Categorie: Invataturi biblice
Vorbiţi întregii adunări a lui Israel, zicând: „În a zecea zi a lunii acesteia să-şi ia fiecare un miel, după casa părintească, un miel pentru o casă. Şi dacă o casă este prea mică pentru un miel, să-l ia el şi vecinul său cel mai apropiat de casa lui, după numărul sufletelor; veţi număra, pentru un miel, după cât poate mânca fiecare. Mielul vostru să fie fără cusur, parte bărbătească de un an; să-l luaţi dintre oi sau dintre capre. Şi îl veţi păstra până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia; şi toată mulţimea adunării lui Israel să-l înjunghie între cele două seri. Şi să ia din sânge şi să pună pe amândoi uşorii uşii şi pe pragul de sus, în casele în care-l vor mânca. Şi în noaptea aceea să mănânce carnea friptă la foc şi cu azime; cu ierburi amare s-o mănânce. Şi să nu mâncaţi nimic crud din el, nici fiert în apă, ci fript la foc: capul lui şi picioarele lui şi măruntaiele lui. Şi să nu lăsaţi nimic din el până dimineaţa; şi ce va rămâne până dimineaţa să ardeţi în foc. Şi să-l mâncaţi aşa: cu coapsele încinse, cu sandalele voastre în picioarele voastre şi cu toiagul vostru în mâna voastră; şi să-l mâncaţi în grabă: este paştele Domnului. Şi Eu voi trece prin ţara Egiptului în noaptea aceasta şi voi lovi pe orice întâi-născut din ţara Egiptului, de la om până la animal; şi voi face judecăţi împotriva tuturor dumnezeilor Egiptului: Eu sunt Domnul. Şi sângele vă va fi semn pe casele în care sunteţi; şi Eu voi vedea sângele şi voi trece peste voi; şi, când voi lovi ţara Egiptului, nu va fi nicio plagă peste voi, ca să vă distrugă“ (Exod 12:3-13).
Privesc din când în când în urmă, aşa cum faci imediat după decolare, când oraşul pe care-l părăseşti se aşterne cu clădiri şi probleme prea mărunte. Un loc în care poate vei reveni, dar care acum, când îl priveşti, rămâne în urmă. Aidoma şi viaţa mea, dar şi a noastră, a oamenilor, pe când aveam numai întrebări, dar nu şi răspunsuri. Se aşterne totul ca o istorie trecută, acum când ştiu că la cruce este răspunsul pentru tot ce m-ar putea frământa în cele privitoare la absolut. Înţeleg, cu puţina mea pricepere, că taina aceasta e prea înaltă pentru mine, şi totuşi mi-a fost dat s-o contemplu şi să-mi fie suprema bucurie. Ştiu acum că pedeapsa a căzut asupra Domnului şi astfel eu, cel păcătos, sunt privit ca şi cum n-aş fi păcătuit niciodată. Cuvintele sunt prea sărace pentru a descrie acest simţământ uimitor ce mă învăluie în faţa unei lucrări perfect împlinite atunci când eternitatea a străpuns timpul acolo, la Golgota. O bucurie cu adevărat cerească, dar care se amestecă, ciudat, în acel lăuntru în care cuget, iubesc şi aştept, cu un gust de ierburi amare. Fiindcă ştiu bine că ceea ce L-a condus în acel moment suprem a fost dragostea, dragostea Lui pentru mine, cu motivaţia doar în propria Lui fiinţă divină, căci nimic din mine nu L-ar fi putut determina să mă iubească. Ştiu, spun, că din dragoste a luat locul meu, mi-a purtat păcatele.
Nu-i singur Iuda vinovat de sângele ce s-a vărsat, nici marii preoţi, nici Pilat,
Ci lumea-ntreagă prin păcat – şi eu, şi tu.
