Isuse, pe drept eşti iubit!
Cuvintele pocăinţei au răzbătut amestecate cu sărutări şi cu lacrimi. „Am păcătuit împotriva cerului şi împotriva Ta. Nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău“. Iar partea cealaltă, „fă-mă ca pe unul dintre slujitori“, n-a mai spus-o…
Ajung din nou la ceea ce am remarcat mai devreme: niciunul dintre fiii acestui om nu cunoştea inima tatălui. Era drept şi necesar ca fiul risipitor să spună ce era de spus, dar inima tatălui cuprindea mult mai mult decât pocăinţă şi iertare. Iar acum, când fiul nu mai era plin de propriul ego, când era flămând de iubire, căci ea îi lipsise cel mai mult în vremea din urmă, acum se putea desfăşura sub ochii lui dorul dintotdeauna al celui căruia îi datora totul: tata. Dor care l-a atins pentru prima dată atunci când trupul i-a fost atins de întâiul sărut la întoarcere. Tatăl n-a variat nicio clipă în sentimentele lui; doar copiii n-au avut niciodată timp sau chef să le afle.
Când ai de toate, s-ar putea să nu-ţi pese, nu neapărat de Dumnezeu, ci de inima Lui, indiferent dacă alegi să pleci sau să rămâi lângă El. Când pierzi însă tot, El e singurul care-ţi rămâne; iar inima Lui îţi devine mai scumpă decât orice ţi-ar putea da.
Gândeşte-te la ceva ce-ţi lipseşte, orice ar fi. Ia acel lucru şi dăruieşte-l cu generozitate lăuntrului tău care-l doreşte; adică imaginează-ţi că-l ai. Acum fă un calcul simplu, nu cu logaritmi şi integrale, ci cu adunări şi, poate, cu câteva scăderi. Şi spune, cât timp te vei bucura de ele? Du-te acum cu gândul la ceva ce este mai presus de lucruri: la semnificaţia lor. Ai de toate, dăruite cu generozitate din belşug. Nu, nu vei face prostia de a risipi aceste lucruri, ci te vei bucura de ele, fiindu-I recunoscător Celui ce ţi le-a dat. Îţi mai doreşti ceva? Iubire ai deja din belşug şi pentru soţie şi pentru copii, iar ei, la fel, pentru tine. Cunoaşterea ţi-a fost şi ea dăruită, iar oamenii ţi-o recunosc şi ţi-o apreciază. Eşti pentru ei un distins profesor. Ar fi chiar imoral să vorbesc acum despre motorul maşinii care te-aşteaptă cuminte în garaj, fiindcă am depăşit de mult octava asta de subiecte. Cunoşti, prin înţelepciunea ce ţi-a fost dată, că, dacă ar fi existat o diferenţă cât de mică între constantele fizicii, nimic n-ar mai fi stat în fiinţă. Ai aflat, sau poate ai participat chiar tu la descoperirea acestui lucru, că din multitudinea de stări pe care le-ar fi putut avea universul cunoscut, cea în care omul cugetă este una din 10 la puterea 10 la 123. Eu mă mir tare de un asemenea număr, fiindcă ştiu că e mult peste ce poate cineva să conceapă. Ştii, de asemenea, că proporţiile ideale ale trupului omenesc şi ale diferitelor lui părţi se învârt constant, de milenii, în jurul unei ecuaţii de gradul doi care, ciudat, se încăpăţânează să aibă doar o soluţie. O spui cu grijă celor întrucâtva avizaţi, pentru că alţii s-ar putea să nu priceapă cum vine aia x2-x-1=0. Spiritele simple nici nu par interesate de aşa ceva; tu însă nu eşti unul dintre ele. Mai ştii şi că la nivelul particulelor elementare domneşte o ordine desăvârşită, chiar şi atunci când se ciocnesc, când se compun şi se descompun, o ordine care strigă împotriva ideii că totul provine din haos. Şi îţi doreşti să afli de ce şi mai ales Cine? Fă-ţi cadou