"FII PLIN ACUM – capitolul 4"

Categorie: Invataturi biblice

1. ACUM – NU MÂINE
2. DUHUL SFÂNT – PERSOANĂ
3. DUHUL SFÂNT – MIJLOCITORUL DOMNULUI ISUS
4. DUHUL SFÂNT – OSÂNDITORUL
5. DUHUL SFÂNT – MÂNGÂIETORUL
6. PATRU ATITUDINI FAŢĂ DE DUHUL SFÂNT
7. FII PLIN ACUM
8. URMĂRILE PLINĂTĂŢII DUHULUI

“… fiţi plini de Duh” (Efeseni 5:18)

CAPITOLUL 4

DUHUL SFÂNT – OSÂNDITORUL

     Pentru a prezenta lucrurile mai simplu, putem împărţi lucrarea Duhului Sfânt ca Mijlocitor al Domnului Isus în două – ca osânditor al păcatului din noi, şi ca mângâietor al celor ce se pocăiesc.

     Înainte de toate El vine să mustre, să ne condamne cu privire la păcat şi să ne aducă deci la pocainţă. lsus zicea: “Şi cînd va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul … fiindcă ei nu cred în Mine” (Ioan 16.8-9). In capitolele bine cunoscute din Evanghelia după Ioan unde se vorbeşte despre Duhul Sfânt (capitolele 14, 15 şi 16), Domnul Isus Îl numeşte de trei ori “Duhul Adevarului”. Adevărul în cazul de faţă nu înseamnă un mănunchi de doctrine, ci descoperirea faptelor reale aşa cum sînt ele. Aceasta înseamnă că lucrarea Duhului Sfânt este să ne descopere adevărul cu privire la noi ca păcătoşi. Pe tăcute dar necruţător, El îndreaptă tot timpul lumina albă a adevărului asupra gândurilor şi reacţiilor inimilor noastre, asupra cuvintelor buze noastre şi a lucrărilor mîinilor noastre. Tot ce este îndreptat spre “eu” şi ce este păcat se descoperă ca atare şi nu contează cum căutăm să-l ascundem sau să-i găsim explicaţii raţionale. Lucrarea Lui este să dărîme domeniul iluziilor pe care le avem despre noi înşine şi în care am trăit şi, să ne aducă la o cunoaştere adevărată a noastră. Preocuparea Lui cea mai mare este ca noi să cunoaştem adevărul, căci El este Duhul Adevărului. Răspunsul pe care îl aşteaptă de la noi este unul singur, simplu, un răspuns al cinstei care spune “Da, Doamne” (Matei 15.27) la tot ce ne descoperă cu privire la noi, fără să ne scuzăm şi fără să ascundem ceva.

     Lucrul acesta vrea să-l spună psalmistul în Psalmul 51: „Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii” (versetul6). Aceeaşi propoziţie se repetă ceva mai jos în acelaşi Psalm, dar de data aceasta ea sună aşa: “Ţie nu-Ţi plac arderile de tot” (versetul 16). Puneţi alături cele două propoziţii şi veţi descoperi mesajul psalmistului: “Ţie nu-Ţi plac arderile de tot, ci adevărul în adîncul inimii”. Atât de des, lucrarea şi chiar slujba creştină poate fi o haină care să ascundă adevărul, atît cu privire Ia noi cît şi cu privire la ceilalţi. Duhul Sfânt este împotriva acestui fel de autoînşelări şi ruşine; în asemenea cazuri El pretinde adevăr şi nu jertfe!

     De asemeni, acelaşi adevăr îl găsim în Ioan 3.21 în expresia: “Cine lucrează după adevăr”. In capitolul respectiv citim că: “Oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină ca să nu i se vădească faptele; dar cine lucrează în adevăr vine la lumină ca să i se arate faptele, fiindcă sînt făcute în Dumnezeu”. Noi am fi cugetat că opusul la “a face răul” ar fi “a face binele”, dar aceasta nu e valabilă la Dumnezeu. La Dumnezeu opusul la a face răul este “lucrarea după adevăr”. Aceasta înseamnă să fim sinceri cu privire la răul din noi. Chiar înainte de a încerca vreodată să facem binele acolo unde am făcut răul, el vrea mai întîi o destăinuire completă în faţa Lui a răului săvîrşit şi vrea să audă din gura noastră “Da, Doamne” la ceea ce ne descoperă El.

