Categorie: Invataturi biblice
Şi, iată, doi dintre ei mergeau în aceeaşi zi spre un sat, al cărui nume era Emaus, la şaizeci de stadii de Ierusalim, şi vorbeau între ei despre toate acestea care se petrecuseră. Şi a fost că, pe când vorbeau ei şi discutau, Isus Însuşi, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei. Dar ochii lor erau ţinuţi ca să nu-L cunoască. Şi El le-a zis: „Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi între voi pe când mergeţi şi sunteţi trişti?“. Şi unul din ei, cu numele Cleopa, răspunzând, I-a zis: „Tu singur eşti străin în Ierusalim şi nu cunoşti cele petrecute în el în zilele acestea?“. Şi El le-a spus: „Ce lucruri?“. Şi ei I-au spus: „Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor, şi cum preoţii de seamă şi mai-marii noştri L-au dat ca să fie condamnat la moarte şi L-au răstignit. Dar noi speram că El este Acela care va răscumpăra pe Israel; dar, cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea. Ba încă nişte femei de-ale noastre ne-au uimit: ducându-se dis-de-dimineaţă la mormânt şi, negăsindu-I trupul, au venit zicând că au văzut şi o viziune de îngeri, care spuneau că El este viu. Şi unii dintre cei care erau împreună cu noi au mers la mormânt şi au găsit aşa cum au spus şi femeile, dar pe El nu L-au văzut“. Şi El le-a zis: „O, nepricepuţilor şi înceţi cu inima ca să credeţi toate câte au spus profeţii! Nu trebuia să pătimească Hristosul acestea şi să intre în gloria Sa?“. Şi, începând de la Moise şi de la toţi profeţii, le-a explicat în toate Scripturile cele despre El. Şi s-au apropiat de satul unde mergeau şi El S-a făcut că merge mai departe. Şi ei L-au rugat stăruitor, spunând: „Rămâi cu noi, pentru că este spre seară şi ziua s-a plecat“. Şi a intrat ca să rămână împreună cu ei. Şi a fost că, pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat şi a frânt şi le-a dat. Şi li s-au deschis ochii şi L-au recunoscut; şi El S-a făcut nevăzut dinaintea lor. Şi au zis unul către altul: „Nu ne ardea oare inima în noi când ne vorbea pe drum şi când ne deschidea Scripturile?“. Şi, ridicându-se chiar în ceasul acela, s-au întors la Ierusalim. Şi i-au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei împreună cu ei, spunând: „Domnul a înviat cu adevărat şi S-a arătat lui Simon“. Şi ei au istorisit cele petrecute pe drum şi cum li S-a făcut cunoscut la frângerea pâinii (Luca 24:13-35).
Doi dintre ucenicii Lui pot fi oricare dintre noi; evident, cu diferenţa că acum ştim adevărul despre înviere. Iar dacă am spus „noi“, am presupus că, prin har, ne-am predat inima Domnului Isus. Suntem ai Lui, ai Aceluia care, pentru noi, pentru fiecare personal, a murit şi a înviat. De o bucată de vreme mergem împreună şi vorbim despre El. Oare ne aude? Nu mă îndoiesc de faptul că este atotştiutor, dar vreau să spun că Se interesează personal de noi şi, dacă e nevoie, e gata să parcurgă cu noi o bucată de drum ca să ne aducă înapoi acolo unde vrea să-i strângă pe ai Săi. Da, e posibil să fie nevoit să vină după noi. Şi, deşi avem inimile adânc mişcate de dragostea Lui, putem totuşi să ne îndepărtăm tot mai mult de acel teren binecuvântat pe care El ar vrea să ne strângă. Şi nu zic că n-ar fi motive să plecăm dezamăgiţi care încotro, sau aşa, ca ucenicii pe drum, fiecare cu o adunărică de câţiva, poate doar doi, care-şi împărtăşesc părerile şi nedumerirea. Motive există, zic, căci confuzia în creştinism e atât de mare! N-a fost nevoie să ne atace religiile oamenilor: creştinismul l-am ruinat noi, creştinii. Şi acum, nu ştiu cum, găsim fiecare câte un sătuc în care să ne refugiem, să ne gândim la El, împărtăşindu-ne nedumeririle, dezamăgirile. Evident, nu ne aude nimeni. Sunt lucruri pe care le păstrăm secrete şi le destăinuim doar celor apropiaţi: „De ce sunt atâtea feluri de creştini? Şi, deşi se declară diferiţi, afirmă că slujesc aceluiaşi Domn. Mărturisesc a fi una, mădulare ale aceluiaşi Trup, Trupul lui Hristos; totuşi, în practica lor, neagă acest adevăr“. Discuţia continuă: „Noi credeam … şi, când colo, ce să vezi … Păi cum se poate? Nu mai ştie nimeni nimic în confuzia asta! Totul e să-I fim credincioşi Domnului!