acum şi această cunoaştere şi te vei întreba, vag, cum ai putea să ajungi acolo unde domneşte Demiurgul. Ai vrea să-I cunoşti gândul, căci, nu-i aşa, restul sunt doar amănunte, cu tot cu sori, cu găuri negre, văzute sau nu, bănuite sau, dimpotrivă, deplin înţelese. Ai putea cere acum, ca dar, accesul în sala tronului, şi nu doar atât, ci, să zicem, 20 de minute tête-à-tête cu Suveranul. Şi iată că şi acest privilegiu îţi este acordat! Te aşezi şi … ai ghicit … nu ştii ce să întrebi! Iar dacă ştii ce vrei, nu prea poţi formula întrebarea. El însă îţi răspunde, te citeşte din priviri şi nu trebuie neapărat să-ţi vorbească pentru a-ţi transmite o informaţie. Este cel mai mare profesor, doar ştii cu cine „stai de vorbă“. Într-o fracţiune de secundă ai fi copleşit: zeci de mii de răspunsuri şi de zece ori zece mii de întrebări sămânţă ce se ascundeau în ele, ţi-aduci minte ce ziceam la-nceput? Întrebări pe care nu ţi le pui singur, ci ţi le pune El, ca să-ţi trezească setea pentru răspunsurile următoare. Câte fracţiuni de secundă se cuprind în cele 20 de minute? Nu, Domnul Dumnezeu nu va pune asupra ta o povară mai mare decât poţi duce. Oricum e evident că la acea scară a adevărului diferenţa dintre tine şi prietenul tău, strungarul, e infimă sau, cum ar veni, tinde la zero, ca orice e finit în faţa infinitului…
Iată-te retrăgându-te în extaz, perplex şi totuşi fericit, cu setea de cunoaştere deplin potolită – doar pentru o vreme. Te va primi oricând ai vrea să-L mai vezi şi eşti profund impresionat şi de acest lucru. Mai doreşti ceva? După plecăciunea cuvenită, te îndrepţi spre uşă şi simţi un gând fără glas care te cheamă înapoi. Ce să fie oare? Iar răspunsul la această ultimă întrebare vine din nou, pe loc şi fără vorbe. Vine ca o ploaie de sărutări latente ce-şi strigă dorul: „Te iubesc“. Din acea clipă nimic nu va mai fi la fel!
Deschide ochii, desprinde-te din acest vis. Deschide larg ochii inimii şi porţile conştiinţei. Acelaşi gând fără glas se aude aici, în mantia îngustă a atmosferei terestre unde bate inima ta: „Te iubesc!“. Nu trebuie să faci nicio călătorie fantastică; este ceea ce se aude pe fiecare pagină a Bibliei: „Te iubesc!“. Ar putea crea mii de universuri într-o clipă şi ţi-ar vorbi despre ele într-un spaţiu-timp de ani lumină. Dar, pentru El, cel mai important lucru a fost să-ţi spună: „Te iubesc“. N-am citit nicăieri în Biblie că Dumnezeu este ştiinţă, deşi El este cel Atotînţelept. Dar am citit – ce minunat – că Dumnezeu este dragoste. Şi doar aceia o vor cunoaşte, care-L cunosc pe Dumnezeu. Şi acum, spune-mi, de ce nu te prăbuşeşti sub povara acestui adevăr mai mare decât toate celelalte? O fracţiune de secundă în faţa înţelepciunii lui Dumnezeu ţi-ar bloca creierul, dar un timp mult mai lung în prezenţa dragostei Lui îţi face inima să tindă la infinit. Ce va fi veşnicia în casa Tatălui! Doamne, cât de mult ne iubeşti? Nu-i aşa că n-ai curaj să întrebi? A fost deja prea mult, cum să întrebi despre mai mult? Şi din nou, aici şi aievea, adică pe paginile Bibliei, vine răspunsul ce atinge inima şi conştiinţa. Un răspuns pe care n-am fi îndrăznit să-l imaginăm dacă nu l-ar fi rostit Domnul Isus când glăsuia către Tatăl: „I-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine“. Nu, dragostea nu mă zdrobeşte, ci mă înalţă în acelaşi timp în care mă smereşte adânc. Isus Hristos este măsura dragostei divine, ca şi puntea prin care ea a venit la noi; dar n-am fi putut-o percepe dacă prin moartea Lui nu ne-ar fi dat viaţa veşnică, fără de care n-am putea sta înaintea lui Dumnezeu. Isus Hristos este măsura dragostei divine, de aceea cunoaşterea Lui este scopul suprem al vieţii alor Săi. Iar întrebarea la care nu putem găsi răspuns e: „De ce mă iubeşte?