Categorie: Invataturi biblice
Şi, ieşind, a mers, după obiceiul Său, la Muntele Măslinilor, şi L-au urmat şi ucenicii Săi. Şi, când a ajuns la locul acela, le-a spus: „Rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită“. Şi El S-a depărtat de ei cam la o aruncătură de piatră şi a îngenuncheat şi Se ruga, spunând: „Tată, dacă vrei, depărtează paharul acesta de la Mine! Însă nu voia Mea, ci a Ta să se facă“. Şi I s-a arătat un înger din cer, întărindu-L. Şi, fiind în luptă grea, Se ruga mai stăruitor. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături mari de sânge, căzând pe pământ. (Luca 22:39-44).
Cu adevărat, Ghetsimani e locul unde s-a hotărât soarta lumii; e locul unde Omul perfect a anticipat toate suferinţele prin care avea să treacă, El, Cel ce fusese încă din iesle Omul durerii şi obişnuit cu suferinţa. De la distanţă nu vezi nimic, decât lacrimi mari căzând pe pământ. Dacă te apropii, auzi cuvinte ce cuprind taine. Nu le ştii desluşi, cu toate că le înţelegi bine. Dar adâncul lor îţi scapă.
Suferise în multe feluri, şi asta fiindcă a coborât din dragoste pentru noi. Dar aici, în Ghetsimani, era altceva, căci anticipa toată mânia dreptăţii divine ce avea să se abată asupra Lui când, câteva ore mai târziu, avea să ia toată povara păcatelor, mai mult, când avea să fie făcut păcat pentru noi. Iar aici, tocmai în această suferinţă inexprimabilă, stă înaintea inimilor alor Săi prin pâine şi prin vin.
Trecuse prin multe suferinţe, şi asta nu doar pentru că venea din glorie; nu coborârea în iesle, nici frigul sau noaptea cu care a fost întâmpinat nu I-au rănit inima cerească, de nu ar fi fost putinţa de a resimţi totul cu măsura-I divină.
L-a durut respingerea din partea acelora la care venise, a poporului în mijlocul căruia a ales să Se nască, popor pe care îl alesese cu mult timp înainte, când Se descoperise prietenului Său Avraam. Urmaşii celui ce-L primise la umbra stejarilor ca să-I soarbă cuvintele purtătoare de promisiuni se purtau ca şi cum nu-L cunoşteau, ca şi cum nu-L voiau. A venit întru ale Sale, dar ai Săi nu L-au primit. Nu doar că nu a găsit decât o iesle, nu doar că L-au căutat să-L omoare când era un Prunc, dar, cât timp a păşit printre ei, L-au izolat cu necredinţa, ca nu cumva să le lumineze întunericul. Şi, după tot binele pe care l-a făcut, au ales ca singur împărat pe cel de la Roma. Da, oricare altă naţie ar fi făcut la fel, dar asta nu micşora cu nimic durerea-I perfect resimţită când suspina: „Ierusalime, Ierusalime!“. Iar dacă vreodată le va fi iertat, va fi doar pentru că El, la cruce, a plătit şi pentru păcatul de a fi fost respins de către ei. Şi cine dintre cei ce-L cunosc s-ar îndoi de această deplină iertare pentru care s-a plătit cu moartea Celui ce era Dumnezeu? A luat asupra Lui toată suferinţa ce li se cuvenea lor, când au strigat: „Răstigneşte-L!“. Răstignit de cei pe care-i iubea şi trăind totul cu perfecţiunea inimii Celui ce era ceresc!
Totuşi, în pâine şi în vin e ceva cu mult mai profund, o suferinţă inexprimabilă, mânia dreaptă a Dreptului Dumnezeu.
A suferit şi din cauza necredinţei noastre a tuturor şi din cauza stării în care ne-a adus păcatul; fiindcă la mormântul lui Lazăr S-a tulburat văzând şi unde a ajuns făptura ieşită odată perfectă din mâna Lui, dar şi puterea pe care moartea o avea asupra sufletelor, chiar şi asupra sufletelor celor credincioşi. A luat asupra Lui suferinţele noastre, căci nicio vindecare nu s-ar fi făcut fără ca Cel binecuvântat să poarte deplin acea durere. A simţit cu măsura propriei perfecţiuni ce înseamnă boala şi moartea pentru noi, şi nu doar moartea ca final al oricărei speranţe – şi ce altceva este ea pentru cei care nu-L au pe El? – ci moartea ca unică perspectivă a momentului când omul Îl va întâlni pe Dumnezeu. Ţii minte? „Nu pot trăi dacă nu-l aflu, iar dacă-l aflu, sunt pierdut.“ Da, moartea a doua! Şi fără jertfa Lui asta ar fi rămas realitatea definitivă, pecete a tot, pusă peste noi toţi, la fel de bine individual, cum şi colectiv. Pecete peste trudă, peste grabă, peste soare şi ploi, râs sau plâns, peste tineri şi bătrâni laolaltă; peste iubirile noastre, căci nimic nu e mai dureros decât să fi iubit pe cineva doar vremelnic – iar cine nu simte aşa n-a iubit niciodată! El însă le-a simţit pe toate şi ştie deplin ce simte un suflet care arde de dor după Dumnezeu, dar care este încă apăsat de povara păcatelor. Ştie şi ce înseamnă durerea unei mame ce-şi pierde copilul, ori a unui tată neputincios în faţa bolii unuia din familia ce i-a fost încredinţată. Ştie şi simte şi acum deplin şi perfect cu noi toţi; altfel, cum ar putea ochiul Lui să ne aline?