Greşesc poate aşezând în proză versurile unui mare poet, dar ştiu că el, poetul, acum la Domnul, s-ar fi bucurat să-şi vadă poemul, pasărea sa cu pene de argint, lăsându-se aproape de rana unui suflet ce-şi găseşte tihna la piciorul crucii.
Voi privi deci în urmă la taina celor petrecute atunci. Îmi voi privi inima, cu acest amestec de miel jertfit şi ierburi amare, cum deapănă în tăcere descrierea simplă a celei mai mari taine din Univers. Vom fi deci, dragul meu prieten, din nou, aproape, printre stele. Dar înainte de asta dă-mi voie să te întreb: Ţi-ai aşternut inima la picioarele Domnului? Ai primit iertarea din mâna Lui străpunsă? Te-ai adus pe tine însuţi înaintea Lui, aşa cum eşti? I-ai auzit glasul blând, inconfundabil, care spune păcătosului care se pocăieşte: „Iertate îţi sunt păcatele“?
Veniseră noaptea, cu făclii şi cu arme, ca să-L prindă. Mesajul Lui simplu şi profund în egală măsură îi atrăgea pe oameni, de aceea devenise incomod mai-marilor zilei. L-au găsit repede în grădina în care Se retrăgea adesea alături de ucenicii Săi: unul dintre ei Îl trădase. I s-au adresat direct, spunându-I că-l caută pe Isus din Nazaret. A fost de ajuns să le răspundă simplu: „Eu sunt“, pentru ca muritorii să cadă la pământ. Cu adevărat, El este; dintotdeauna şi pentru totdeauna Acelaşi. Era înainte de a-i crea pe îngeri, cu mult înainte de a crea Universul. Era înainte de orice început, suficient şi deplin în propria Persoană, Dumnezeu binecuvântat în veci. Acum ar fi putut chema îndată mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri – ciudată aritmetică a oştirilor cereşti! – şi s-ar fi terminat repede cu sărmanele suflări trecătoare. Însă dincolo şi mai presus de puterea îngerească era autoritatea intrinsecă a numelui Lui, Eu sunt. Putea pleca din lume la fel cum venise: tainic de simplu şi neînchipuit de măreţ. Dar El venise pentru a-Şi da viaţa pentru salvarea mea – şi a ta. A plecat deci în tăcere, dus de cei care nu înţelegeau nimic din cele întâmplate, cei cărora El le dădea încă suflare de viaţă pentru ca vreodată, luminaţi în străfunduri, să ajungă la pocăinţă.
L-au întrebat mai întâi, în palatul Marelui Preot, despre învăţătura Lui şi despre ucenicii Lui. Apoi au adus martori care să-L învinuiască de ceva, orice: nu asta era important – trebuia să I se găsească o vină. Şi n-au văzut, în temeinica lor încăpăţânare, că se află în faţa Singurului drept. L-au întrebat apoi despre propria Lui persoană: „Eşti Tu Fiul lui Dumnezeu?“. Cu greu mă apropii de clipele acelea în care toţi, încordaţi, aşteptau răspunsul. Mă gândesc ce va fi simţit El, Creatorul, şi cum vor fi fost ochii Lui blânzi şi pătrunzători de conştiinţă atunci când a răspuns „Da, sunt!“ A fost singura vină pe care I-au putut-o găsi: că S-a întrupat şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Aş vrea să-L întreb dacă S-a gândit la mine atunci când au strigat cu toţii, într-un glas, că e vrednic de moarte. Fiindcă ştiu că din dragoste a acceptat să meargă pe acest drum, să intre în acel loc în care mă condusese pe mine păcatul. Ar fi făcut tot ce a făcut chiar dacă eu şi numai eu eram singurul păcătos care trebuia salvat.
L-au dus apoi la guvernatorul roman pe când se crăpa de ziuă. Era mai mult decât ura faţă de un învăţător care le făcea concurenţă, era ura întunericului în faţa luminii, a minciunii în faţa adevărului. De aceea trebuia neapărat să moară, pentru că a spus că este Fiul lui Dumnezeu. Mă îngrozesc la gândul că, dacă aş fi fost în locul lui Caiafa, marele preot, aş fi gândit şi aş fi procedat la fel.
