Excluderea unui frate. Samuel Prod'hom

Categorie: Invataturi biblice
 

Întrebare:

Un frate, care a căzut într-un păcat, care necesită excluderea din partea Adunării, trebuie să fie exclus şi dacă îşi recunoaşte păcatul şi se căieşte?

Răspuns:

Şi cu privire la aceasta este important să întrebăm Cuvântul lui Dumnezeu pentru a recunoaşte ce spune El în acest sens.

În 1. Corinteni 5:7 citim: „Măturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, după cum şi sunteţi, fără aluat“. „Azimile“ caracterizează Adunarea, ca rod al lucrării lui Hristos la cruce, privită în poziţia desăvârşită, pe care i-a câştigat-o această lucrare. Umblarea şi starea practică a Adunării nu sunt subordonate unui alt etalon mai mic ca acesta. Paştele nostru, Hristos, a fost înjunghiat: toate păcatele noastre sunt îndepărtate. Ca urmare, putem sărbători sărbătoarea azimilor, care începea la Paşti şi dura şapte zile. Şapte - un număr desăvârşit - reprezintă întreaga perioadă de la întoarcerea noastră la Dumnezeu, în care Dumnezeu ne lasă pe noi, credincioşii, în lume. Întreaga viaţă a celor mântuiţi corespunde deci acestei „sărbători“ a azimilor. Ei trebuie să o sărbătorească abţinându-se de la tot ceea ce a fost hrana omului vechi, care îşi căuta satisfacţia numai într-o hrană necurată.

În 1. Corinteni 5:9-13 , apostolul ne învaţă cum trebuie îndepărtat răul din mijlocul creştinilor, dacă unul, care este numit frate, a făcut unul din păcatele pe care apostolul le enumeră. El nu poate rămâne în părtăşie cu Adunarea, deoarece păcatul se aseamănă aluatului care dospeşte toată plămădeala, iar contactul cu el produce întinare. „Înlăturaţi din mijlocul vostru pe răul acela“, spune el. Înainte de a şti că răul trebuie dat afară din mijlocul lor, corintenii ar fi trebuit să se smerească şi să se mâhnească, iar prin aceasta, cel care a făcut acea faptă, şi-ar fi revenit. Ei ar fi trebuit să înţeleagă că o astfel de întinare era incompatibilă cu sfinţenia care caracterizează Adunarea lui Dumnezeu.

Imediat ce au dat urmare instrucţiunilor apostolului, în a doua sa epistolă, capitolul 7, versetul 11, el le-a spus: „În orice fel aţi dovedit că sunteţi curaţi în fapta aceea“. Aici este vorba deci de curăţirea Adunării, care poate avea loc numai prin excluderea celui rău. „Răul“ (1. Corinteni 5:13 ) este cel care îşi face voia proprie, în contradicţie cu gândurile lui Dumnezeu descoperite deplin în Cuvânt şi recunoscute în lumină. Deseori, un astfel de om îşi continuă calea sa rea, fără să ţină seama de avertizările care i s-au adresat. Adunarea trebuie să fie conştientă de sfinţenia cu care este îmbrăcată pentru a exercita disciplina.

Deci, dacă este vorba de unul din păcatele enumerate în 1. Corinteni 5:11 sau de un oarecare alt păcat care necesită excluderea vinovatului, Adunarea este întinată. Ea este identificată cu răul din mijlocul ei şi trebuie să privească această necurăţie ca fiind a ei proprie. Aşa au stat lucrurile şi în Israel, când Domnul i-a spus lui Iosua: „Israel a păcătuit... au luat din lucrurile date spre nimicire“ (Iosua 7:11 ). Adunarea trebuie să-şi recunoască păcatul şi să se smerească. Numai aşa este legat păcatul de cel vinovat care este exclus, pentru ca Adunarea să fie curăţită.

Până aici este vorba numai despre Adunare, de solidaritatea ei cu răul. Abia apoi, după recunoaşterea şi smerirea ei, după curăţirea prin excluderea răului, ea este în practică ceea ce este în ochii lui Dumnezeu, „o plămădeală nedospită“, şi îşi păstrează caracterul ei ca „Adunare a lui Dumnezeu“, ca sfântă, cum este El.