În pâine şi în vin e însă, mai presus de toate, altceva.
A simţit deplin păcatul ce-L înconjura. A simţit duhul de răzvrătire al indiferenţei noastre ca al unora care am avea viaţa şi am putea decide singuri ce e bine şi ce nu. Şi totuşi, ştim că nu suntem stăpâni nici pe viaţă, nici pe eternitate, prin urmare, independenţa pe care o clamăm e pură nebunie. Şi mergem înainte lăsând în grija Lui o suferinţă pe care suntem incapabili s-o simţim: suferinţa de a-I întoarce spatele.
A simţit răul în general, fiind El Însuşi binele suprem. Căci ce este binele, sau cum ar putea fi definit? Dar răul? Ce reper moral ar avea inima în afară de gândul lui Dumnezeu? Mi-ai spune poate că răul e orice produce suferinţă altora sau propriei persoane, dar ai limita totul la aici şi acum, ca orbul care simte focul, dar nu-l poate vedea. Da, ai fi ca un om care simte apăsarea veşniciei, dar se încăpăţânează să afirme că nimeni n-a venit de dincolo, ca şi cum s-ar întâmpla ceva cu necredinţa dacă ar învia cineva dintre morţi! Să fie oare cineva aşa naiv să creadă asta? Poate doar un om care încă nu se cunoaşte pe sine! Binele este tot ceea ce corespunde gândului divin, iar răul e tot ce este împotrivă. Şi se întâlnesc din nou, ca de fiecare dată la fel de înfiorător, cele ale lui Dumnezeu şi cele ale mele. Căci pentru mine, în dreptul meu, binele şi răul sunt congruente cu ascultare şi neascultare. Neascultarea sunt eu, cel păcătos. Eu sunt minciuna, ura, trădarea, batjocura şi indiferenţa. El, Dumnezeu întrupat, e ascultarea până la moarte, e Adevărul, e Iubirea care merge până la capăt. Din nou, despre noi e vorba; şi ne întâlnim iar, la cruce. El suferă pentru ceea ce sunt eu şi Îşi dă viaţa aşa încât, primind-o din mâna Lui pe tărâmul învierii, să fiu eu însumi transformat potrivit chipului Său. Iar eu mă uit lung şi nu pricep, tot nu pricep că, fără cruce, n-ar răsări niciodată zorii cei lipsiţi de păcat şi de moarte. Şi că îi vor vedea doar cei ascunşi în dragostea Lui, expresie supremă a Binelui.
A luat de asemenea asupra Lui toată ocara pe care oamenii au îndreptat-o împotriva lui Dumnezeu. Când spuneau: „Să-L scape Dumnezeu, dacă-L vrea!“, împotriva cui ridicau mâna a sfidare? Pe cine batjocoreau? „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, coboară de pe cruce!“ Iar Dumnezeu tăcea; era ca şi cum n-ar fi auzit nimic din tot ce I se arunca în faţă. În taină însă, cuvintele Domnului grăiau înăuntrul Lui către Dumnezeu: „Insultele celor ce Te insultă pe Tine cad asupra Mea“.