“. Motivul este în El, dar nimeni niciodată n-a ajuns să-l cunoască, deşi mulţi, în clipe binecuvântate, au fost în inima Lui ca o cerboaică liberă pe câmpiile slavei. L-am privit în ochi ca să aflu răspunsul şi am izbucnit în plâns: de fericire. Şi tot nu ştiu să spun de ce m-a iubit. Totuşi, scăldat în razele chipului Său, simt în adâncuri adevărul acelui verset: „Toată fiinţa Lui e plină de farmec. Numele Tău este o mireasmă vărsată“. Da, Doamne Isuse, pe drept eşti iubit! Şi, tot cu gândul la El, harul Lui mă inundă. Mi se coboară primăvara în suflet şi mi se revarsă toată în palmă când privesc spre El. E ca şi cum mi-ar aşeza stelele un curcubeu pe frunte şi aş fi purtat spre ceruri pe aripi de dor. E Regele meu şi I-am păstrat cu grijă mirul închinării. E Preaiubitul meu şi zic: „Vino repede şi fii ca o gazelă sau ca puiul de cerb pe munţii de miresme“. Şi n-apuc să rostesc gândul, că iar mă năpădesc sărutările…
N-a mai zis feciorul „fă-mă ca pe unul din argaţi“. Ar fi fost nu numai inutil, dar prea dureros pentru tatăl să audă asta. Mântuirea e prin har, prin credinţă: cum pot oare atâţia creştini să-şi imagineze că e şi prin fapte? Iar alţii, ca şi cum n-ar fi gustat niciodată că Domnul este bun, se tem să nu-şi piardă mântuirea…
Trei lucruri a poruncit tatăl să se facă cu fiul său – toate, expresie a dragostei depline şi a harului nemeritat. „Aduceţi haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea.“ Este, dacă vrei să primeşti, aceeaşi haină pe care o purtase Iosif, haina cea pestriţă care-l distingea ca lipit de inima tatălui său. Aceeaşi idee, acelaşi concept, dar de data aceasta fără nicio explicaţie logică, dacă priveai doar la cel ce avea s-o poarte. O haină de care nu era vrednic, o haină cuvenită unuia singur, căci trec la semnificaţiile spirituale. E haina pe care Tatăl a rânduit-o pentru Cel ce poartă titlul de Fiu al Omului, Omul Hristos Isus. E de fapt haina Lui, aşa cum mai spuneam; a o purta e ceea ce omul nu putea nici imagina, nici cere de la Dumnezeu. Numai El, Domnul, putea să ne-o spună! Adică să fiu eu, păcătosul, risipitorul, privit de Tatăl în perfecţiunea lui Hristos Însuşi! Această haină dintâi, sau cea mai bună, greu de tradus exact, e semnul harului, după cum Hristos e măsura lui şi Cel prin care harul ne-a fost dat. Oricine l-ar fi văzut pe băiat ştia clar despre cine era vorba, căci un cuvânt, parcă unul singur se potrivea să exprime demnitatea în care fusese aşezat: iubitul tatălui. Actul îmbrăcării a fost înfăptuit de slujitori la porunca expresă a Suveranului, căci ce altceva era tatăl în scena aceasta? Iar fiul avea să ştie de acum că harul nu este o resursă ce-ţi este pusă la dispoziţie şi de care eşti răspunzător să uzezi, ci este o haină scumpă Tatălui cu care eşti învăluit spre marea ta uimire şi pentru veşnică adorare.