     El vrea mai degrabă să ne întoarcem la filele trecute decît să dăm o nouă pagină, căci atunci cînd întoarcem o filă nouă ascundem obligatoriu pagina de dinainte şi, cînd păcatul este ascuns sângele Domnului Isus nu ne poate curăţi şi nici nu ne poate aduce pacea. Promisiunea iertării şi a curăţiei este condiţionată doar de mărturisirea păcatelor noastre (1 Ioan 1.9). Dacă ne-am mărturisit păcatul, nu trebuie să cerem iertare. În momentul în care îl mărturisim, l-am adus la lumină. Dar dacă în mărturia noastră există o reţinere, toate cererile din lume nu vor aduce pace inimilor noastre. Acest lucru se întîmplă astfel nu numai între om şi Dumnezeu, ci e la fel de inutil şi cînd este vorba de relaţia între om şi om. Câţi dintre noi încercînd să repare ruptura dintre el şi un altul, nu au constatat surprinşi că au zis ceva cam în felul următor: “Dacă ţi- am greşit, te rog să mă ierţi” şi cu toate acestea ne-am întrebat de ce nu s-a reparat ruptura. Nu se pune problema “dacă”; haidem să mărturisim cinstit că noi i-am greşit şi poate că ne va surprinde promptitudinea cu care harul lui Dumnezeu ne va atinge şi foarte adesea în acest caz dobîndim iertarea celuilalt.

     Deci aceasta este lucrarea adevărului şi, de la noi se cere tot un răspuns al adevărului. Şi această lumină a adevărului continuă mereu, tot aşa de tăcută şi de necruţătoare ca strălucirea soarelui. Desigur, nu se poate concepe că Duhul Sfânt convinge pe păcătos de păcatul său numai în vremuri deosebite de treziri spirituale, iar în rest se mulţumeşte să ne lase în pace. In ce Îl priveşte pe Duhul Sfânt, nu există “ne la timp” (2 Timotei 4:2). Dacă noi nu sîntem conştienţi de convingerea cu privire la păcat nu este din pricină că El nu ne-a convins, ci mai degrabă pentru că noi nu am vrut să auzim sau să vedem. E uşor să evităm convingerea despre păcat, căci vocea Duhului e blîndă. Numai cei ce vor cu tot dinadinsul să fie convinşi de păcat vor auzi vocea Lui. Ei vor fi zeloşi, căci numai ei flămânzesc după Domnul Isus şi ştim că aceasta este singura cale prin care vor fi eliberaţi de lucrurile care au făcut zid de despărţire între ei şi Dumnezeu, pe care ei au început să-L iubească.

     Uneori sîntem într-o stare de nepăsare în care se pare că nici o convingere asupra păcatului nu ne atinge şi credem că totul este bine în viaţa noastră. Se poate ca in asemenea momente să ne întîlnim cu alţi credincioşi care-L slăvesc pe Dumnezeu cu o mărturie proaspătă despre felul cum Duhul i-a convins cu privire la un punct deosebit şi sângele lui Isus i-a curăţit chiar în locul acela. Noi privim miraţi, simţind că nu am trăit experienta aceasta. Oare noi am depăşit etapa de a fi cercetaţi cu privire la lucrurile acestea sau noi nu le vedem aşa cum trebuie? Atât de adesea se adevereşte posibilitatea a doua! Şi motivul că noi nu observăm lucrurile mai mărunte este că în viata noastră sînt lucruri mai mari şi mai grave pe care nu vrem să le aducem înaintea lui Dumnezeu ca să le rezolve! Pentru a ilustra aceasta să ne imaginăm un zid înalt care în lumina soarelui aruncă o umbră deasă. În umbra aceasta multe ierburi care cresc le deosebim cu greu, dar cînd zidul este dat la o parte lumina scoate la iveală şi plantele cele mai mici, fiecare cu propria-i umbră şi abia atunci pot fi percepute şi smulse.