“. Da, mare adevăr! Apoi, ca o rază de soare printre nori, un Străin ni Se alătură. Vorbeşte din Scriptură atât de corect! Zice că toate denominaţiile creştine nu sunt decât organizaţii omeneşti. Că cei credincioşi ar trebui să fie una în mod practic, nu doar în adâncul năzuinţelor lor. Mai zice că Mântuitorul nu Se va asocia cu niciuna dintre aceste diviziuni, căci S-ar tăgădui pe Sine. Şi, iarăşi, suntem de acord toţi cu asta. N-ar fi o soluţie nici să ne unim, căci Trupul nu e format din cioburi lipite – asta parcă ar fi o grozăvie mai mare decât toate! Şi inima începe să ardă în noi, căci ştim că are dreptate. E perfect corect ce spune când deschide Scripturile, totuşi pare atât de străin de realităţile noastre. Pare credincios, că prea le zice bine. De unde o fi venind? Să fi ajuns oare atât de confuzi în ruina creştinismului, încât nu-L mai recunoaştem pe Hristos când ne vorbeşte? Şi ceea ce spune ni se pare aşa frumos, încât nu poate fi adevărat! Îndură-te, Doamne! Mai zi, Străine! Blând şi nepământean Ţi-e glasul! „Acolo unde doi sau trei sunt strânşi împreună pentru Numele Meu, Eu sunt în mijlocul lor.“ Aşa ne-a vorbit demult cu profunzimea simplităţii ce-L caracterizează, ca să ne facă să înţelegem că există un loc, un teren spiritual, unde ar vrea să fie împreună toţi cei credincioşi, chiar dacă ar rămâne foarte puţini. Nu e nevoie de un număr mare. Şi parcă nici nu se mai poate, pentru că există prea multe centre de strângere: convingeri, versete din Scriptură scoase din context şi ridicate la rang de legi, predicatori zeloşi, catedrale somptuoase sau, dimpotrivă, cămăruţe ascunse găzduind creştini adunaţi în biserici „independente“. Conceptul de bază al tuturor acestora, mulţi dintre ei fraţi scumpi în Domnul, este unul şi acelaşi: să ne rânduim liturghia cât mai bine, să avem statute cât se poate de transparente, să eliminăm cât se poate răul din mijlocul nostru şi atunci poate că Domnul va binevoi să ne binecuvânteze cu prezenţa Sa. Ulterior, evident, încep corecţiile, pur omeneşti, caracteristice nouă: „Nimic nu e perfect“ – de fapt cine venise cu ideea asta, că liturghia trebuie să fie perfectă, noi sau El? „Trebuie să ne îngăduim aşa cum suntem.“ Adevărat! Numai că asta nu include păcatul care, trist lucru, îi poate atinge încă chiar şi pe cei credincioşi. „Transparenţa e bună, dar cu măsură.“ Deci trebuie să existe nişte fraţi mai „fraţi“ decât ceilalţi … „Biblia este autoritatea supremă, dar ea se interpretează prin Duhul.“ Şi nu ştiu cum, fiecăruia i se permite propria părere „duhovnicească“ radical diferită de a altor credincioşi, unde mai toţi cunosc Scriptura atât de puţin şi o citesc atât de superficial! Există şi un alt tip de corecţie: „Ne separăm de toate astea, suntem independenţi, ne facem o grupare neafiliată ce va avea libertatea să decidă cum crede de cuviinţă fără a i se impune ceva de la foruri superioare, la fel de omeneşti ca şi noi ceilalţi“. Da, sună genial, dar nu acesta este gândul Domnului, ci El îi vrea pe toţi în jurul Său, adică nici afiliaţi, nici independenţi, ci în jurul Său. Iar aceasta în mod practic, văzut, atunci când în clipa dintâi a zilei dintâi vestesc – pentru a câta oară – că Cel Drept a murit şi a înviat. Iar problema e tocmai aici: nu putem fi nici independenţi, nici afiliaţi la vreo confesiune şi în acelaşi timp să fim cu toţii în jurul Său, căci asta ar însemna că El, chiar El ne-a condus într-o diviziune pe care o acceptă, ba chiar o binecuvântează. Ai putea gândi vreodată aşa ceva?
