"Despre autoritate si supunere (1)"

Categorie: Invataturi biblice

AUTORITATE ŞI SUPUNERE ÎN MUNCĂ

Sfânta Scriptură ne vorbeşte adesea despre muncă în texte foarte variate aparţinând diferitelor genuri literare (naraţiuni, legi, profeţii, etc.) şi scoate în evidenţă atât aspectele negative ale muncii umane, cât şi cele pozitive.

Astfel, în concepţia biblică, munca este considerată pe de o parte „un lucru bun, după voia lui Dumnezeu, dat pentru binele şi satisfacţia omului”,[1] iar pe de altă parte o povară şi un izvor de suferinţe.

Chiar şi dicţionarul priveşte munca din ambele perspective, descriind-o atât ca „desfăşurare a unei activităţi fizice sau intelectuale îndreptată spre un anumit scop; activitate în procesul căreia omul modifică şi adaptează lucrurile din natură, pentru satisfacerea trebuinţelor sale, cât şi ca effort, strădanie de a realiza ceva.”[2]

încă de la creaţie, munca a fost dată omului ca un „mandat divin”,[3] omul având misiunea de a stăpâni pământul şi de a-l supune (Genesa 1:28). „Omul nu are obligaţia de a se supune unei naturi sacre şi umuabile ci este chemat să transforme lumea prin înţelepciunea, priceperea şi iscusinţa sa.”[4]

în urma căderii în păcat munca a devenit apăsătoare fiind afectată de blestem. Totuşi Biblia încurajează munca şi condamnă lenea. Vorbind tesalonicenilor (creştinilor din Tesalonic) Pavel le reaminteşte binecunoscutul proverb „Cine nu vrea să lucreze nici să nu mănânce” (2 Tesaloniceni 3:10).

„Munca nu înjoseşte pe om; din păcate însă, unii oameni înjosesc munca.”[5]

în orice formă de slujire creştină, dar şi în alte sfere ale vieţii există multe obligaţii de lucru care nu sunt plăcute oamenilor şi în general sunt evitate. însă Biblia ne învaţă că până şi cel mai umil serviciu poate fi glorificat şi ridicat la rang de demnitate dacă este făcut „ca pentru Domnul” (Coloseni 3:23).

„Răsplătirile în cer nu vor fi pentru proeminenţă sau pentru succese aparente, nici pentru talente sau prilejuri, ci pentru credincioşie.”[6]

Şi în cadrul muncii există relaţii ierarhice, mai precis sunt unele persoane investite cu autoritate iar altora li se cere supunere faţă de această autoritate.

în epistolele sale în care vorbeşte depre viaţa socială, apostolul Pavel evocă şi relaţiile ierarhice adresându-se atât superiorilor, cât şi celor care se supun (Efeseni 6:5-9, Coloseni 3:22-4:1). Astfel el dă sfaturi nu numai robilor, ci şi stăpânilor de sclavi.

În lumea antică se pare că sclavia era universală. „Sclavii constituiau forţa de muncă şi includeau nu numai slujitorii casnici şi lucrătorii, ci şi oameni educaţi, ca şi medici, învăţători şi administratori. Sclavii puteau fi moşteniţi, cumpăraţi sau dobândiţi ca plată pentru datorii, şi prizonierii de război de obicei deveneau sclavi. Nimeni nu punea sub semnul îndoielii şi nu contesta sistemul.”[7]

În Israel, deşi exista robie, era supusă unor legi ce protejau robul de abuzurile stăpânului său, care „nu putea dispune de sclav după bunul său plac. El era obligat să îi redea libertatea după şase ani, amintindu-şi astfel că şi Israel a fost rob în Egipt. Robul nu mai rămânea în slujba stăpânului său decât dacă dorea acest lucru. în orice caz, el trebuia să fie tratat bine, iar dacă fugea, nu trebuia predat stăpânului său.”[8]

În lumea greco-romană unii robi erau folosiţi în special la munci casnice şi făceau parte din „casă”, aşa numita „familie lărgită”. Alţii prestau munci inferioare şi erau folosiţi la lucrări publice.

O dată cu apariţia creştinismului relaţia dintre sclav şi stăpân s-a schimbat radical. Deşi scriitorii Noului Testament nu au condamnat pe faţă sclavia cerând abolirea ei, totuşi prin cuvintele lor au scos în evidenţă faptul că, înaintea lui Dumnezeu toţi sunt egali şi acolo unde a fost acceptată Evanghelia, sclavia a încetat să mai existe. Apostolul Pavel, de exemplu, cel care dă cele mai multe sfaturi pentru robi şi stăpâni, „nu a arătat niciodată că relaţia rob-stăpân este instituită de Dumnezeu sau că ea ar trebui menţinută. Pavel a semănat seminţele pentru abolirea ei, în epistola către Filimon, versetele 10,12,14-17,21, între timp căutând s-o reglementeze în beneficiul atât al stăpânilor cât şi al robilor.”[9]

John Stott prezintă trei motive pentru care Noul Testament nu a cerut abolirea sclaviei. Mai întâi pentru că „la început creştinii constituiau un grup semnificativ în Imperiu, religia lor era ea însăşi în afara legii, şi din punct de vedere politic ei erau lipsiţi de putere, sclavia fiind‚ o parte indispensabilă a ţesăturii societăţii romane.”[10] Apoi, în al doilea rând, „devenise o practică obişnuită la romani să-şi elibereze sclavii şi apoi să-i califice într-o îndeletnicire sau profesie.”[11] şi în al treilea rând, „pe vremea aceea statutul legal al unui sclav începea să fie uşurat şi se arătau semne de continuă îmbunătăţire.”[12]

Trebuie să amintim că majoritatea sclavilor erau negri şi că rasismul a constituit o problemă de-a lungul timpului. Discriminarea rasială a fost larg răspândită, ca şi discriminarea de clasă. însă, pentru creştin, chiar şi a avea sentimente de superioritate este păcat (Filipeni 2:1-8). A baza asemenea sentimente pe deosebirile de clasă este greşit înaintea lui Dumnezeu (Iacov 2:1-9), în faţa Căruia toţi suntem egali (Galateni 3:28).

împotriva rasismului şi a discriminării de clasă s-au ridicat în anii ’60 câteva curente teologice radicale precum Teologia Negrilor, Teologia Eliberării, Teologia de eliberare a claselor sociale dezavantajate din America Latină. Deşi au fost de scurtă durată aceste mişcări teologice au avut o influenţă importantă.

Să urmărim acum sfaturile date de Noul Testament celor care, din cauza responsabilităţii pe care o au exercită autoritate având putere de decizie şi control şi celor ce trebuie să respecte această autoritate.

[1] Robert Somerville, Ca pentru Domnul, Editura Logos, Cluj, 1999, p. 29.

[2] Vasile Breban, Dicţionar al limbii române contemporane, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 368/

[3] Robert Somerville, Op. cit., p. 30.

[4] Ibidem.

[5] Daniel Brânzei, Chemarea înţelepciunii, Editura Multimedia, Arad, 2000, p. 160.

[6] William MacDonald, Comentariu la Noul Testament, CLV, 1998, p. 838.

[7] John Stott, Noua Societate a lui Dumnezeu, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1994, p. 193.

[8] Robert Somerville, Op. cit. P. 101.

[9] ***Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, pag. 1744.

[10] John Stott, Op. cit. P. 197.

[11] Ibidem.

[12] Bidem.