"Gradinarul. Eden" D. Smărăndescu

Categorie: Invataturi biblice
 

Am visat într-o noapte că trebuia să dau admiterea la facultate. Mi se permitea să-mi aleg subiectul – ce ştiam eu mai bine. A fost un coşmar teribil, pentru că am realizat că, luat la bani mărunţi, n-aş fi putut trata niciun subiect cu maximă acurateţe. (Am uitat să-ţi spun, era proba de chimie.)

Cred că orice creştin ar putea să redea acceptabil istorisirea din Biblie despre Adam şi Eva. Ar face-o probabil la fel de bine orice evreu şi orice musulman; dacă însă ar fi să verificăm cu originalul, majoritatea am pica la examen. Ne scapă prea multe detalii. De exemplu, felul în care Adam, pe când Eva nu exista încă, dă nume animalelor. A fost un act de extremă inteligenţă să recunoască marca distinctivă pentru fiecare specie şi să vadă că el e singurul… singur. Ce mi se pare uimitor e că a ţinut minte toate denumirile. N-ar fi putut face asta dacă numele date de el n-ar fi exprimat trăsături distinctive, care să poată fi stocate în mod ordonat, logic. Oricum va fi fost, a realizat că e singur şi că nimic din tot ce mişcă pe pământ nu se potriveşte cu el. Cred că a fost prima dată când un om ardea de dor după ceva ce nu exista încă. Avea tot ce-şi putea dori. Era stăpân a toate. Putea vorbi cu Dumnezeul care-l crease. Ar fi putut întreba despre stele, despre munţi, despre îngeri, despre flori şi arbori şi, cu siguranţă, ar fi fost deplin satisfăcut cu răspunsul primit. Totuşi, îi lipsea ceva, sau mai degrabă cineva. Va fi adormit suspinând, cuprins de un sentiment pe care nu-l cunoscuse încă. S-a trezit apoi şi a privit un miracol mai mare parcă decât întreaga creaţie. Primise cel mai frumos cadou. A ştiut îndată că nu e la fel cu ce mai văzuse, ci este os din oasele lui, carne din carnea lui, regina care va stăpâni pământul alături de el. A numit-o Işa, fiindcă el, omul cel întâi creat, se numea Iş. Mai târziu a numit-o şi Eva, adică „viaţă“, înţelegând că din ea se vor naşte toţi cei vii. Dar asta s-a întâmplat mai târziu, după marea tragedie din ziua care începuse probabil ca toate celelalte.

Era în grădină un pom interzis. Mai erau mulţi, mulţi alţii din care puteau mânca în voie. Şi mai era şi Pomul Vieţii. Povestea Evei, povestea noastră: i s-a părut interesant ce era interzis.