De aceea e aşa de minunat când un Străin ni Se alătură. „Noi credeam…“ Iar El are de făcut o remarcă: „Zăbavnici cu inima când este vorba să credeţi tot ce spun Scripturile“. Când, înaintea ultimului Paşte petrecut pe această planetă a vrut să stea la masă alături de ucenicii Săi, ei L-au întrebat: „Unde vrei să pregătim?“. Nu e nouă ideea că prezenţa Lui între ai Săi depinde de pregătirile noastre. Bine că n-au zis: „Pregătim noi şi Te invităm şi pe Tine“. Nu este oare aşa creştinismul fastuos de azi? Cu menţiunea că am aranjat totul aşa de frumos, că nu mai e nevoie să-L invităm. A spus-o chiar El prin robul Său Ioan în ultima carte a Bibliei: „Iată, Eu stau la uşă şi bat“. Nu e vorba de păgâni, încăpăţânaţi să slujească idolilor de piatră sau de lemn, nu e vorba nici de vreo inimă la uşa căreia Domnul încă bate în marea-I îndurare, ci e vorba de o biserică ce afirmă că Îi este, în duh, mireasă. La uşa ei stă El şi bate. Când au vrut deci să ştie unde se vor strânge în jurul Său, le-a spus să urmeze un om care poartă un ulcior pe umăr. Acela îi va conduce, fără multe explicaţii, la o cameră de sus aşternută gata. Nu vom afla niciodată „unde“ decât prin ascultare. Omul acela este, atunci ca şi acum, Duhul Sfânt, iar vadra cu apă este Cuvântul viu al lui Dumnezeu, pe care, de milenii, Duhul Sfânt nu încetează să-l poarte. Camera este mai sus decât orice religie sau organizaţie a oamenilor, indiferent de numele sau pretenţiile pe care acestea le-ar avea. E o cameră gata aşternută, pe care El o cunoaşte şi unde va fi cu siguranţă prezent. Când spun prezent, mă refer la un mod cu totul special: prezent în mijlocul celor strânşi împreună, căci, altfel, e cu fiecare în parte dintre noi, cei credincioşi, tot timpul; iar de n-ar fi fost aşa, ne-am fi prăbuşit de mult sub tirania îndoielii şi a deznădejdii. Dar, când a spus: „Acolo Eu sunt în mijlocul lor“ – da, poate a doi sau trei – a vrut să indice cu totul altceva decât prin cuvintele „Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului“. Că El e cu noi, e minunat şi e valabil pentru noi toţi cei credincioşi; dar noi în jurul Lui doar pentru a ne închina, a-L auzi şi a-I adresa rugăciuni, asta e altceva: e camera de sus. Şi poate că cea mai înaltă stare în acest loc e închinarea în tăcere.
Te vei întreba, poate, dacă azi, în vremea noastră, în vremea din urmă, mai există un astfel de loc, în duh, nu aievea, un teren binecuvântat, afară din orice asociere religioasă, unde să-şi găsească loc toţi credincioşii Domnului care trăiesc în separare de orice întinare morală, doctrinară şi de orice relaţie cu oameni sau lucruri care Îl dezonorează pe El. Adaug şi eu o întrebare la cugetările tale pe care le împărtăşesc: nu-i aşa că ne arde inima în noi când ne vorbeşte despre aceste lucruri? Şi când te gândeşti că cei doi de odinioară mergeau, discutând între ei, în direcţie opusă faţă de locul unde El voia să Se întâlnească cu ai Săi … Şi totuşi, fericită este seara de la Emaus!
