Eliberarea lui Israel. J. T. Mawson

Categorie: Invataturi biblice
 

Dacă ne preocupăm mai îndeaproape cu eliberarea de aceşti duşmani, găsim la început ceva foarte remarcabil. Israeliţii n-au mai strigat după ajutor şi eliberare, aşa cum făceau odinioară. Se părea că au acceptat jugul şi erau mulţumiţi cu soarta lor. Aceasta a devenit foarte clar, când Samson a vrut să-i elibereze; aceştia l-au dojenit spunându-i: „Nu ştii că filistenii stăpânesc peste noi? Şi pentru ce ne-ai făcut aceasta?“ Aceştia au fost atât de puţin de acord cu osteneala sa, încât l-au legat cu frânghii şi au vrut să-l predea duşmanilor lor.

Aici avem un tablou trist a ceea ce se vede în zilele noastre: creştinii s-au supus stăpânirii acestor filisteni moderni, iar mulţi, care aparţin poporului lui Dumnezeu, par să  fie mulţumiţi cu acest lucru. Putem fi siguri că această stare nu-i lasă să fie liniştiţi pe cei care simt adânc câtă dezonoare pricinuieşte Domnului acest fapt.

Cu toate acestea, este foarte îmbucurător să vedem că, deşi Israel era indiferent de propria lui stare, Domnului nu-i era indiferent şi El intenţiona să-i elibereze. Îngerul Domnului S-a arătat soţiei lui Manoah, din seminţia lui Dan. Ea nu era o persoană pe care oamenii ar fi ales-o. Nici măcar numele ei nu ne este redat, şi pe lângă toate acestea, ea era stearpă - o ruşine în mijlocul poporului lui Israel. Însă această femeie dispreţuită şi fără nume, din cea mai mică dintre seminţiile lui Israel, a fost vasul ales al lui Dumnezeu; prin ea, El a putut să-şi exercite voia. În aceasta vedem iarăşi confirmat marele adevăr: căile Sale sunt altele decât ale oamenilor.

„Sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi n-am nevoie de nimic“ este vorbirea plină de mândrie a creştinătăţii lumeşti, care umblă în aparenţa nestatornică a semiîntunericului. Însă „Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii...; Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii...; Dumnezeu a ales lucrurile de jos ale lumii şi pe cele dispreţuite şi pe cele care nu sunt, ca să desfiinţeze pe cele ce sunt; ca nici o făptură să nu se laude înaintea lui Dumnezeu“ (1. Corinteni 1:27-29 ).

„Iată tu eşti stearpă, şi n-ai copii; dar vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu.“ Aceasta a fost vestea bună a lui Dumnezeu pentru această femeie; ea a primit această veste bună prin credinţă şi fără întrebări. Cu toată slăbiciunea şi ruşinea ei, putea acum să stea îndrăzneaţă, ca în felul acesta să devină public cunoscut că această eliberare este de la Dumnezeu şi nu a avut loc prin puterea oamenilor. Dumnezeu voia să dea la iveală puterea şi tăria din slăbiciune, nerodire şi moarte.

Chiar dacă în ochii oamenilor slăbiciunea şi ruşinea caracterizau această femeie, ea poseda totuşi o credinţă tare şi necondiţionată în intenţiile de har ale lui Dumnezeu faţă de ea; acest lucru a fost foarte preţios în ochii Lui. Ea era soţia lui Manoah, al cărui nume înseamnă „loc de odihnă“. Încrederea în Dumnezeu şi odihna inimii formează un întreg; ele sunt „căsătorite“ una cu alta şi nu pot fi despărţite una de alta.

Această încredere în Dumnezeu, care face inima să fie liniştită, a fost vizibilă la apostolul Pavel. În zilele sale - ca şi astăzi - era o formă de evlavie fără putere, iar prin învăţători falşi a fost răspândită o mare rătăcire printre cei pentru care el a lucrat plin de râvnă. Cu toate acestea, el nu s-a speriat şi nu a fost ruşinat, pentru că ştia în cine a crezut; încrederea sa era în Domnul Isus, care a înviat din morţi. Astfel, el a putut să rămână liniştit, cu toate că a trebuit să spună că mulţi au căzut de la adevăr.