M-am gândit odată că cel mai bine ar fi fost să nu existe un fruct oprit, deşi, sincer vorbind, dacă era unul singur în mijlocul unei lumi de altfel perfecte, ar fi fost uşor de evitat. Apoi însă mi-am dat seama că pomul acela nu era decât un martor, un senzor care avea să arate dacă şi când inima omului va pune la îndoială cuvintele Creatorului. Nu, nu e pomul de vină, nici Dumnezeu, aşa cum, dacă se încinge motorul, nu e de vină becul de la bord. El n-a făcut decât să indice o stare, un fapt, o situaţie. Întrebarea e cum şi de ce s-a ajuns acolo. Mă refer evident la inima omului. Ispita a fost perfect gândită, pentru că atingea toate nevoile omului. Nevoia de hrană pentru trup, nevoia de estetic pentru suflet, nevoia de înălţare pentru spirit. Aşa era fructul – „bun de mâncat, plăcut de privit şi de dorit ca să deschidă cuiva mintea“. Descrierea e prea exactă ca să fie falsă. Denotă o cunoaştere perfectă a fiinţei omeneşti. E unul dintre acele lucruri care te pot convinge că Biblia e adevărată. Cu o reclamă astfel concepută poţi vinde aproape orice. Trebuie doar să aducă beneficii trupului, plăcere sufletului şi înălţare pentru spirit. Nu vreau să spun că suntem construiţi defect. Aceste calităţi, aceste capacităţi trebuie să fie satisfăcute însă cu fructul din Pomul Vieţii. Numai că, de atunci, de la primul păcat, ne aflăm aproape mai tot timpul pe sens interzis. Spune-i de exemplu nepoţelului tău, care la cei opt ani împliniţi a început să fie îngrijorător de gras pentru cât e de înalt, spune-i că trebuie să mănânce sănătos. Vei vedea că nu-i plac deloc legumele crude. Fructele dulci nu sunt rele, dar nu se compară cu ciocolata! Apoi pune-l să aleagă între o ciocolată făcută în casă şi una cumpărată. Puţin îi pasă care e cu conservanţi şi care nu; o vrea pe cea cu poleială şi cu ambalaj frumos. În plus, nu poate să nu fie şi el ca ceilalţi. Să vezi probleme când „ceilalţi“ vor începe să fumeze – doar e semnul distinctiv al oamenilor mari! Ştii reclama cu sticla de jumătate de litru, colorată, evident, pe care o flutură bucuros un tânăr atrăgător, care pe lângă sticlă, mai are în dotare o fată drăguţă şi îndrăzneaţă şi o motocicletă puternică. Şi uite aşa a înghiţit momeala. Ce e în sticlă contează mai puţin, atâta timp cât acel lichid este asociat cu dulce, frumos şi puternic. Nu poţi avea acelaşi sentiment dacă mănânci o piersică, deşi e dulce, n-arată rău şi chiar conţine ingrediente ce te pot face mai puternic. De ce suntem oare atât de puţin atraşi de ceea ce e bun, drept, curat, sfânt? Spre sfârşitul Cărţii Sfinte, cele trei elemente despre care am vorbit sunt descrise uimitor de exact, din nou arătând o perfectă analiză a fiinţei omeneşti: „Pofta ochilor, pofta cărnii şi lăudăroşia vieţii“. Valabil, evident, independent de obiectul în discuţie. De exemplu, o maşină de curse. Îţi dă senzaţii tari, dar trebuie să arate şi bine, şi mai trebuie să fii văzut circulând cu aşa ceva. Iar dacă totuşi nu te interesează privirile uimite şi gurile căscate ale prietenilor şi ale vecinilor şi, în general, ale trecătorilor, ci doar propria ta satisfacţie interioară, ăsta e maximul de lăudăroşie a vieţii: mă laud eu mie însumi.

Era, cum spuneam, o zi care începuse probabil ca oricare alta, dar nimic n-a mai fost la fel de atunci încoace.

Când aveam zece ani, tata mi-a cumpărat un ceas. (N-am uitat asta niciodată şi imediat ce am avut banii mei i-am făcut şi eu cadou… un ceas.) Nu după multă vreme, am intrat cu ceasul în apă. Greşită mişcare! Nu puteam să cred a doua zi, când l-am văzut ruginit! Era incredibil, fiindcă imediat după scufundare, timp de vreo câteva ore, a continuat să ticăie de parcă nu se întâmplase nimic; a fost, cum s-ar zice, un efect întărziat.

Mulţi cred că moartea este pedeapsa dată de Dumnezeu pentru neascultarea noastră, a tuturor şi a fiecăruia în parte. Eu cred că o descriere şi mai exactă ar fi că moartea e o consecinţă a păcatului. E ca în întâmplarea cu ceasul: o vreme parcă nu se întâmplă nimic, apoi urmează consecinţa inevitabilă: totul se opreşte. Dacă am părăsit poziţia de ascultare, singura care ni se potriveşte în calitate de făpturi create, nu putem da vina pe Creator pentru urmările acestei alegeri. S-ar fi cuvenit însă, cred că vei fi de acord, ca El, Cel Atotputernic, să facă ceva pentru noi, pentru mine, copilul fără minte, chiar dacă o dată – sau mai tot timpul – I-am întors spatele. Să fi făcut ceva pentru Adam, şi-aşa speriat cum nu se poate, ascuns pe undeva prin grădină, după copaci, exact aşa cum făceam şi eu când mă ştiam cu musca pe căciulă. Fiindcă, dacă El, Creatorul, nu mai are nicio soluţie, dacă am ieşit din angrenaj şi sunt iremediabil pierdut, ca un scafandru la o sută de metri sub apă care rămâne fără oxigen şi se pierde de colegi şi de navă, înseamnă că tot planul Lui iniţial e complet eşuat. Şi totuşi, spunând asta, realizez că L-am pus prin neascultarea mea în cea mai dificilă situaţie. Dacă nu intervine, mă va pierde, iar dacă aşa stau lucrurile, mi-e mai teamă de ce va urma decât mi-e teamă pentru reuşita planului iniţial. Da, ar fi trebuit să ascult; n-am făcut-o. Acum să mă salveze, dacă mai poate! Spune-mi sincer, dragul meu prieten, poţi gândi o aşa monstruozitate? Ai avea îndrăzneala să-I spui asta Celui ce te-a creat? Şi dacă, atunci când ai face-o, ai vedea, năucit şi cu un nod în gât, că Dumnezeu plânge? De ce tresari?