După un timp ajung unde doreau să ajungă. El mai avea, nu de mers, ci de vorbit cu ei. Erau oare inimile lor pregătite să-L recunoască? Va fi oare vreodată omul pregătit pentru aşa întâlnire? Hai să punem întrebarea altfel: erau doritori să rămână în compania Lui? El putea afla asta într-un singur fel: „S-a făcut că vrea să meargă mai departe“. Nu, n-a riscat nimic, fiindcă El, Dumnezeu, nu riscă niciodată, deoarece cunoaşte sfârşitul oricărui lucru chiar înainte ca acela să înceapă. Ştia ce-I vor spune, ei erau cei care nu ştiau. Şi I-au spus ce se cuvenea spus, ceea ce numai dragostea poate spune: „Rămâi cu noi!“. I-au spus-o, deşi nu ştiau încă cine este, dar vorbea aşa frumos despre Mesia! Iar când S-a aşezat cu ei la masă, a luat dintr-o dată locul gazdei şi a frânt pâinea; şi Îi vor fi văzut rănile de la mâini. „Atunci L-au recunoscut“, aşa spune Biblia. Dar ceea ce au recunoscut era cu mult mai mult decât ceea ce cunoscuseră înainte de lunga convorbire ce avusese loc pe drum. L-au recunoscut că e El, dar acum Îl cunoşteau cu totul altfel decât înainte. Şi mai ştiau că, de acum înainte, nu mai trebuie să privească la împrejurări, ci la Biblie, pentru a cunoaşte gândul lui Dumnezeu, căci fără Cuvântul Său scris poţi merge alături de El fără a-L cunoaşte. Ba chiar fără a-L recunoaşte. Ar fi putut să li Se descopere de la bun început. Putea să li Se arate într-o aură de lumină, cum niciun ochi de muritor nu mai văzuse – dar ei n-ar mai fi avut ocazia să afle ceea ce ştiau acum. Iar El nu vrea nici acum, cum n-a vrut nici atunci, ca credinţa, speranţa şi dragostea alor Săi să stea pe nisipul mişcător al experienţelor, al trăirilor, al sentimentelor, oricât de minunate ar fi ele, ci pe Cuvântul viu al lui Dumnezeu, Cuvânt ce rămâne pentru totdeauna; Cuvânt scris, expresie sublimă a ceea ce este El Însuşi. Da, ar fi putut să li Se arate oricât de glorios, chiar atât încât ei să nu poată vedea gloria Lui şi să trăiască. Şi asta nu doar pentru că era ceea ce este, Dumnezeu mai presus de toate, ci pentru că este atât de înălţat ca Om glorificat, ca Acela care, în trupul de glorie, de înviere, este început a tot ceea ce nu va avea sfârşit! El, înainte de orice început, căci este Dumnezeu. Şi tot El, început a ceea ce rămâne veşnic, noua creaţie aşezată pe terenul învierii Lui! Şi dacă Îi zici în duh „rămâi“, e fiindcă eşti deja acolo, pe acest teren al învierii, iar viaţa ţi-e ascunsă cu El în Dumnezeu, deşi aici şi acum s-ar putea ca inima să-ţi fie prea slabă ca să înţelegi unde te-a aşezat. „Rămâi“, e tot ce Şi-a dorit să audă de la mine. Şi ştia că voi spune asta chiar înainte de a porni să mă caute!