„Puneţi-i un inel în deget.“ Asta e tot o traducere pe limba noastră a unei legături continue, neîntrerupte, între dătătorul şi purtătorul inelului, aşa, ca un fel de verighetă, doar că acolo este vorba de soţ şi soţie. Un inel înseamnă că mă aflu în permanenţă în legătură cu Tatăl ceresc, sub privirile Lui pline de dragoste. Nu fiul şi-a luat inelul, ci tatăl a poruncit să-i fie adus şi pus pe deget. Tânărul e absolut pasiv la ceea ce se face cu el prin har. Mă întreb de ce mi-a fost aşa de greu să înţeleg că Dumnezeu doreşte să-I fiu alături în fiecare clipă, să străbată cărarea în rând cu mine, să-mi arate, în duh, gândul Său în orice împrejurare, să-mi poleiască cu glorie norii încercărilor pe care cu înţelepciunea dragostei le îngăduie în viaţa mea. Aş putea oare s-o spun? – dar ce altceva este inelul pe care-l port pe deget? – Domnul tânjeşte să fie confidentul meu! Ce minunat că îmi spune El Însuşi taine pe care nu le-ar spune nicidecum unuia străin. Eu însă nu-I sunt străin. Nu I-am fost niciodată străin, căci m-a iubit din veşnicie şi asta a vrut să-mi spună de când am deschis ochii în lume. Dar, din clipa în care am primit inelul, aci, la capătul drumului de întoarcere, realitatea dragostei veşnice n-a mai fost doar taina Lui… Un inel în deget e imaginea locuirii în cel credincios a lui Dumnezeu Duhul Sfânt, a treia Persoană a Dumnezeirii, singurul care cunoaşte tainele lui Dumnezeu, după cum nimeni nu cunoaşte tainele omului decât duhul omului care este în el.
„Şi puneţi-i încălţăminte în picioare“. Este al treilea lucru din porunca tatălui, încălţăminte cu care avea să străbată în voie tot domeniul stăpânit de cel care-l iertase şi-l iubea. Asta aşa, ca să nu-şi imagineze cineva vreodată că Tatăl ne vrea înguşti şi limitaţi, un fel de roboţi preoţi îndeletnicindu-se cu o închinare cuvenită, e drept, dar plictisitoare. Nu vreau să spun că, având încălţăminte, avea să plece iar hai-hui. Cine a gustat harul nu va voi să facă niciodată aşa o neghiobie. Spun însă că viaţa creştină autentică e o garanţie a libertăţii de a păşi în lucrurile lui Dumnezeu. De exemplu, dacă vii la mine acasă: acolo mă vezi aşa cum sunt, chiar dacă la ora la care faci vizita eu nu m-am întors încă de la serviciu; vezi copiii jucându-se, mai blând sau mai vioi, şi ştii pe dată că e un cămin al dragostei; vezi jucăriile lor, adesea în dezordine, şi ştii că tatăl lor nu apasă cu o mână de fier; vezi în mobilă şi în bibelouri dacă sunt extravagant sau nu, vezi ce culori îmi plac, vezi ce tablouri atârnă pe pereţi, vezi din diversele suveniruri presărate ici şi colo prin ce locuri din lume am umblat. Da, asta vreau să spun: încălţămintea duhovnicească înseamnă libertatea şi imboldul de a-L cunoaşte tot mai deplin pe Dumnezeu prin Duhul Sfânt, călătorind prin Biblie. E un imperiu atât de vast, că nu-ţi ajung şapte vieţi să-l străbaţi! Iar ceea ce vei descoperi acolo te va face să socoteşti la valoarea justă cioburile de oglindă de care e plină lumea cea de jos. Şi, de asemenea, vei recunoaşte uşor în ea ceea ce ne este încă păstrat prin îndurare: dragostea dintre părinţi şi copii, duhul blând şi liniştit al prinţesei inimii tale, salata de roşii cu măsline, pâinea proaspătă, picăturile de rouă şi gheţurile de la poli. Aşa a ales Domnul să arate scena văzută pe care se petrece ceea ce nu se vede decât prin har: pocăinţa risipitorului, pocăinţa