Dar guvernatorul roman nu ştia nimic din toate astea şi nici nu voia să ştie. Era încă una dintre frecventele neînţelegeri ale evreilor pe teme de religie – evreii, poporul acela ciudat, care nu înţelegea că Roma şi numai ea va domina lumea. Oricum, la acea margine de imperiu, orice răzmeriţă trebuia evitată. Cezarul nu avea nici timp, nici chef de aşa ceva. De aceea Pilat decide să-i asculte cu răbdare. L-au acuzat de multe lucruri; ideea principală era că ar instiga populaţia la revoltă. Nu numai că nu făcuse niciodată aşa ceva, dar, în ochii Lui blânzi şi profunzi, Pilat vedea că toate acestea erau doar minciuni ţesute de cei care voiau să-L zdrobească folosindu-se de puterea pumnului Romei. Căci lor, evreilor, nu le era îngăduit să ucidă pe nimeni. Erau sub ocupaţie romană şi numai Roma putea decide cine trăieşte şi cine moare. A căutat deci să afle adevăratul motiv pentru care Îl acuzau cu atâta înverşunare şi a priceput repede că făceau totul din invidie. Dar invidia are şi ea un motiv…
Pentru că lucrurile trenau şi pentru că era ziua de Paşti (iarăşi imaginea aceea a mielului jertfit!) s-au decis să i-o spună clar: „Dacă n-ar fi fost un răufăcător, nu L-am fi adus noi la tine“. Era ceva cu totul nou pentru Pilat, căci el, guvernatorul roman Ponţiu Pilat, nu mai auzise niciodată asemenea lucruri, şi nici nu era pregătit moral să le audă. Să caute anume, cu stăruinţă, o vină pentru un nevinovat. Să fi simţit atunci aceeaşi tresărire ca şi Adam când s-a ascuns după pomii din grădină? Dacă nu atunci, cu siguranţă puţin mai târziu, când a avut ocazia să stea de vorbă cu El, cu cel acuzat.
L-a întrebat Pilat înainte de toate dacă este împăratul iudeilor, iar răspunsul a fost, pe cât de complet şi de minunat, pe atât de uluitor; un răspuns care-i muta brusc pe Pilat şi pe preoţi în boxa acuzaţilor. E nevoie de multă atenţie în citirea din Scriptură a acestui dialog scurt pentru a înţelege greutatea argumentelor pe care le conţine. „Eşti Tu împăratul iudeilor?“, începe Pilat discuţia. Iar răspunsul vine brusc şi scurt: „O spui tu de la tine, sau ţi-au spus-o alţii despre Mine?“. Părea o tragere de timp, o deviere de la subiect, dar curând romanul avea să afle că nu este deloc aşa. Cred că e o întrebare bună pentru oricine, în orice timp: vrei să ştii tu însuţi cine este acest Isus din Nazaret, sau preferi să te iei după ce spun mulţimea sau preoţii? Fiindcă acest „alţii“ cuprinde perfect ambele grupe de oameni, preoţi şi mulţime.
