"El trebuie să crească, iar eu să mă micşorez" J. G. Bellett

Categorie: Invataturi biblice
 

Când citim ultima parte din Ioan 3 avem impresia că Ioan este chemat încă o dată în scenă pentru a da o nouă mărturie despre Isus. Aici el nu vorbeste despre Domnul Isus în gloria Sa iudaică. Este vorba despre o cinste mult mai înaltă şi o bucurie mai profundă decât ar fi putut găsi în El ca Fiu al lui David. În acelaşi timp, la citirea acestui paragraf se impune o comparaţie asupra căreia merită să zăbovim câteva momente. Ioan Botezătorul este pus în acest paragraf la aceeaşi încercare ca şi Moise în Numeri 11 şi Pavel în 1. Corinteni 3 .

Iosua, slujitorul lui Moise, era plin de râvnă pentru stăpânul său atunci când Eldad şi Meldad proroceau în tabără. "Domnul meu Moise, opreşte-i!". Dar Moise îl mustră, nu prin cuvinte ci prin faptă, căci se întoarce în tabără, cel mai probabil pentru a se bucura de darul şi slujba celor doi oameni asupra cărora căzuse Duhul Sfânt şi pentru a trage un folos din aceasta.

Este o trăsătură foarte frumoasă a acestui om deosebit al lui Dumnezeu. Nici invidia nici gelozia nu produc nici o disonanţă pe corzile inimii lui, şi nu reuşesc să-l facă câtuşi de putin să îşi piardă echilibrul interior. Deşi el însuşi era un vas umplut din belşug cu darul Duhului Sfânt, era totuşi gata să se lase slujit de orice alt vas, oricât de neînsemnat ar fi fost, era gata să primească prin alţii cu mulţumire şi cu o inimă deschisă.

Mai târziu, Pavel a fost pus la aceeaşi probă. Printre credincioşii din Corint apăruseră dezbinări. "unul zice: Sunt al lui Pavel; altul: Eu al lui Apolo". Ce face Pavel în această situaţie? Câştigă şi el o victorie ca şi Moise înaintea lui?  El o face; totuşi cu arme complet diferite. Cu mână puternică şi inimă arzândă el sparge fiecare vas în bucăţi, astfel ca El, care umple toate vasele, şi numai El să primească toată slava. "Cine este Pavel şi cine este Apolo?" spune el, şi apoi  "Aşa că, nici cel care sădeşte, nici cel care udă nu sunt nimic, ci Dumnezeu care dă creştere."(1. Corinteni 3:4-7 ). Este o victorie într-un ceas rău asemănător, dar de o alta natură şi câstigata cu alte arme.

Şi cum stă în picioare Ioan Botezătorul în această situaţie? Aceeaşi încercare prin care au trecut cei doi oameni se apropie şi de el. Ucenicii săi sunt invidioşi pe Isus din cauza lui. Dar la fel ca Moise şi Pavel el "rămâne în picioare" în ziua cea rea (Efeseni 6:13 ). Însă purtarea sa este cu totul alta. El nu poate sparge vasul în bucăţi la fel ca Pavel. Nu poate zice: Cine este Ioan, cine Isus? aşa cum Pavel zice: Cine este Pavel, cine Apolo? El nu se poate purta cu numele lui Isus la fel cum o face Pavel cu numele lui Apolo. Şi atunci ce face? Sparge unul dintre vasele aflate faţă în faţă,  chiar pe sine însuşi, şi aceasta în faţa ucenicilor săi atât de profund devotaţi. El Îl glorifică pe Isus, pe El, faţă de care ucenicii erau invidioşi, cu o glorie care depaseşte toate gândurile lor, glorie pe care doar El o are, mai presus de orice alt vas.

Cât de minunat este acest lucru! Şi ce mărturie frumoasă a călăuzirii şi rămânerii în Duhul este felul în care îl vedem acţionând pe Ioan cu aceasta ocazie! Bineînţeles că într-o anumită privinţă, şi Domnul Isus era un vas în casa lui Dumnezeu, ca şi apostolii sau profeţii. Era şi El un slujitor al circumciziei. Ca şi Ioan, predica venirea Împărăţiei. El cânta cântece de bucurie, în timp ce Ioan cânta de jale (Matei 11:17-19 , Luca 7:32-34 ). Dumnezeu vorbea prin El la fel ca prin oricare alt profet. În această privinţa era deci şi El un vas în casa lui Dumnezeu ca şi Ioan. Dar era un vas cu totul deosebit. Materialul şi forma acestui vas erau cu totul aparte printre toate celelalte din această casă. Şi când era vorba ca El să fie confruntat cu un alt vas, fie acesta chiar şi atât de ales, cum este cazul în acest loc din evanghelie, atunci era neapărat necesar să fie arătată clar cinstea deosebită care I se cuvenea Lui şi numai Lui.

Ioan se bucură să fie unealta folosită pentru aceasta. Este o desfătare pentru el ca, prin Duhul Sfânt şi în acord deplin cu gândul lui Dumnezeu, să poată descoperi toiagul înflorit al lui Aron, în  toată plinătatea florilor şi roadelor sale, în contrast cu aceasta arătând starea naturală de moarte şi ofilire a oricărui alt toiag, astfel încat murmurele copiilor lui Israel - în această situaţie proprii săi ucenici, necugetaţi şi părtinitori în dragostea lor - să fie aduse la tăcere pentru totdeauna (Numeri 17 ). Ioan mărturiseşte în public că bucuria sa este deplină în Acela care era îi nemulţumise atât pe ucenicii săi. Ioan era doar prietenul Mirelui, care aşteptase tocmai o zi ca aceasta. Alergarea sa se sfârşeşte în acest punct, şi el este gata să se retragă şi să fie uitat. Ca şi tovarăşii săi, profeţii, care făcuseră o slujbă asemănătoare cu a lui, el  descoperă calea către Lumină, conducând generaţia sa către Hristos, Mireasa către Mirele ei. Acum nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să se retragă. Îl vedem aici închizând şirul profeţilor. În numele Lui şi al lor, el lasă toate în mâna Fiului. Când este vorba despre slava Aceluia care era mai mare decât el, cu câtă bucurie păşeşte el tot mai departe. Pentru că este ca şi cum Duhul l-ar conduce din slavă în slavă.

Ce mare binecuvântare este pentru noi atunci când Domnul Isus este singurul lucru care să trezească toată înţelegerea şi dorinţa noastră! Ce binecuvântat este fiecare care este gata să renunţe la sine însuşi, pentru ca El să umple totul în toţi!

Doamne Isuse, fă tu prin harul Tău ca aşa să fie cu toţii cei ai Tăi, din ce în ce mai mult!

sursa: https://comori.org/