ta. Imaginează-ţi acum ce-ar fi simţit tatăl dacă, după toate acestea, tânărul cu pricina s-ar fi pus pe-o buturugă, nedorindu-şi nimic, fericit că a fost iertat şi că va primi hrană îndestulătoare până la sfârşitul zilelor. Ce-ar fi zis oare slujitorii care au împlinit faţă de el tot ce poruncise stăpânul? E trist. Deschide ochii şi-ai să vezi continente întregi de creştini stând binişor ori pe buturugi individuale, ori înghesuiţi mai mulţi pe o buturugă putredă, ţinându-şi unul altuia umărul adiacent, ca să nu-i biruie somnul că pierd locul de tihnă; şi n-ar pleca de acolo nici în ruptul capului; că cine ştie ce pericole te pândesc dacă citeşti Scriptura? S-ar putea să păcătuieşti mândrindu-te cu cunoştinţele acumulate. Mai bine să rămânem la cele smerite. Şi iată-i înţepeniţi în adevărurile de început ale evangheliei, făcându-şi organizaţii cu statute proptea, aşa, ca să nu rişte nimic. Mă voi apropia totuşi de ei ca, dacă vor vrea, să le povestesc cum sunt mirţii din cartea Zaharia. Îmi vor răsuna poate în minte ultimele cuvinte din Habacuc, alături de Efeseni 5.14. Le voi citi Geneza 22 şi voi vărsa peste ei mirul din Ioan 12. Mai risipeşte, Marie, că tot mai e nevoie de mir! Căci din nou – ce har! – Preaiubitul nostru Şi-a introdus mâna prin deschizătura zăvorului şi ni s-a aprins lăuntrul de dorul Lui; iar Numele Lui e o mireasmă vărsată. Parcă e şi o carte cu titlul acesta.
Încălţăminte în picioare, ca să stăpâneşti orice loc pe care-l va călca talpa piciorului tău, pentru ca făgăduinţele Domnului să fie ale tale, şi nu doar ale aceluia care predică; şi pentru ca ai tăi să desluşească, privindu-te în ochi, silueta unică a cetăţii cereşti, învăluită în chipul Aceluia care-i este făclie şi Templu, singurul vrednic să ne umple inimile şi care în vremea de acum Îşi paşte turma printre crini.
Dacă citeşti atent acum textul biblic, vezi că urmează punct şi virgulă. E ca şi cum trebuie să faci o pauză ca să cugeţi. Păi până acum ce-am făcut? Ai dreptate, scuză-mă: o pauză pentru a ne aduna gândurile, căci urmează ceva profund, fără de care tot ce s-a desfăşurat sub ochii noştri n-ar fi putut avea loc. Aşa deci: punct şi virgulă.
„Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi înjunghiaţi-l.“ A spus-o Domnul oare, mă întreb din nou, cu un tremur în glas? Căci ştia perfect ce avea să urmeze: Golgota – suferinţa şi moartea. Pentru aceasta venise şi despre El era vorba. Iar primirea mea acasă – auzi ce spun?, „acasă“! – în felul de care numai El era vrednic, a fost plătită dreptăţii divine cu moartea Celui Drept pentru cei nedrepţi. Moarte ce a fost pecetluită de El Însuşi când a strigat „s-a sfârşit“ şi care a fost dovedită când, pentru a se asigura că murise, un soldat roman I-a străpuns coasta cu o suliţă. A curs de acolo sânge şi apă. Apă, fiindcă teritoriul inimii mele pe care avea să fie adusă natura divină, viaţa Lui Însuşi, viaţa veşnică, trebuia să fie curăţat, spălat. Fiinţa cea nouă n-a fost pusă peste ceva murdar, măcar că este în ea însăşi neîntinabilă. Dar, prin moartea Fiului Său, Dumnezeu a condamnat tot ce înseamnă omul în Adam. A condamnat, cum spune Biblia, păcatul în carne. Sângele, la rându-i, vorbeşte de iertarea păcatelor, de ispăşire, aşa încât nu s-ar fi putut una fără alta, adică apă fără sânge, ori sânge fără apă. Dar jertfa Lui a permis atât iertarea mea, îndepărtarea păcatelor