"Despre inchinare (5)"

Categorie: Invataturi biblice

Înţelesul de bază ale termenilor ruah şi pneuma:

            În gândirea ebraică veche, ruah a avut diferite înţelesuri şi toate au avut o pondere aproape egală

• vânt, o forţă puternică, invizibilă şi misterioasă (Gen. 8:1, Prov. 25:23, Ps. 48:7)
• suflare (adică aer – pe o scară mică), duh sau spirit (Ps. 31:5, Ez 11:5), aceeaşi forţă misterioasă observată în viaţa şi vitalitatea omului. Poate fi tulburată sau activată într-o anumită direcţie (Num. 5:14), poate fi împiedicată sau diminuată (Is. 19:3) şi poate fi reînviată (Jud. 15:9). Cu alte cuvinte forţa dinamică e constituie omul poate fi scăzută sau poate avea loc o izbucnire bruscă de forţă vitală.
• putere divină când ruah este folosit pentru a descrie ocaziile în care oamenii par să-şi depăşească limitele. Aşa s-a întâmplat în special cu liderii charismatici din vechime şi cu profeţii din vechime – acelaşi ruah divin a produs stările de extaz şi vorbirile profetice (Num. 24:2).

Totuşi, acestea nu ar trebui tratate ca un set distinct de înţelesuri; dimpotrivă, avem de-a face cu un spectru larg de înţelesuri şi fiecare dintre ele se contopeşte cu celelalte.

La început toate acestea sunt privite ca simple al ruah-lui şi sensurile lui ruah nu sunt separate strict. Prin urmare, nu putem presupune că în gândirea ebraică veche ar fi fost făcută o distincţie între ruah divin şi ruah antropologic; dimpotrivă ruah al omului poate fi identificat cu ruah al lui Dumnezeu (Gen. 6:3, Iov 27:3).

Prin urmare, conceptul ruah reprezintă un termen existenţial. Esenţa sa este experimentarea unei forţe extraordinare, misterioase  – forţa nevăzută, puternică a vântului, misterul vitalităţii, forţa exterioară care transformă – toate sunt ruah, toate sunt manifestări ale energiei divine.

În utilizările ulterioare predomină sensurile de spirit uman, spirit angelic, sau demonic şi Spirit divin, şi sunt mai distincte. Astfel, în Noul Testament pneuma este folosit de aproape 40 de ori pentru a indica acea dimensiune a personalităţii umane prin care este posibilă relaţia cu Dumnezeu (Mc. 2:8, Rom. 1:9). Puţin mai frecvent este sensul de spirit demonic, necurat şi rău, o forţă pe care omul o simte ca pe o boală sau ca pe o limitare dăunătoare a relaţiei sale depline cu Dumnezeu şi cu semenii săi (Mc. 1:23, Ap. 16:13). Uneori se face referire la spirite cereşti (bune) sau la spiritele celor morţi. Dar cel mai frecvent se face referire în Noul Testament la Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfânt (de peste 250 de ori). În acelaşi timp, gama mai largă de înţelesuri anterioare continuă să fie reflectată în ambiguitatea din Ioan 3:8, 20:22, Ap. 11:11 şi în special în câteva pasaje în care nu este posibil să stabilim cu certitudine dacă este vorba de spiritul uman sau de spiritul divin (Lc. 1:17, Ef. 1:17).[1]

[1] Dicţionar biblic. pag. 350, 351

sursa: https://la1ceai.wordpress.com/