Pilat încearcă să evite deci acest aparent obstacol. „Sunt eu iudeu? Ai Tăi mi Te-au adus. Ce-ai făcut?“ O, dacă ar fi ştiut bietul muritor că nimic din ce-a fost făcut n-a fost făcut fără El…! Domnul continuă dialogul fără să ia seama la argumentul lui Pilat. A vrut mai întâi să îi atragă atenţia că adevărul se caută cu stăruinţă, şi nu din auzite. Apoi îi spune care este acest adevăr. „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat să nu fiu dat în mâinile iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este din lumea aceasta.“ Pilat prinde repede ideea, era un om inteligent. Cel căruia Îi vorbea Se pretindea a fi un împărat dintr-o altă lume, a cărui împărăţie va domina pământul, dar într-o vreme viitoare. Prea puţin conta însă pentru Pilat vremea viitoare: el doar trăia prezentul! Voia totuşi să ştie dacă se afla sau nu în faţa unui împărat, de aceea, uşor autoritar poate, a spus: „Atunci un împărat tot eşti“. „Da, a răspuns Isus, Eu sunt împărat. Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.“ Inima începe să-mi bată mai tare pe măsură ce înţeleg, dincolo de simplitatea lor, profunzimea acestor cuvinte. Există deci o împărăţie a adevărului, dar ea nu este de aici, nu este din lumea noastră, căci, dacă ar fi, i-ar exclude automat pe toţi cei care nu sunt din adevăr. Şi câte minciuni am spus în viaţă! Câte minciuni am încercat să-mi spun chiar mie însumi, ca apoi să-i pot convinge pe alţii în mod sincer! Dar Împăratul acestei împărăţii S-a născut, El, care este şi rămâne Cel veşnic, şi a venit în lume ca să mărturisească despre adevăr. Îl vom asculta oare brusc cu toţii sau, pentru că suntem diametral opuşi din punct de vedere moral, nici măcar nu vom realiza că Se află printre noi? Cine este din Adevăr ascultă glasul Lui; dar cine este din adevăr? Ar trebui să mă nasc din nou, dar nu ca întâia dată, din carne, ci din apă şi din Duh.
Acum încep să înţeleg ce i-a spus Domnul lui Nicodim atunci, în grădină, în seara aceea, sub stele. Venise omul cu teamă să stea de vorbă despre cele sfinte cu Cel pe care Îl recunoştea ca pe un învăţător mai deosebit, plin de putere de sus. Iar El, Domnul, îi spune direct: „Adevărat, adevărat îţi spun, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu“. Şi L-a întrebat uimit Nicodim cum s-ar putea face aşa ceva, iar răspunsul a fost, ca de obicei, neaşteptat: „Vântul suflă încotro vrea şi îi auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Aşa este cu oricine este născut din Duhul“. Şi, fiindcă tot nu înţelegea, a adăugat: „Şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică“. Să privesc deci la Isus cel înălţat pe cruce la Golgota şi voi căpăta viaţa veşnică dacă îmi voi pune încrederea în El şi în jertfa Lui! Ceea ce simt să fie oare tocmai acea adiere de vânt despre care îi vorbea El lui Nicodim? Iar după ce pe toţi cei ce nu vor fi respins chemarea Sa îi va fi strămutat în împărăţia adevărului şi a luminii, va veni cu împărăţie cu tot în mijlocul lor chiar aici, unde a fost odinioară respins şi răstignit. Adu, Doamne, mai degrabă această clipă! Dar poate că tocmai astăzi, tocmai acum, mă cheamă pe mine – pe tine. Alţi Pilaţi, alţi mari preoţi, alţi pioni din mulţimea parcă mereu aceeaşi. Iar Pilat, nebănuind nimic din toate acestea, încheie dialogul devenit prea apăsător. Se îndepărtează încet şi grăieşte stins: „Ce este adevărul?“.