dinaintea lui Dumnezeu, cât şi curăţirea, prin aceeaşi valoare a sângelui vărsat, a sanctuarului ceresc în care păcatele mele au fost mărturisite; cum şi eliberarea mea din ceea ce eram în Adam şi primirea mea înaintea Tatălui, acceptarea mea în Cel Preaiubit. Însă toate acestea mi-ar fi rămas ascunse dacă n-ar fi venit din ceruri Duhul lui Dumnezeu, ca să fie, dacă m-aş putea exprima aşa, al treilea Martor al unui adevăr deplin, anume că Dumnezeu mi-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său: viaţa alor Săi, care este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Trei martori deci: Unul care se poate exprima deplin, căci este Însuşi Dumnezeu, Duhul Sfânt, şi care ne vorbeşte tuturor celor credincioşi despre adevărul mărturisit de ceilalţi doi: apa şi sângele. Trei martori care din puncte diferite, ceresc şi pământesc, îşi îndreaptă mărturiile într-un singur punct: mântuit pentru eternitate! Glorie Lui! Nimeni şi nimic nu mai poate schimba acest adevăr binecuvântat: „Acest fiu al meu era mort şi a înviat“ – aşa, ca o oaie rătăcită; „era pierdut şi a fost găsit“ – ca drahma de dinainte.
„Şi au început să se veselească“, pentru că tatăl a spus-o tuturor: „Să ne bucurăm şi să ne veselim“. Nu pot omite că fiecare dintre cele trei pilde se termină la fel şi pentru cel ce caută şi pentru cel găsit: cu o negrăită bucurie. E reală, e realitatea creştinismului biblic, neamestecat cu de-ale oamenilor; o realitate percepută de atât de puţini, de cei ce se află alături de Dumnezeul oricărui har, la masa pe care este aşezată jertfa. Căci bucuria mântuirii, certitudinea ei, nu ţine de părerile oamenilor, nici de sentimentele mele, ci este din mărturia celor trei: Duhul, apa şi sângele.
* * *
Pe undeva pe lângă casă se găsea şi fiul cel mare. El este, n-am nicio îndoială, o imagine a poporului evreu care a avut cele zece porunci, a avut o relaţie cu Dumnezeu întemeiată pe un legământ: „Vom face tot ce a zis Dumnezeu“. Nu vreau să spun ce s-a ales de această afirmaţie, de acest angajament. Să presupunem totuşi că legea ar fi fost ţinută, că nicio poruncă n-ar fi fost călcată, lucru evident imposibil în ochii oricui îşi vede natura adamică în lumina divină. Când vine acasă cel pierdut, imagine a lumii întregi ce este chemată la mântuire, atunci cei ce au fost robi ascultători, dar doar atât, se revoltă împotriva lui Dumnezeu. Legea şi harul sunt iremediabil opuse. Iar cel pentru care Dumnezeu este doar Supremul ce dă porunci se dovedeşte întotdeauna incapabil să-I cunoască inima. Nu insinuez nicicum că este mai ferice de cel răzvrătit, de rebelul fără prea multă minte. Nu spun nici că cel liniştit, aşezat, moral, nu ar fi într-o stare mult mai bună. Dar unităţile de măsură dintre cei doi sunt atât de mici când este vorba să descrie distanţa dintre cei doi fii, în comparaţie cu distanţa dintre cel mai cuminte şi sentimentele tatălui lor! Un om avea doi fii, iar unul încă nu ajunsese să-şi cunoască tatăl. Ce diferenţă este între a sta departe într-o ţară depărtată, şi a sta aproape, dar ca rob şi înstrăinat? Şi nu cred că te vei supăra dacă aplic asta la toţi creştinii, ortodocşi în felul lor, adică împlinind – încercând să împlinească – ceea ce se cuvine, atât cât înţelege fiecare, atât cât i se spune. Iar dacă ar exista un campion absolut, ar spune probabil ca fiul cel mare: „Eu nu ţi-am călcat niciodată nicio poruncă; şi tu n-ai văzut!; şi ţie parcă nu-ţi pasă!; şi nu vrei să faci deloc osebire între mine şi păcătosu’ ăla! Mie nu mi-ai dat niciodată“ – şi aici nu mai contează ce spui, poate fi orice – „…ca să mă bucur şi eu de viaţă cu prietenii. Ba parcă ateii o duc mai bine ca mine!