Când S-a făcut brusc nevăzut, au înţeles mesajul: era timpul să se întoarcă la cei ce erau deja strânşi la Ierusalim. Voiau să le spună că e viu, că L-au văzut; şi au alergat pe acelaşi drum, pe care însă îl vedeau acum atât de altfel. Un minunat drum de întoarcere, încărcat la fiecare pas cu versete din Scriptură. Aici le vorbise din Isaia, dincolo din Psalmi, lângă copacul acela din Geneza, din Exod când trecuseră pe lângă vreo viţă de vie. Ajunşi în sfârşit la Ierusalim, cu inima plină, au aflat că Se arătase în aceeaşi zi dintâi şi altora dintre ai Săi. Niciunul din ei nu mai avea nicio îndoială, cu excepţia lui Toma, care nu era atunci împreună cu ceilalţi credincioşi. Ce pierdere! Avea să se convingă şi el o săptămână mai târziu, adică duminica următoare, dar convingerea aceea va avea cu totul alt gust. O duminică fără El e o pierdere imensă: dacă-L iubeşti. Iar când au fost strânşi după cuviinţă, a venit El Însuşi în mijlocul lor. Şi era mai presus de forţe şi de structuri, deşi a mâncat înaintea lor un peşte fript şi un fagure de miere, El, Cel atât de simplu în cele înalte şi atât de înalt, de măreţ în cele simple, El, la umbra Căruia lacrimile noastre rodesc a perle. În câteva ore, în duminica oricărui început, au trecut de la deznădejde la exaltare, de la plâns la bucurie, de la neştiinţă la pricepere, de la mormânt la înviere, de la multe întrebări la răspunsul unic şi suprem, de la ochi ce nu mai puteau de atâta plâns până la lacrimile unei bucurii pe care niciun muritor n-ar fi putut-o purta de n-ar fi fost purtat de Domnul! Şi le era un lucru clar: nu aveau dreptul să tacă! „E viu!“, au spus mereu de atunci încolo, chiar dacă au trebuit să plătească cu viaţa îndrăzneala de a-L mărturisi. Îl văzuseră şi le era de ajuns! Îl văzuseră cu adevărat, căci nimeni n-ar accepta să moară pentru ceva ce ştie că e o minciună.
În duh, avem fiecare Emausul nostru, refugiul deznădejdii. Atât de aproape de locul în care ar trebui să ne găsim şi totuşi, moral, atât de departe. Refugiu al deznădejdii, indiferent de cauzele ei, întotdeauna cauze reale şi întotdeauna orizontale: noi, ai noştri, ale noastre; nimic nu e fals, ci sunt lucruri care apasă greu asupra conştiinţelor. Întrebări fără răspuns, dezamăgiri când cei ce spun sunt altceva decât spun, toate prinse în tentaculele perfide ale necunoaşterii Bibliei sau ale ignoranţei cu privire la unicul ei Subiect. Iar cuvintele Lui, transmise pe căi de El ştiute, sună straniu, rupt de realitate. Nici nu se poate altfel, pentru că realitatea Lui e alta, la fel cu a acelora care L-au întâlnit deja. Nu-L înţelegi şi pare a nu te înţelege şi totuşi glasul Lui îţi încălzeşte inima. Aşa! Asta voiam să zic: deschide Biblia şi, încet, dar sigur, deznădejdea se va schimba în speranţă şi truda în cântare. Iar dacă în toate acestea ai un prieten alături, totul e mult mai uşor, chiar dacă şi el e la fel de nedumerit ca şi tine. Când Se apropie Domnul, e gata să te asculte. De fapt, dojana Lui e tocmai asta: „Ce vorbiţi între voi?“; sau: „De ce nu-Mi spuneţi şi Mie?“. Şi tu spui, pentru că e prea mare durerea; şi, în acelaşi timp, vezi că fiinţa Străinului e plină de farmec. Şi începi iar cu „eu, noi, ai noştri, ale noastre, noi credeam, noi speram…“. Nu te grăbi să termini, spune tot! Varsă-ţi durerea înaintea Lui! Aşa! Acum taci şi ascultă-L! „E drept să fie iarnă, noapte, frig şi întuneric în lumea care I-a întors spatele lui Dumnezeu.“ Iar tu, tăcând, încuviinţezi. „E drept ca Dumnezeu să-i lase pe oameni să constate consecinţele îndepărtării lor. E dureros pentru Dumnezeu să vadă că nici aşa oamenii nu-L caută. O, de s-ar întoarce toţi la El ca să-I cadă la picioare! Căci la El este iertare, pace, bucurie.