Cum ai putea, trăind în două dimensiuni, să înţelegi ce-i aia un măr, de exemplu? Îşi schimbă forma în mod ciudat atunci când trece prin planul vieţii tale. E când un punct, când un cerc, apoi o elipsă, apoi o formă mică şi neregulată, apoi din nou un punct… şi dispare. Ce-a fost oare? Sau cum să-i explici unui pigmeu din junglă ce este un avion? Spune-i că e un fel de pasăre şi vei vedea că-l caută prin copaci. Asta, bineînţeles, dacă ai putea comunica cu pigmeul pe limba lui, fiindcă e puţin probabil ca el să ştie engleza. Întrebarea deci a fost pusă greşit. Dacă vreau să aflu răspunsul, trebuie să mă întreb nu ce, ci cine este adevărul. Iar adevărul era acolo tot timpul, vorbea cu mine, mă chema de pe paginile Sfintelor Scripturi – apa din care trebuie să mă nasc din nou. Iar eu, ca şi Pilat, când vedeam că e aproape să mă convingă, mă duceam afară – la iudei, la mulţime, la o ţigară, nu contează. Ieşeam, că doar sunt liber, condamnatul e El! Ce bine că împărăţia Lui nu e încă de aici! O, Doamne, ai milă de mine, un biet orb! Deschide-mi ochii să Te pot vedea!
Afară aerul era mai rece, iar marii preoţi aveau deja un alt argument. (Să fi fost oare inspiraţi de aceeaşi fiinţă super-inteligentă care a înşelat-o pe Eva?) Împărat sau nu, dacă a afirmat lucrul acesta se află automat în contradicţie cu Cezarul. Iar Pilat n-ar fi fost capabil să renunţe la prezent pentru a dobândi viitorul. Prezentul cel de-o clipă şi viitorul etern – ce mai târg ciudat!
Dar, înainte de acest moment culminant, Ponţiu Pilat mai face câteva mişcări inteligente, deşi, în calitate de militar, probabil simţea că va pierde. Se întâmpla (ce-o fi aia întâmplare?) să fie Paştele, eliberarea poporului din Egipt. Era un lucru sărbătorit după cuviinţă, în fiecare an, în prima lună a anului, Nisan. Şi cum lucrul cel mai de preţ pentru om alături de viaţă este libertatea, Pilat, ca să le cucerească inimile şi să evite tulburările (care anume din cele două conta mai mult e deja limpede) avea obiceiul să le elibereze de Paşti un întemniţat, pe care-l cereau ei. Să le facă pe plac lor, iudeilor, adică mulţimii, poporului. Marii preoţi erau scoşi din scenă. Pilat atrăgea masele de partea lui! Că doar era de-al lor Isus şi timp de trei ani făcuse bine atâtora! Vor accepta cu certitudine oferta, căci este sărbătoarea eliberării, paştele Domnului! Ce nu ştia bietul Pilat era că, în spatele întregii scene, o minte de o inteligenţă poate neegalată vreodată la o făptură creată veghea din umbră ca să-şi îndeplinească planurile. Atunci, încă o dată (a câta oară), diavolul a umbrit ochii şi mintea oamenilor care refuză să-L primească pe Dumnezeu, iar marii preoţi, cât de incredibil poate să pară, tocmai preoţii au revenit în forţă, cerând mulţimii să accepte nu numai condamnarea Celui fără vină, ci şi eliberarea unui tâlhar, a unui criminal, Baraba.
Baraba, un nume ce dă şi azi fiori, nu de spaimă, cum ar produce în auzul oamenilor pronunţarea numelui unui criminal, ci de indignare – Baraba, dispreţ al oricărei dreptăţi, Baraba, pus în balanţă alături de Isus, Baraba ucigaşul, alesul marilor preoţi, Baraba, alesul poporului, căci vulgul e aşa uşor de înduplecat! Baraba care merita moartea, Baraba, cel în locul căruia a murit Isus, Baraba, chip al nostru al tuturor! Doamne Isuse, eu am fost Baraba! Da, Baraba sunt eu! A plecat liber, fericit, Baraba omul zilei, Baraba stăpân peste clipă, ovaţionat de mulţime, miop însă, nevăzând mai departe de lungul nasului, incapabil să se desprindă de clipă şi să respire din eternitate, Baraba, chip al nostru, aproapele meu, eu însumi. Căci nici eu nu m-aş fi întors să-I cad la picioare lui Isus cel etern, cel drept, cel bun, cel blând astăzi, chip şi expresie deplină a divinităţii, lumina care-mi învăluie pleoapele chiar şi când Îi întorc spatele, chemându-mă tainic; iar eu plec, stăpân peste clipă, hotărât parcă să pier odată cu ea…
Pilat însă nu renunţă. Caută în continuare să atragă masele de partea lui. Probabil că şi eu aş fi făcut la fel, dacă m-ar fi dus capul. Avea să ordone biciuirea lui Isus. Iar masele, dacă nu s-au plecat nici în faţa dreptăţii, nici în faţa clemenţei (clemenţa faţă de un nevinovat e o crimă în ea însăşi) se vor înmuia aşa, ca într-o hipnoză colectivă, când îl vor vedea suferind pe nedrept. O suferinţă pe care Pilat nu se sfieşte sa I-o producă, deşi scopul părea bun: să-I scape viaţa.