Până în această clipă, starea sufletului celui vinovat nu este luată în considerare. El este numit un rău şi trebuie dat afară din mijlocul credincioşilor. S-ar putea ca acesta să încerce să se îndreptăţească, să afirme că este exclus pe nedrept sau chiar să fie foarte întristat de căderea sa. Toate acestea se referă la starea lui personală şi nu au nimic a face cu acţiunea Adunării, dacă este un caz în care Cuvântul îl numeşte pe cel vinovat ca „rău“.

În nici un caz nu vreau să spun că este indiferent faptul dacă cel vinovat se smereşte sau nu - departe de mine aşa ceva! Dacă într-adevăr este conştient de gravitatea faptei sale şi de necinstirea Numelui Domnului, va fi mult mai repede restabilit şi Adunarea va avea bucuria de a-l reprimi mai devreme decât pe unul în care lucrarea restabilirii este tărăgănată de lipsa de pocăinţă. Deci este de folos pentru cel căzut să se judece imediat şi să se smerească. Dar smerirea sa nu poate înlocui acţiunea Adunării; aceasta poate fi curăţită numai dacă ascultă de Cuvânt (1. Corinteni 5:9-11 ).

În ceea ce mă priveşte sunt întotdeauna înclinat să cred în sinceritatea smeririi unui credincios căzut. Dar să ştim că judecarea acţiunii sale rele, pe care a făcut-o, nu este suficientă pentru o restabilire completă. Este necesară chiar şi condamnarea cauzelor, care au dus la această încălcare, iar aceasta nu se face în decurs de o zi. Modul, în care a fost restabilit Petru, este o dovadă în acest sens. Domnul va încheia mai uşor această lucrare la un credincios care suferă urmările căderii sale care au dus la excluderea lui de către Adunare, decât atunci când smerirea sa a lăsat să pară inutilă lucrarea disciplinei şi a restabilirii. Să ne gândim că, în acest caz, neglijarea excluderii celui vinovat nu înlătură necurăţia Adunării şi de altfel împiedică şi restabilirea publică a fratelui căzut.

Excluderea are ca scop în primul rând curăţirea Adunării, dar este şi mijlocul pentru restabilirea completă a celui care a căzut. După cum am spus, o astfel de lucrare necesită o oarecare perioadă de timp. Când o restabilire a unui astfel de frate are un succes în aşa măsură încât Adunarea îl primeşte din nou la Masa Domnului, aceasta nu înseamnă că s-a făcut întreaga lucrare a lui Dumnezeu pentru restabilirea sa. Această lucrare va continua când se va înfăţişa din nou în adunare şi va savura din nou dreptul care îi revine fiecărui credincios. Nimic nu aduce o temeinică judecare de sine ca o savurare deplină a harului. Dar pentru un suflet care este mai puţin exersat în privinţa sfinţeniei Adunării şi a necinstirii care a căzut asupra Numelui Domnului prin păcat, o reprimire într-un mod uşuratic sau - şi mai grav - o neexcludere ar putea mai degrabă numai să satisfacă gândirea sa carnală. De aici ar rezulta indiferenţă faţă de rău şi aceasta îl va expune pe vinovat la o nouă cădere.

Să fim conştienţi mereu de ceea ce este Adunarea lui Dumnezeu pe care o putem reprezenta acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în Numele Domnului, pentru ca să se menţină într-o stare practică a sfinţeniei care este în concordanţă cu poziţia ei în Hristos! Este nevoie de multă dragoste faţă de Domnul, faţă de Adunarea Sa şi faţă de toţi sfinţii pentru a efectua disciplina corespunzător indicaţiilor Cuvântului. Dar este necesar şi a deosebi între adevărata dragoste şi simţămintele naturale, care rezultă din relaţiile familiale sau prieteneşti pentru a respecta gândurile lui Dumnezeu şi a acţiona conform acestora.

sursa: https://comori.org/