“ O, Doamne, suspini! „Şi dacă n-ar fi veşnicia, de unde ar avea oamenii gândul ei? Şi dacă n-ar fi Dumnezeu, de ce L-ar căuta? Şi de n-ar fi dragoste, n-ar fi nimic.“ Şi dacă Dumnezeu este dragoste – şi ştii că este – era clar că nu ne va lăsa, chiar dacă asta însemna să dea ce are mai scump de la pieptul Său. Aşa, taci şi plângi! „Şi dacă a înviat, înseamnă că jertfa a fost primită. Şi dacă acum e în glorie înseamnă că pregăteşte în tăcerea dragostei Lui primirea alor Săi. Nimeni şi nimic nu-i va despărţi vreodată de El. A plătit preţul suprem pentru asta. Iar dacă întârzie, înseamnă că mai sunt unii care încă rătăcesc; şi nu va pune capăt istoriei până nu-i va strânge şi pe ei la pieptul Lui.“ Bine mai zice! „Şi e drept ca martorii Lui să fie ca El, smeriţi şi nebăgaţi în seamă de lume, ca nu cumva să li se alăture vreunul din dorinţa de a căpăta o glorie văzută.“ Fiindcă numai dragostea te face să zici „rămâi“ şi îţi dă putere să vrei tu însuţi să rămâi lângă nişte pocăiţi pe care n-ar da nimeni nici doi bani; şi să vrei să fii străin într-o lume ce-ţi va fi străină, exact aşa cum a fost El. Să fii la tine acasă în Duh, în cele cereşti, aşa cum este El deplin; să-ţi fie în El toate izvoarele; să-L iubeşti, căci El te-a iubit întâi…
Acum taci, şi tu şi prietenul tău. Iar argumentele: noi, ai noştri, ale noastre, ajung ca un abur ce s-a arătat puţin şi apoi a dispărut. Erau reale, da, dar în care din lumi?
Mai ţii minte cum ne holbam la stele? Oricum ai privi ştiinţa, o întrebare te va urmări şi nu-ţi va da pace: de unde noima ce leagă lucrurile văzute? Fiindcă, în ciuda aparenţelor, e o ordine uimitoare în univers, de la macro inimaginabil până la micro cel mai mic; atât de mic, că nici nu-ţi mai găseşti obiectul pe care-l studiezi atunci când quarcii dispar în energie pură. Unii nu caută să ştie cine sau ce se află în spatele acestei orânduiri uimitoare. Alţii o atribuie unei fiinţe supreme. E o lume fără Dumnezeu, sau una cu? Ordinea însă rămâne evidentă oricui cugetă; dar e adevărat că ea nu-ţi va spune niciodată mai mult. În lumea asta palpabilă apare însă la un moment de timp un Om care nu este ca ceilalţi: Se numeşte Isus. Despre existenţa Lui avem dovezi istorice mai numeroase decât despre marea majoritate a anticilor. Este văzut de toţi ca un personaj deosebit. Pentru unii, doar atât. Pentru alţii, El e Dumnezeu venit printre noi. Care să fie realitatea? Din nou, cei ce cugetă nu vor avea decât două variante: ori a fost ceea ce a spus că este, ori a fost cel mai mare mincinos şi s-a jucat cu minţile noastre, afirmând nu doar că e Dumnezeu, ci şi că, prin moartea Lui ne va da viaţa veşnică. A fi pasiv, indiferent, e imoral. Ori e Dumnezeu, ori e minciuna întruchipată! Nu există variantă de mijloc. Putem însă verifica cele spuse de El; fiindcă tot ce a făcut e trecut, dar dacă e adevărat că a înviat, dacă este viu, e viu şi azi, ca şi ieri, ca şi pururi. Iar dacă e viu, să ni Se arate! De acord! Dar gândeşte-te, te rog, cum ar trebui să fie, cu sunet sau ca un film mut? Cu tot cu glorie, sau în cămăruţe ascunse, aşa, doar pentru iniţiaţi? N-ar fi nedrept pentru cei simpli? Cu lumină orbitoare, sau învăluit în ceaţă? O dată, sau de mai multe ori? Dacă e o dată, o să zicem că a fost hipnoză individuală sau colectivă. Dacă e de mai multe ori, e hipnoză repetată, de grup. Ar trebui, căci numai aşa ne-ar convinge, să vină şi să locuiască aici printre noi, dar nu smerit şi blând, căci aşa n-a fost primit, ci în putere, ca Împărat al adevărului, dacă e ce zice: Adevărul însuşi. Perfect! Dar atunci n-ar mai fi nimeni să-L vadă, fiindcă toţi mincinoşii n-au