"Despre inchinare (2)"

Categorie: Invataturi biblice

Închinarea în Biblie:

            Seria cuvintelor legate de închinare în Biblie este foarte mare, dar conceptul esenţial în Scriptură este acela de „slujire”. Termenul ebraic aboda şi cel grec latreia au însemnat la început munca sclavilor sau a slujitorilor angajaţi. Pentru a aduce o asemenea „închinare” lui Dumnezeu, slujitorii lui trebuie să se proştearnă – în ebraică hristahawa sau în greacă proskyneo – şi în felul acesta să dea dovadă de teamă plină de reverenţă şi adorare plină de uimire.

În Vechiul Testament există exemple de închinare individuală (Gen. 24:26; Exod. 33:9-34) dar accentul este pus pe închinarea în adunare (Ps. 42:4; 1Cronici 29:20). Ritualul închinării ocupa un loc proeminent în Cortul Întâlnirii şi în Templu. În afară de jertfele de dimineaţă şi de seară, celebrarea Paştelor şi a Zilei Ispăşirii constituiau punctele principale ale calendarului religios evreiesc. Acţiunile rituale de vărsare de sânge, arderea tămâiei, rostirea binecuvântării preoţeşti, etc. are tendinţa să pună accentul pe ceremonial, în detrimentul aspectelor spirituale ale închinării şi au chiar tendinţa de a introduce o oarecare tensiune sau conflict între cele două atitudini. (Ps. 40:6, 50:7-15); Mica 6:6-8). Muţi oameni din Israel au preluat laudele publice (ex: Ps. 93, 95-100) şi rugăciunile publice (Ps. 60, 78, 80) şi le-au folosit pentru a exprima atitudinea lor de dragoste şi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu (Deut. 11:13), într-o acţiune reală de închinare spirituală lăuntrică.

Închinarea publică foarte elaborată oferită în Cortul Întâlnirii şi la Templu se deosebea mult de vremurile vechi când patriarhii credeau că se pot închina Domnului oriunde El a ales să Se reveleze pe Sine. Adevărul că închinarea publică din Templu era o realitate spirituală reiese clar din faptul că atunci când a fost distrus sanctuarul şi cei exilaţi s-au trezit în Babilon, închinarea a rămas o necesitate,  şi pentru a satisface această nevoie ei au creat serviciul de la sinagogă, constând în Sema, rugăciuni, citirea Scripturii şi explicarea Scripturii. Mai târziu, la al doilea Templu ei au avut serviciile zilnice, sabatul, sărbătorile şi posturile anuale, laudele din cartea de cântări (cartea Psalmilor) şi toate acestea au făcut ca închinarea să rămână un factor vital în viaţa naţională a evreilor.

În Noul Testament întâlnim din nou închinarea la Templu şi în Sinagogă. Cristos a participat la amândouă aceste categorii de închinare, dar El a căutat întotdeauna să imprime închinarea care este dragostea din inimă faţă de Tatăl ceresc. În învăţăturile Sale, apropierea de Dumnezeu prin ritual şi prin mijlocirea preoţilor nu numai că este neimportantă dar este şi inutilă. În fine, „închinarea” este adevărate aboda sau latreia, slujirea adusă lui Dumnezeu nu numai în termenii unei închinări la Templu ci în termenii slujirii semenilor (Luc. 10:25, Mat. 5:23, Io. 4:20-24, Iac. 1:27).

La început, însă, Biserica nu a abandonat închinarea la Templu; probabil că şi creştinii au continuat să frecventeze serviciile de la Sinagogă.[1]

[1] Dicţionar biblic. Ed. Cartea Creştină Oradea 1995. pag. 689, 690.

sursa: https://la1ceai.wordpress.com/