Totuşi, suferinţele ispăşitoare sunt mai presus de toate acestea. Şi nu le putem decât admira cu înţelepciunea spirituală a acelora care au, prin har, aceeaşi natură cu El. Dar nu le putem exprima, pentru că sunt dintr-o sferă pentru care nu avem cuvinte, grai. Fiindcă, prin cuvinte, exprimăm doar ceea ce putem concepe, adică sentimente şi gânduri ce ne sunt cunoscute. Dar aici e ceva ce omul nu pătrunde; dacă am putea cunoaşte mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului, aceasta ne-ar zdrobi, căci nu o putem purta. Înţelegem însă ce este ea atunci când Îl privim pe Cel desăvârşit străbătând-o; şi suntem copleşiţi, ştiind că El era acolo în locul nostru. Astfel, privind mânia Dumnezeului drept împotriva păcatului, departe de a fi înspăimântaţi, ne plecăm în închinare înaintea Aceluia ce a purtat-o în locul nostru şi prin care avem libertatea de a-L adora pe Cel ce este Dumnezeu şi Tată. E starea cea mai înaltă pe care o fiinţă o poate trăi. E adevărat că, atunci când ne gândim la ispăşire, o asociem cu nevoia noastră de iertare; şi cum am fi fost iertaţi, dacă Domnul n-ar fi îndepărtat pentru totdeauna păcatele noastre dinaintea lui Dumnezeu? Totuşi, pe măsură ce medităm la suferinţele ispăşitoare ale Celui binecuvântat, pătrundem amploarea lucrării de la cruce, care trece mult dincolo de nevoia noastră de iertare. Ispăşirea înseamnă că, pe temeiul unei jertfe, Dumnezeu mă vede curat în mod deplin. Păcatele mi-au fost purtate de Cel care m-a înlocuit în judecată, de Cel asupra Căruia a căzut mânia ce era pe drept împotriva mea. Păcatele mele nu mai sunt asupra mea, ci au fost mărturisite înaintea lui Dumnezeu pentru a fi iertate; da, dar de acolo cine le va îndepărta? Cine va curăţa sanctuarul ce a fost întinat prin însuşi faptul că păcatele mele au fost amintite acolo? Şi ce valoare are sângele jertfei care aboleşte dinaintea sfinţeniei divine tot ceea ce a însemnat păcatul şi consecinţele lui în tot universul? Cine ar fi putut purta mânia divină? Cine să o poată primi? Cine Altul decât Acela care o cunoştea deplin, căci o sonda cu măsură propriei perfecţiuni, etern aceeaşi cu a Dumnezeului de a Cărui dragoste Se bucurase veşnic şi din mâna Căruia primea mânia dreptei judecăţi; fiindcă nu din mâna oamenilor, nici din mâna diavolului, ci din mâna Tatălui primea paharul aducător de moarte, după cum spusese: „Paharul pe care Mi-l dă Tatăl …“ şi, de asemenea, „de aceea Mă iubeşte Tatăl, pentru că Îmi dau viaţa, ca din nou să o iau. Nu Mi-o ia nimeni cu sila, ci o dau Eu de la Mine Însumi. Am putere să o dau şi am putere s-o iau iarăşi. Aceasta este porunca pe care am primit-o de la Tatăl Meu“. Doamne Isuse, slăvit să fii că Te pot cunoaşte, că mi-ai dat să Te cunosc! Şi ai fost în toate singur: părăsit de ucenici, adormiţi în grădină, înspăimântaţi ori rătăciţi când cei răi Te judecau… Singur în suferinţa pe care numai Tu puteai s-o porţi; părăsit de Dumnezeu când erai Tu Însuţi făcut păcat. Căci tot ceea ce Dumnezeul sfânt şi drept este, atunci când Se manifestă deplin împotriva păcatului, a fost atunci împotriva Ta! Singur şi perfect în toate, plăcerea perfectă a Tatălui chiar, şi mai ales, în ceasurile de suferinţe ispăşitoare. Ce har să purtăm înaintea Tatălui Tău şi Tatăl nostru parfumul jertfei Tale; căci aşa ai vrut să-şi amintească ai Tăi de Tine până vei veni: în pâine şi în vin! Parfumul adorării e mai presus de tot ce ar avea legătură cu amintirea stării de păcat din care am fost scoşi; iar inteligenţa spirituală dezvoltată prin cercetarea Scripturilor va şti să facă această diferenţă în clipa cea mai dintâi: Cina Domnului.
Un frate, deci, se apropie şi, mulţumind, frânge pâinea. Ea este apoi purtată din mână în mână (precum odinioară chivotul, pe umerii preoţilor) după cuvântul Domului: „Luaţi toţi din ea“. La fel mai apoi şi vinul, totul într-o tăcere ce gustă din eternitate, deşi este trăită încă aici, jos, în slăbiciune. Când se mai cântă o cântare, rând pe rând vocile se sting de emoţie… Mi-e dor de astfel de clipe şi prin ele mi-e dor de El; şi zic în lăuntrul în care cuget, iubesc şi aştept, zic cum numai cei ce ştiu pot înţelege: „Când Împăratul este la masa Lui, nardul meu îşi răspândeşte mirosul. La porţile noastre sunt tot felul de roade alese, noi şi vechi – le-am păstrat pentru Tine, preaiubitul meu. Vino repede şi fii ca o gazela sau ca un pui de cerb pe munţii de miresme!“.
sursa: https://comori.org/