     “A umbla în lumină cu Dumnezeu” (1 Ioan 1.7) nu înseamnă altceva decât a spune “da” la tot ce descoperă lumina. Aceasta poate să însemne îndepărtarea unei bariere foarte clare dintre noi şi Dumnezeu. Acest lucru poate duce la o convingere fermă despre păcat şi de acum Domnul poate să ne arate lucrurile mărunte de fiecare zi care înmuguresc aşa de uşor din natura noastră decăzută şi pe care mai înainte nu le puteam observa. Şi dacă ne grăbim a zice “Da, Doamne”, convingerea e urmată întotdeauna de curăţire.

     Notaţi că în lucrarea aceasta de convingere Duhul Sfânt face tot timpul slujba unui Mijlocitor al Domnului Isus, ceea ce înseamnă că El vorbeşte mereu de păcatul nostru care intervine în legătura noastră cu Hristos. El nu ne convinge de păcat doar ca ceva ce nu se cuvine sau ca o greşeală etică, ca ceva ce se opune celor zece porunci, ci ca ceva ce a făcut ca Domnul Isus să pătimească pe cruce. Duhul nu se mulţumeşte pînă ce nu ne ajută să-L  privim pe El, pe Cel pe care L-am străpuns şi pe care L-am făcut să plângă. În adevăr, natura păcatului de care ne convingem este descrisă ca păcat, “pentru că n-au crezut în Mine”. Aceasta sugerează că necredinţa este păcatul cel mare care le cuprinde pe toate celelalte, şi anume faptul că refuzăm să ne punem la dispoziţia răscumpărării  lui Hristos. Aceasta este în cele din urmă pricinuită de încăpăţânarea noastră, de înţepenirea grumazului nostru şi a împietririi inimii. Şi cum se întâmplă de fapt acest lucru? După ce Duhul a început să lucreze în viaţa noastră cu privire la un fapt, nu trece mult şi rezultatul este că apare atitudinea noastră lipsită de zdrobire, încăpăţânarea şi autoapărarea pe care o manifestăm cînd Dumnezeu lucrează în viaţa noastră.

     Ce ilustraţie potrivită de felul cum lucrează Duhul Sfânt la convingerea noastră găsim în istoria cu robii lui Naaman! Aceştia căutau să-l înduplece pe stăpînul lor care nu vroia să asculte de cuvintele profetului ca să meargă şi să se scalde de şapte ori în Iordan. El era gata să facă orice altceva în afară de aceasta, căci aceasta însemna să se dezbrace şi astfel să se vadă cât de mult s-a lăţit lepra pe trupul său! Dar robii săi au venit şi l-au rugat cu atîta bunăvoinţă (căci îl iubeau mult): “Părinte, dacă proorocul ţi-ar fi cerut un lucru greu, nu l-ai fi făcut? Cu atît mai mult trebuie să faci ceea ce ţi-a spus: <<Scaldă-te şi vei fi curat>>” (2 Împăraţi 5.13). Cât de fericit a fost apoi Naaman că a ascultat îndemnurile lor binevoitoare, căci carnea lui s-a făcut din nou ca a unui copil. La fel şi Duhul Sfânt ne convinge blînd, cu privire la un lucru pe care noi nu vrem să-l acceptăm din pricina mândriei noastre, spunându-ne “Mergi la piciorul Crucii lui Isus şi curăţeşte-te”. Noi ne temem de dezbrăcarea pe care o cere pocăinţa, căci în felul acesta se vor descoperi păcatele noastre şi va ieşi la iveală cine suntem noi cu adevărat. Dar cât de bucuroşi suntem când primim, căci de acum noi ieşim curăţiţi şi, prin sângele lui Isus Hristos ajungem neprihăniţi.

     Este limpede deci că în lupta Duhului cu noi, El lucrează tot timpul în viaţa noastră ca Mijlocitorul Domnului Isus şi, singura Lui dorinţă este să ne aplecăm capetele înaintea Lui şi să-L recunoaştem ca Domn, pe calea pe care am pornit.

sursa: https://catalin67.wordpress.com/