"Despre inchinare (4)"

Categorie: Invataturi biblice

Închinarea în duh:

Isus, în pasajul din Ioan 4:23-24 aruncă o lumină şi asupra modului şi locului potrivit pentru închinare.

Întrebat de femeia samariteancă care este locul unde trebuie să ne închinăm, Isus îi răspunde că, de acum, pentru închinarea adevărată nu mai este necesar un loc strict pentru că închinătorii adevăraţi trebuie să se închine în duh şi în adevăr. Isus nu spune că aceasta este singura condiţie pentru o închinare primită, ci aduce lumină în problema pusă de femeie. El a zis: „voi vă închinaţi la ce nu cunoaşteţi..” în limba greacă este folosit verbul orao care este forma de perfect a verbului „a vedea” oido şi astfel ar mai putea fi tradus cu cuvintele „voi vă închinaţi la ce nu aţi văzut” pe când ei se închinau la ce au văzut (părinţii lor), iar în versetul următor descrie condiţia închinării adevărate, care trebuie să fie în duh, desemnând latura umană care trebuie folosită în această închinare.

Isus a înştiinţat-o pe femeie cu privire la faptul că, odată cu venirea Sa, Dumnezeu nu mai avea un loc anumit pe pământ, de unde să se facă închinarea. Acum cei care cred în Domnul Isus i se pot închina lui Dumnezeu în orice timp şi în orice loc. Adevărata închinare înseamnă că un credincios pătrunde în prezenţa lui Dumnezeu prin credinţă şi acolo I se închină. Indiferent unde s-ar afla trupul credinciosului – în intimitatea locuinţei sale, sau în închisoare, sau pe câmp, prin credinţă, duhul lui se poate apropia de Dumnezeu, în sanctuarul Său ceresc. Isus i-a făcut cunoscut femeii că de acum încolo închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr. Iudeii reduseseră închinarea la un set de forme şi ceremonii. Ei concepeau religia drept o aderare la litera legii, o îndeplinire formală a unor ritualuri, crezând că astfel se închină Tatălui. Dar închinarea lor nu era făcută în duh, era exterioară, nu interioară. Deşi poate că, cu trupul se aplecau până la pământ, inima lor nu era pusă în ordine înaintea lui Dumnezeu. Poate că îi asupreau pe săraci sau erau necinstiţi în tranzacţiile lor.

Pe de altă parte, samaritenii aveau o formă de închinăciune, dar falsă, fiind lipsită de autoritate scripturală. Ei îşi croiseră propria religie, perpetuând acum rânduieli inventate de ei înşişi. Astfel, când Domnul a spus că închinarea trebuie să se facă în duh şi adevăr, El i-a mustrat atât pe samariteni, cât şi pe iudei. În acelaşi timp El îi informa însă că prin venirea Sa oamenii puteau să se apropie acum de Dumnezeu prin El, în cadrul unei închinări adevărate şi sincere. [1]

Unii cititori ai Bibliei sunt induşi în eroare în înţelegerea acestui verset, datorită presupoziţiei conform căreia, atunci când a vorbit despre „duh”, Isus S-a referit la Duhul Sfânt, ceea ce înseamnă că adevărata închinare este posibilă numai prin Duhul Sfânt. Desigur, acest lucru este adevărat. Nici un demers spiritual nu este posibil fără lucrarea Duhului Sfânt. Totuşi, nu aceasta este semnificaţia versetului. Aici Isus vorbeşte despre „duh” în general (nu foloseşte articolul hotărât), şi nu despre Duhul Sfânt. El ne învaţă că, în epoca pe care o inaugura atunci, locul închinării nu mai avea importanţă. Oamenii nu se vor mai închina doar în virtutea faptului că se află la locul potrivit sau că fac anumite lucruri. Credinciosul se va închina în duhul lui, ceea ce se va putea întâmpla oriunde.

Mulţi oameni se închină cu trupul. Ei îşi închipuie că s-au închinat dacă au fost la locul potrivit şi au făcut ceea ce aveau de făcut la timpul cuvenit. Pe vremea lui Cristos, femeia din Samaria a crezut că aceasta înseamnă să fii în templul evreiesc din Ierusalim sau pe muntele Garizim, în templul samaritenilor. În zilele noastre, oamenii îşi închipuie că s-au închinat dacă au stat pe un scaun duminica dimineaţa într-o Biserică, dacă au cântat o cântare, dacă au aprins o lumânare, dacă şi-au făcut cruce sau dacă au îngenunchiat. Isus ne spune că aceste obiceiuri nu sunt închinare. Ele pot fi mijloace pentru adevărata închinare, dar, în anumite cazuri, o pot şi împiedica. Dar ele în sine nu constituie închinare. Nu trebuie să confundăm închinarea cu lucrurile pe care le facem duminica dimineaţa.

În plus, nu trebuie să confundăm închinarea cu simţirea. Se poate întâmpla, şi deseori se întâmplă, ca emoţiile să fie stârnite în adevărata închinare. Uneori lacrimile ne umplu ochii, iar bucuria ne copleşeşte inima. Dar este posibil ca aceste lucruri să se întâmple şi totuşi să nu ne închinăm. Este posibil să fim mişcaţi de o predică sau de o cântare şi, totuşi, să nu ajungem la o veritabilă conştienţă de Dumnezeu şi să nu Îl lăudăm.

Adevărata închinare apare numai atunci când acea parte a fiinţei umane, spiritul sau duhul, care este înrudit cu natura divină (Dumnezeu este Duh), se întâlneşte, de fapt, cu Dumnezeu şi se pomeneşte lăudându-L pentru dragostea, înţelepciunea, frumuseţe, adevărul, sfinţenia, compasiunea, mila, harul, puterea şi celelalte atribute ale Sale. [2]

Nelămurirea femeii era cu privire la locul unde trebuie să fie închinarea, un loc anume, iar Isus spune care este acel loc (în duh) şi care este caracteristica acestei închinări (adevărul). Cuvintele duh şi adevăr sunt ambele substantive, dar deoarece al doilea este un substantiv abstract trebuie înţeles aici ca o însuşire a subiectului.

Termenul din limba greacă pneuma, înseamnă duh, vânt sau suflare[3] şi este folosit în Noul Testament cu referire la duhul omului, Duhul Sfânt, duhurile rele sau chiar cu referire la vânt. Aici este sensul, de duh desemnând partea imaterială a omului care are aceeaşi natură cu Dumnezeu Însuşi.

[1] William MacDonald Comentar la Noul Testament. pag. 305.

[2] J. M. Boice Fundamente ale credinţei creştine Ed. Institutului biblic „Emanuel” Oradea 2005. pag. 559.

[3] John Tipei Duhul Sfânt . Ed. Metanoia 2004. pag. 23

sursa: https://la1ceai.wordpress.com/