“. Răspunsul a fost blând şi simplu: „Voiam să-ţi dau tot, dar nu în această lume. Iar faptul că gândeşti aşa, că ascultarea, că ortodoxia se cuvine a primi răsplată în lumea de acum e dovadă a faptului că eşti la fel ca cel mai tânăr, doar mai puţin îndrăzneţ şi mai puţin rebel. O, dacă ai fi rece, cum a fost fratele tău când a plecat! Sau în clocot, cum e acum, lângă tata. Dar eşti căldicel, nici rece, nici în clocot. Eşti convins că ai drepturi pe care ţi le-ai câştigat înaintea lui Dumnezeu, o convingere mocnită ce-ţi ţine chipul aşa de sobru, că nimeni, privindu-te, n-ar vrea să devină creştin“. Dacă i-ar spune cineva unui astfel de om să se pocăiască de starea lui, să ceară iertare pentru că inima, iar nu picioarele, i s-a aflat atâta timp departe, dacă s-ar apropia fratele cel mic să-l cuprindă în dragoste, s-ar trage înapoi şi probabil n-ar mai vrea să aibă nimic de-a face cu cel ce-a îndrăznit să-i clatine convingerile. Însă dacă Tatăl merge personal la el să-l convingă, să-i vorbească inimii, atunci e altceva; sau ar trebui să fie. Un răspuns atât de simplu ar trebui să-l lumineze: „Voiam să-ţi dau tot în lumea care va veni şi care va fi în totul supusă lui Isus Dumnezeu; iar până atunci voiam să fii ca El, străin într-o lume ce Mi-e străină. Voiai ceva, cât de mic, ca să te bucuri cu prietenii tăi. Te-am văzut cum arătai când erai fericit alături de ei, mai mult decât ghiftuit, pe jumătate beat, că doar e sărbătoare creştină… Şi n-ai avut niciodată timp ca să-ţi vorbesc. N-ai deschis Biblia, chiar, de când?“. „Tatăl îl ruga să intre, dar el nu voia“, aşa spune Biblia. Pe Tatăl Îl poţi cunoaşte doar înăuntru, acolo unde este jertfa. „Căci nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, în afară de Fiul şi de acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.“ Afară e iarnă, noapte, frig şi întuneric. Ce groaznic ar fi dacă într-o zi, Acela pe care ai crezut că-L slujeşti, că-L cunoşti, îţi va spune: „Niciodată nu te-am cunoscut!“. Solemnă zi în care toţi cei drepţi prin fapte, iar nu prin jertfă, vor fi vărsaţi din gura Domnului, pentru că sunt căldicei, adică nici reci, recunoscând că sunt pierduţi de nu se pocăiesc, nici în clocot, acoperind cu sărutări picioarele Domnului Isus! Şi încă ceva: cu sărutări L-a acoperit şi Iuda pe Domnul atunci când L-a vândut; sărutul trădării…
Şi i-a mai spus tatăl ceva: dacă mă iubeşti, iubeşte-l pe fratele tău. Fă-o pentru mine! Ascultarea nu e nimic fără dragoste, iar dragostea adevărată produce ascultare. Nu călcase niciodată nicio poruncă; acum tatăl avea o dorinţă, iar dragostea ştie instinctiv că o dorinţă e mai mult decât o poruncă. Îl ruga să intre în casă, iar casa Tatălui e esenţialul ce va rămâne când toate vor fi schimbate pentru a se potrivi deplin cu eternitatea. Poruncile le-ai ţinut, e bine. Dar cât atârnă pentru tine dorinţele Tatălui ceresc? N-a fost nimeni de faţă când fiul cel mare a dat răspunsul. Totul e între tine şi Dumnezeul Căruia zici că-I aparţii. Iar ceea ce este solemn este că nu ştim cât timp va mai fi adresată rugămintea.
sursa: https://comori.org/