viaţă în Împărăţia Lui. Nu fugi! Rămâi pe baricadă, altfel să n-aştepţi răspunsuri! Nu cumva cel mai bine ar fi să ni Se descopere conştiinţelor, alegând să ne însoţească pe drumul căutărilor noastre, să ni Se descopere pas cu pas, verset cu verset, clipă de clipă, în ani de trudă, în milenii de răbdare, dând celor care-L primesc în inimă viaţa veşnică, singura compatibilă cu El Însuşi? Nu cumva e ceea ce face chiar aici, chiar acum? Dacă e viu, s-ar putea ca singurul răspuns palpabil la a ta crucială întrebare să fie semnele din mâinile şi din coasta Sa. Cere-i să ţi le arate! Nu ştiu să explic, n-am habar cum o face, dar ştiu că a produs în ai Săi convingerea că trăieşte! Şi mai cred că doar acelora nu li Se va descoperi, care-şi ascund pleoapele ca nu cumva lumina Lui să le atingă. Oameni care n-au fost niciodată sinceri cu ei înşişi. Iar indiferenţa e tot nesinceritate, adică dezertare. Iar dacă e aşa, n-am urechi pentru lamentările lor poetice. Cântecele lor nu-mi spun nimic, nici frământările. Vor să meargă spre niciunde cu ochii închişi! De ce i-aş compătimi? Nu ştiu dacă există cineva care poate fi indiferent, adică nesincer, până la capăt. Dar care capăt? Vei mai fi mâine?
Dacă Hristos n-a înviat, nu există decât lumea aceasta sau o infinitate de altele asemenea ei; nici Dumnezeu nu e altceva decât plăsmuire a imaginaţiei celor săraci cu duhul şi a celor mai isteţi care-i manipulează – ştii cum îi cheamă şi ştii şi cum se îmbracă, indiferent ce religie reprezintă. Dar, dacă e viu, totul se schimbă: e dovada că ceea ce a spus e adevărat dincolo şi mai presus de moartea cea, până la El, atotunificatoare, moartea cu care toate religiile noastre au făcut un pact mârşav: „Acolo e odihna, acolo e pacea, moartea e definitivă, e starea supremă la care poţi spera“; asta dacă ai trăit bine, că, de nu, s-ar putea să ţi se mai dea o dată chinul de a vieţui, aşa, ca să-ţi capeţi dreptul de a te odihni fericit în împărăteasa spaimelor! Dacă e viu, înseamnă că nu se termină totul în moarte, ci în înviere. A trăi, a muri şi a învia, cu El, prin El şi pentru El, iată opusul a tot ce am gândit ca umanitate! Dacă e viu, Se va descoperi cu siguranţă conştiinţelor care-L caută; altfel, a murit şi a înviat în zadar. Şi exact asta e ceea ce face acum, în vremea harului perfect, înainte de a trage linia definitiv. O face şi azi – ca şi atunci, pe drumul Emausului – pe paginile Bibliei, cartea pe care, dacă nu o deschizi, poţi fi liniştit: nu ţi se va arăta. Când însă, cufundat pe paginile sfinte vei ajunge să exclami: „Răstignit pentru mine şi înviat pentru eternitate“, atunci vei şti că seara de la Emaus e punctul de turnură spre care ne conduce cu dragoste şi îndelungă răbdare pe toţi. Şi vei afla curând că li S-a descoperit şi altora. Îţi vor fi fraţi şi surori ei, cei până de curând străini, necunoscuţi. Şi, când vei merge poate în alt oraş ca să citeşti Biblia alături de câţiva dintre ei, vei trăi o experienţă ciudată. În tren ţineai valiza cu grijă să nu ţi-o ia vreun necunoscut. Pe peron eşti fericit să o încredinţezi unuia pe care nu l-ai mai văzut, dar care, primind scrisoarea că vii, te aşteaptă la gară ca pe un frate. Cel ce ţi S-a descoperit la Emausul tău ţi-i va aduce aproape şi pe fraţi. Căci toţi au ceva în comun: Biblia, la care nu adaugă şi din care nu scot nimic. Aşa îi vei deosebi de cei care, deşi spun că Îl cunosc pe Domnul, nu sunt cunoscuţi de El… Din seara de la Emaus, lumea care va veni îţi va fi la fel de reală ca rănile şi învierea Lui. O lume cu realităţile ei, cu parfumul şi tihna de neconfundat, o lume născută din învierea Lui şi în care toate sunt deplin din El, prin El şi pentru El.