Există oare ceva înăuntrul nostru care să poată răspunde dragostei Lui? Iar dacă da, atunci cine, când şi cum a pus aşa ceva într-un bulgăr de ţărână?

A venit atunci El, Creatorul, către Adam cel căzut. L-a chemat pe nume, aşa cum face de atunci încoace cu fiecare dintre noi. Iar Adam, cel mai perfect model al rasei umane, s-a ascuns, fiindcă era gol. Fusese însă aşa de la început. Ce trebuia acoperit înaintea Aceluia care-l crease? Nu mă îndoiesc că ai deja răspunsul la această întrebare: trebuia acoperit păcatul. Interesant e că el, omul, în situaţia extremă în care se găsea, făcuse deja şorţuri din frunze de smochin, exact cum încercăm noi prin fapte bune să ascundem ceea ce suntem de fapt: păcătoşi pierduţi. Însă, atunci când Domnul a fost de faţă, omul a realizat că, acoperit cu frunze sau nu, e tot gol, tot păcătos. Nu-i aşa că sună cunoscut? „Nu pot trăi dacă nu-L aflu, iar dacă-L aflu, sunt pierdut.” Şi e drept să fie aşa, iar dacă, nu ştiu cum, Dumnezeu totuşi mă iartă, atunci ar fi El Însuşi nedrept. Cineva trebuia să plătească, iar plata păcatului este moartea.

Sunt aproape sigur că n-ai şti să-mi spui ce s-a întâmplat în grădină atunci, demult, când Adam şi Eva au apărut timizi, înveliţi în frunze, din spatele copacilor. Şi asta pentru că scrierea sacră vorbeşte simplu, sobru, despre acel lucru, ca şi cum ar fi prea solemn pentru a fi spus cu uşurătate. Atunci, imediat, adică îndată ce şi-au recunoscut fapta şi starea, îndată ce au ieşit în lumina privirilor Sale, Domnul i-a îmbrăcat cu haine din piele. Iar asta înseamnă, simplu, că a murit un miel curat, nevinovat. Acum înţelegi de ce Scriptura spune că, fără vărsare de sânge, nu este iertare de păcat? Iar lumina Noului Testament e pentru o inimă frământată – poate a mea, poate a ta – ca un răsărit ce nu se mai termină: „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi, El, Cel drept, pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu“. Dumnezeu şi îngerii priveau spre patriarhul lumii şi spre mama tuturor celor vii: perfecţiunea mielului jertfit trecuse asupra lor. Apoi, cu o simplitate monumentală, Domnul, în bunătatea Lui, le-a spus ce va urma: vina păcatului fusese acoperită şi urma să fie deplin iertată atunci când Sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Acesta este deci planul Lui pentru a-l împăca din nou pe om cu Sine: va veni El Însuşi, născându-Se din femeie, dar fără păcat; va veni în tăcerea dragostei Lui, care are motivaţie doar în ea însăşi, şi va lua locul cel mai de jos – locul nostru; va străbate praful uliţelor noastre, călcându-l cu tălpile Lui sfinte şi ne va privi pe fiecare în ochi, El, Cel Sfânt, El, Dumnezeu – şi totuşi unul dintre noi; apoi, la fel ca în istorisirea din Eden, în taină şi fără cuvinte, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, va ieşi purtându-Şi crucea ca să moară în locul meu … şi-al tău. Este cea mai mare minune din Univers. E tot ce poate fi mai înalt în cugetările minţii mele. E cel mai înalt sentiment ce mi-ar putea umple inima. Ce altceva decât o tăcere plină de închinare se potriveşte în faţa acestei iubiri care L-a făcut să coboare din glorie în iesle şi să meargă apoi de la iesle la cruce? Cu lacrimi în ochi ştiu, în adâncul inimii mele, că niciodată niciun om nu ar fi putut concepe aşa ceva. Numai Domnul putea concepe şi împlini un astfel de plan.

sursa: https://comori.org/