„Aminteşte-ţi“, scrie el lui Timotei, „de Isus Hristos înviat dintre morţi, din sămânţa lui David, după Evanghelia mea“ (2. Timotei 2:8 ).

Dacă punem laolaltă pas cu pas încrederea inimii sale şi lucrurile care ar fi putut să-l facă să se îndoiască - aşa cum sunt ele enumerate în a doua epistolă către Timotei -, vom vedea ce izvor de ajutor şi rezervă de putere poseda el în Isus Hristos.

Capitolul 1

„Ştii, că toţi care sunt în Asia, s-au întors de la mine“ (versetul 15).

„Dar nu mă ruşinez, pentru că ştiu în Cine am crezut“ (versetul 12).

Capitolul 2

„Cuvântul lor se va extinde ca o cangrenă, ...care s-au abătut de la adevăr... şi răstoarnă credinţa unora“ (versetul 17, 18).

„Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu rămâne, având pecetea aceasta: Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi“ (versetul 19).

Capitolul 3

„Oamenii răi şi înşelători vor înainta spre mai rău, ducând în rătăcire şi fiind duşi în rătăcire“ (versetul 13).

„Tu rămâi în cele ce ai învăţat... Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate...“ (versetele 14, 16).

Capitolul 4

„La întâia mea apărare, ni-meni  n-a stat cu mine, ci toţi m-au părăsit“ (versetul 16).

„Dar Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit“ (versetul 17).

Un punct deosebit de important

Ca puterea filistenilor să fie biruită, de mare importanţă era nazireatul. Îngerul Domnului prezintă acest adevăr de două ori în mesajul pe care îl aduce soţiei lui Manoah: băiatul va fi un nazireu al lui Dumnezeu. Un nazireu trebuia să se abţină de la anumite lucruri, însă mult mai important decât aceasta era că el trebuia să se abţină pentru ceva. El trebuia să fie pentru Domnul, un vas închinat pentru slujba Domnului.

El trebuia să se caracterizeze prin abţinerea de la rodul viţei, trebuia să se despartă de tot ceea ce putea să-l facă necurat, iar părul său nu trebuia tăiat. Aceste trei lucruri ne sunt de asemenea prezentate în epistola lui Pavel către Timotei.

1) Rodul viţei vorbeşte, fără îndoială, despre bucuria vieţii naturale, iar nazireul de astăzi trebuie să ia seama la atenţionarea: „Ia-ţi partea la suferinţă, ca un bun ostaş al lui Isus Hristos. Nici un ostaş nu se încurcă în treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a înrolat ca ostaş“ (2. Timotei 2:3, 4 ).

2) Despărţirea de necurăţie este de asemenea deosebit de importantă, iar omul lui Dumnezeu este învăţat: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de fărădelege. ...Dacă cineva se curăţeşte de acestea, va fi un vas de cinste, sfinţit, folositor Stăpânului său, pregătit pentru orice lucrare bună. Fugi de poftele tinereţii“ (versetele 19-21).

3) Capul netuns este un semn al dependenţei, al unei slăbiciuni care se agaţă puternic de cel tare. Părul lung este o cinste pentru o femeie; este semnul dependenţei ei, ca vas mai slab, de soţul ei. Acesta este locul pe care Dumnezeu i l-a dat. Despre bărbat se spune însă: „Nu vă învaţă chiar şi firea că este ruşine pentru un bărbat să poarte părul lung“ (1. Corinteni 11:7-15 )? Misiunea bărbatului este să conducă. El a fost aşezat ca domn peste creaţie şi alţii trebuiau să fie dependenţi de el. La căderea în păcat, el a năzuit totuşi să fie independent de Dumnezeu; de aici vin toate necazurile, suferinţele şi moartea.