Venită în acest moment al confruntării, decizia de a-L umili public şi de a-L face să sufere pe Cel ce era încă un acuzat necondamnat, nu însemna neapărat intenţia de a-L batjocori pe Împăratul iudeilor în faţa unui vulg ce va fi el însuşi suprem umilit în felul acesta, ci era probabil intenţia de a apela la mila omenească, la acea solidaritate a fiinţelor omeneşti faţă de unul de-al lor care suferă. Greşeala psihologică majoră pe care o face însă Pilat este aceea de a asocia regalitatea cu umilinţa, fapt ce a distrus întotdeauna în ochii poporului imaginea unui monarh; căci regele este puternic chiar şi atunci când suferă, iar dacă ajunge să fie umilit, nu mai este rege, nu neapărat în mod practic, ci în ochii supuşilor săi. Există în noi furia turbată de a insulta până la paroxism pe cel ce a fost văzut mare, dar care, prin umilinţele la care este supus, ajunge în ghearele poporului. De aceea, când i-a întrebat, avându-L pe Acuzat alături, plin de sânge: „Să răstignesc pe Împăratul vostru?“, toţi au strigat: „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L“. Prea slab şi acoperit probabil de vuietul mulţimii, a mai întrebat o dată: „Ce rău a făcut? Eu nu găsesc nicio vină în El“.
Instinctul de judecător roman nu-l lăsa să comită o nedreptate, dar ar fi fost gata s-o accepte tacit dacă ar fi făcut-o ei, evreii. Pilat cel falnic intră în odaia de judecată alături de Isus, dar, ca un animal prins în capcană, încearcă să obţină o soluţie de la El, de la Cel acuzat. Acum era palid, plin de teamă, pentru că iudeii tocmai îi spuseseră că, după legea evreiască, Acela trebuia să moară, pentru că „s-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu“. Asta era de fapt adevărata lor problemă, iar păgânul ia în calcul posibilitatea de a se afla cu adevărat în faţa unui zeu. Nu, nu era pocăinţă, era doar teamă ce conduce aproape inevitabil la misticism, la superstiţie. Încet, dar sigur, Pilat este condus în punctul în care să decidă el însuşi cu privire la Isus. Era adevărat că evreii împreună cu conducătorii lor religioşi erau cei mai vinovaţi pentru ce se întâmpla. A crede că altă naţiune s-ar fi comportat mai bine dovedeşte doar o mare superficialitate în analiza propriilor noastre inimi. Dar responsabilitatea revenea unuia singur, el trebuia să decidă. O situaţie limită în care se potrivesc aşa de bine cuvintele aceluiaşi mare poet, exprimând o dilemă mereu actuală, dar reală pentru fiecare dintre noi la un moment dat:
Acum Isus, Cel condamnat, te-ntreabă astăzi, da ori nu,
Aflat-ai sângele vărsat? eu am spus „da“ şi-am fost iertat. Dar tu?