Ai Săi – vezi cu cât drag folosesc aceste cuvinte – stau în jurul Său şi, un timp, e tăcere; nu a dramei lumii ce-L respinse, ci a tainei dragostei ce i-a cuprins. E tăcerea iubirii Lui cu care i-a iubit când încă nu era nimic din ce se vede. Tăcere a iubirii ce-i cuprinde şi prin care Îl iubesc ai Săi. Căci de unde am avea dragoste, dacă nu din Cel în care avem viaţa? Îngerii privesc în linişte, cu zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii. Le este dat să privească, dar nu mai mult. Le este de ajuns. E cea mai mişcătoare scenă pe care ar putea-o vedea, ei, care au fost creaţi cu mult înainte şi cărora le-a fost încredinţat atât de mult! Un singur gând umple inimile tuturor celor strânşi laolaltă: Preaiubitul. L-au cunoscut în vremuri bune, dar şi în necaz. Ar putea fiecare să istorisească nenumărate întâmplări trăite alături de El. Dar nimic din toate acestea nu se aude acum. Sentimentele sunt cu mult mai înalte; căci nu e vorba de ceea ce va fi făcut ca şi Creator ori ca Mântuitor, ci despre ceea ce e El, chiar dacă n-ar fi existat niciunde nimeni care să-L cheme sau să-L vadă. Da, El, Iubitul nostru! Apoi încet, de niciunde, începe o cântare. E tot despre El, despre ceea ce este insondabil, misterul dragostei Lui; e despre rănile cuielor ce nu încetează să-I individualizeze mâinile binecuvântate, despre coasta Sa străpunsă, din care a curs atunci la Golgota sânge şi apă. Lacrimile alor Săi sunt amestec de fericire şi de recunoştinţă ţesute cu adorare pentru ceea ce este – din nou spun – chiar dacă n-ar mai fi existat nimeni şi nimic decât El. Câteva versete citite din Biblie, veşnica Sfântă Scriptură, vorbesc tot despre El, aşa cum El Însuşi ar fi citit dacă am fi rămas, atunci, de mult, cu toţii, la Emaus. E prea înălţător ca să nu fie simplu, prea profund ca să se amestece cu vreun fast de orice fel. Totul e potrivit caracterului Lui: uimitor de simplu şi nespus de măreţ. Dacă-I stăm împrejur, e fiindcă Tatăl L-a dat de la inima Sa ca să fie, prin moarte şi înviere, Mântuitorul lumii, El, Preaiubitul Tatălui dintotdeauna, de asemenea Preaiubitul alor Săi, al multor fii pe care Tatăl i-a vrut în glorie. Tatăl, la ale Cărui picioare aşternem tot ce am cules din fiinţa Fiului. Cu cine altul am putea împărtăşi o aşa dragoste? Şi cine altul ne-ar putea înţelege? Fiindcă asta e suprema fericire: adorarea Tatălui şi a Fiului în desăvârşita comuniune a dragostei.
Aş putea continua şi ai crede că descriu raiul, starea veşnică. Probabil că va fi aşa, dar asta e ceea ce trăim aci, în jurul Lui, în ceasul dintâi al zilei dintâi. Unul dintre fraţi – care va fi oare folosit de astă dată de Duhul Sfânt, căci nimic, absolut nimic nu e aranjat, adică pângărit de om – unul dintre fraţi se apropie de masa pe care stă pâinea şi vinul: trupul şi sângele Său. Şi se perindă din nou înaintea inimilor tot drumul suferinţei, de la Ghetsimani la Golgota, adică de la suferinţa anticipată la împlinirea ei pe cruce.
sursa: https://comori.org/