Părul femeii este şi o trăsătură caracteristică a acelor lăcuste care vor chinui oamenii în timpul perioadei de judecată (Apocalipsa 9:7, 8 ). Despre ele se spune că au pe cap cununi de aur, feţele lor sunt ca feţe de oameni şi părul lor este ca părul de femeie. Prima lor apariţie va fi mare şi impresionantă; ele vor părea a fi pline de putere şi independente, însă la urmă va deveni vizibil că ele datorează tăria lor altuia: ele vor fi dependente de Apolion, cel care strică (versetul 11). Faţa adevăratului nazireu trebuia să arate ca faţa unui om; el trebuia să se împotrivească cu vitejie duşmanului şi să nu dea înapoi, însă el trebuia să poarte părul tot aşa de lung ca şi femeile, pentru că toată puterea sa era în dependenţa de Dumnezeu. Această trăsătură caracteristică era cea mai importantă dintre toate, chiar dacă în ochii altora era o ruşine; când nazireul îşi pierdea dependenţa, era tot aşa de slab ca şi ceilalţi oameni. Apostolul Pavel era un nazireu adevărat, atunci când scria: „Mă voi lăuda mult mai bucuros în slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână peste mine. ...căci când sunt slab, atunci sunt tare.“ El a învăţat că dependenţa desăvârşită înseamnă putere reală, pentru că Domnul i-a promis: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte“ (2. Corinteni 12:9-10 ). Acesta este deci pentru noi înţelesul duhovnicesc al părului netuns al nazireului. Această slăbiciune care se agaţă aşa de puternic de tăria Domnului, se vede aşa de frumos în a doua scrisoare către Timotei: „Tu, copilul meu, întăreşte-te în harul care este în Hristos Isus“ (2. Timotei 2:1 ); „Domnul m-a scăpat din toate“ (2. Timotei 3:11 ); „Însă Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit“ (2. Timotei 4:17 ).

Domnul Isus ca model desăvârşit pentru noi

Domnul Isus a fost adevăratul nazireu, pe deplin închinat lui Dumnezeu. Niciodată în slujba Sa de bunăvoie nu S-a lăsat atras de comoditatea şi bucuria acestei vieţi. Când a venit în lume, El n-a avut nici o casă, ci numai un grajd, nu a avut un leagăn, ci numai o iesle. Vulpile aveau vizuini şi păsările cerului cuiburi, dar El nu a avut pe pământul acesta nici un cămin şi nici un loc de odihnă. Domnul a respins permanent şi hotărât influenţele acelora care au ales pentru El un drum uşor şi natural în ochii lor.

Hristos a mers prin lume nepătat şi desăvârşit de curat şi, cu toate că Îl ameninţau ispite mari, El nu S-a lăsat dus în eroare de ele. Păcatul, care exercită o puternică forţă de atracţie asupra celorlalţi oameni, nu a avut nici o atracţie pentru El. Domnul Isus a fost totdeauna dedicat voii lui Dumnezeu.

Apoi, El a fost tot timpul Subordonatul desăvârşit. Vorbirea Sa era: „El Îmi trezeşte în fiecare dimineaţă, El Îmi trezeşte urechea, ca să ascult ca un ucenic“ (Isaia 50:4 ). În tot ceea ce făcea şi spunea, era condus de Tatăl Său, pentru care El venise ca să-i facă voia zi de zi. Această voie a fost împlinită. Mâncarea Sa a fost să facă voia Tatălui Său. În afara voii Tatălui Său, viaţa Sa nu a avut nici un sens, şi astfel, El a fost desăvârşit tot timpul vieţii Sale pământeşti şi totalmente dependent de Dumnezeu, aşa că a putut spune: „de când eram în pântece am fost sub paza Ta; din pântecele mamei, Tu eşti Dumnezeu meu“ (Psalm 22:10). În El este suficient har, care ne face apţi să mergem pe urmele Sale. Dacă facem aceasta, vom trăi şi noi viaţa de biruinţă a unui nazireu.

sursa: https://comori.org/