Avea autoritatea, iar faptul că s-a spălat pe mâini în semn de dezavuare a faptei ce urma a fi comisă nu însemna, mai ales din partea unui militar, decât dezertarea; o dezertare în plan moral. Pare iarăşi cunoscut, nu-i aşa? Dezertorii morali pe care-i dispreţuiai pentru că-şi trăiau viaţa strâmb, cei care refuzau să gândească la altceva decât la bani şi la plăceri, aceia sunt poate mai puţin vinovaţi decât gânditorul, moralistul, romanul, care dezertează jalnic în faţa celei mai importante întrebări: eşti pentru Împăratul, sau împotriva Lui? Căci Împărat este Unul singur, ceilalţi trec prin palatele lor ca prin nişte hoteluri. Mâine, locul pe care l-au umbrit nu-i mai cunoaşte; iar oamenii, fie că-i laudă, fie că-i detestă, îi tratează pe toţi la fel: foşti. Unul singur este „Eu sunt“. Sărută-I picioarele, fiindcă astăzi încă te mai primeşte în acele braţe, deschise pe cruce ca să-i cuprindă în suprema iubire pe toţi câţi vor fi primit chemarea harului Său! Azi însă Împărăţia Sa nu este de aici. Totuşi, aceasta nu înseamnă că „mâine“ îţi aparţine. Apa cu care te-ai spălat pe mâini te lasă tot murdar. Acelaşi sânge vărsat odată pe cruce îţi este fie iertare, fie condamnare, dar, oricum ai decide, îl porţi pe mâini. Neagă asta şi vei fi dezertorul moral suprem, vei fi Ponţiu Pilat!
Ultimul act când a trebuit să aleagă între Împăratul Etern şi cel efemer de la Roma s-a desfăşurat cu repeziciune. Reprezentantul Romei, înfrânt şi neputincios din cauza respectului faţă de propriul împărat – ce contradicţie absurdă! – găseşte de cuviinţă să se spele pe mâini, arătând public că dezaprobă actul pe care este forţat să-l aprobe! Mai putea face un singur lucru: să scrie pe cruce motivul pentru care era răstignit Isus; şi cum motiv nu exista, a scris în trei limbi doar atât: „Isus din Nazaret, Împăratul iudeilor“. Voia să le arate că de fapt Roma triumfă, căci iudeii îşi văd răstignit propriul împărat. Zadarnic şi amar triumf al celui care eşuează lamentabil în impunerea ordinii şi a dreptăţii! Singurul triumf real era cel al lui Satan asupra noastră, căci, într-o supremă batjocură, ne-a făcut să-L dăm morţii pe singurul care ar fi putut să ne salveze din ghearele lui. Peste puţine ceasuri, moartea–aliatul Diavolului, moartea–consecinţa judecăţii lui Dumnezeu asupra păcatului, avea să-şi aştearnă mantia grea, rece şi tăcută, peste seninul trudit al ochilor lui Isus, Cel din Nazaret, fiul tâmplarului Iosif, iar aceasta chiar sub privirile mamei Sale, Maria, cea căreia i s-a dat har – moartea care-L va lovi ca dreaptă judecată pe Cel ce a ales de bunăvoie să poarte păcatele în trupul Său pe lemnul crucii. Îl va strivi oare povara păcatelor? Căci era mare, iar dreptatea lui Dumnezeu trebuia satisfăcută. Vântul nu mai adia uşor, cum făcea adesea printre măslinii de la marginea Ierusalimului, ci începuse să bată mai tare. Confruntarea adevărată abia acum începea, iar noi, muritorii, i-am văzut doar efectele pe care le-a avut asupra naturii, atunci când în plină zi s-a făcut întuneric timp de trei ore.
O singură minciună este de ajuns să ne arunce, pe fiecare dintre noi, în pierzarea veşnică. La Golgota însă, un Om perfect purta judecata prin care păcatele întregii omeniri puteau fi iertate, chiar şi cele ale lui Pilat, ale lui Caiafa sau ale celorlalţi actori-figuranţi-spectatori. Atât doar a avut de spus: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac“. El, Cel de trei ori sfânt, purta păcatele noastre, iar noi, în cea mai temeinică absurditate, I-am cerut să Se dea jos de pe cruce ca să credem în El. Era deja întuneric profund, iar oamenii, ca vitele fără minte, simţeau straniul unui supranatural pe care nu-l puteau percepe şi cu atât mai puţin înţelege. Era un întuneric tăcut, dar nu calm; zbuciumat, dar în sfere inaccesibile nouă, în care Omul Isus Hristos, Cel care este Dumnezeu, şi totuşi Unul dintre noi, suferea judecata divină, fiind despărţit de Dumnezeul care, din ceruri, nu-I mai putea răspunde, căci purta păcatele omenirii şi trebuia judecat ca şi cum El ar fi fost păcatul însuşi, rădăcina morală a tot ce s-a făcut împotriva gândurilor lui Dumnezeu. Judecata dreptului Dumnezeu, iată marea dramă din ceasurile de întuneric!
În fiecare zi dintâi a săptămânii, un număr imens de creştini ar trebui să-şi aducă aminte de El, de suferinţele Lui, luând din pâine şi din vin.
Părăsit de prieteni (cine L-ar fi putut urma?), părăsit de Dumnezeu (cum I-ar fi putut răspunde?), singur cu păcatele mele înaintea judecăţii divine, El, Omul Isus, m-a învăţat la cruce că dragostea este mai tare decât moartea. Acolo am aflat cât m-a iubit! Privea cu sfâşiere spre Tatăl Său din ceruri şi mă întreb adesea ce a simţit Dumnezeu Tatăl în acele trei ore, din care noi am perceput doar întunericul, în acele ceasuri în care inima Domnului se făcuse ca ceara topindu-se înăuntrul Lui, în care săgeţile judecăţii drepte ale lui Dumnezeu se înfigeau în rărunchii Săi şi limba I se lipea de cerul gurii. El, Cel Desăvârşit, era adus în ţărâna morţii. Din toate acestea a răzbit până la noi doar un strigăt: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?“.
Însă Omul Perfect, deşi făcut păcat pentru noi, nu putea fi îngenuncheat de povara păcatelor; le-a purtat, le-a îndepărtat pentru totdeauna dinaintea lui Dumnezeu şi a plătit preţul eliberării nu doar pentru Baraba, ci pentru toţi oamenii; iar noi azi, moderni, emancipaţi, cultivaţi şi sceptici, refuzăm să primim iertarea din mâna Lui. Nimeni şi nimic nu L-a putut birui; toţi demonii înspăimântaţi priveau, înmărmuriţi şi neputincioşi, triumful Domnului. Cu adevărat, totul se terminase. A fost ultimul cuvânt pe care l-a rostit Isus în auzul nostru: „S-a isprăvit“. „Apoi Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul.“
Putea pleca biruitor, căci nu L-a putut înghiţi moartea. Totuşi, Biruitorul alege să moară; nu moartea ca şi consecinţă a păcatului, căci pe aceasta o zdrobise, ci a ales să moară, dându-Şi viaţa de bunăvoie pentru mine - fiindcă fără vărsare de sânge nu este iertare de păcat - pentru ca eu să am parte de biruinţa şi de învierea Lui. A intrat în moarte şi a luat cheile închisorii ei, a intrat ca să-i scoată de acolo pe ai Săi; căci, în alte timpuri, au fost mulţi cei care L-au aşteptat cu lacrimi, sperând în străfundurile credinţei în salvarea care le va fi adusă atunci când va veni. A intrat în moarte şi a luat cheile morţii. Pentru ei, cei morţi în Hristos, şi pentru toţi cei adormiţi în Isus de atunci încoace, va deschide acele porţi negre în ziua a cărei strălucire nu poate fi nici intuită, nici descrisă în cuvinte.
sursa: https://comori.org/