Categorie: Invataturi biblice
Ghehazi, slujitorul lui Elisei, a trăit în apropierea omului lui Dumnezeu.
Deşi Ghehazi l-a însoţit şi l-a slujit pe omul lui Dumnezeu, inima lui nu a fost atinsă de harul divin.
Lucruri „scrise pentru învăţătura noastră”
„Este oare acum vremea de luat argint, haine, măslini, vii, oi, boi, robi şi roabe?” ( 5:26 )
Ilie, după căderea sa, a primit de la Dumnezeu porunca să-l ungă pe Elisei proroc în locul lui. El se grăbeşte să asculte de porunca divină şi-l găseşte pe Elisei arând cu 12 perechi de boi. Elisei este gata să-l urmeze pe Ilie: „s-a sculat, a urmat pe Ilie şi a fost în slujba lui” ( 19:16-21 ). Această slujire împreună va dura în jur de 7 ani. Mai târziu, după răpirea lui Ilie, Scriptura vorbeşte despre Elisei ca despre acela care turna apă pe mâinile lui Ilie ( 3:11 ). Afecţiunea profundă a lui Elisei faţă de Ilie îl duce pe acesta la o deplină identificare cu el; în timpul ultimei lor călătorii, Duhul lui Dumnezeu foloseşte de trei ori cuvântul „amândoi” ( 2:6, 7, 8 ). Când Ilie îi spune lui Elisei: „Rămâi aici, te rog!” primeşte acelaşi răspuns de la tovarăşul de slujbă: „Nu te voi părăsi” (v. 2, 6).
Altceva este cu Ghehazi. Cuvântul lui Dumnezeu nu ne dă nicio indicaţie referitoare la momentul în care a început să-i slujească lui Elisei şi nici despre circumstanţele în care prorocul l-a ales pe acest slujitor.
Ghehazi, slujitorul lui Elisei, a trăit în apropierea omului lui Dumnezeu.
Ghehazi este menţionat pentru prima dată atunci când Elisei era în Sunem, la o femeie bogată. Ea a stăruit ca el să mănânce la ea şi, ori de câte ori el trecea pe acolo, trăgea la ea. Această femeie, cu un discernământ remarcabil, i-a spus soţului ei: „Iată, ştiu că omul acesta care trece întotdeauna pe la noi este un om sfânt al lui Dumnezeu. Să facem o mică odaie sus, cu ziduri, şi să punem în ea un pat pentru el, o masă, un scaun şi un sfeşnic, ca să stea acolo când va veni la noi.” ( 4:10 ) Fără a face caz de bogăţia sa, ea a ştiut să pună la dispoziţia omului lui Dumnezeu tot ceea ce avea nevoie pentru ca el să se simtă în largul său în casa ei şi să vină cu bucurie.
Ce exemplu necurmat de purtare sfântă şi evlavioasă la acest om al lui Dumnezeu (2. Petru 3:11 )! Dar putea Ghehazi să vadă şi să înţeleagă, precum Sunamita, simplitatea firească a lui Elisei? O cameră mică, foarte sumar mobilată, era în perfect acord cu dorinţele acestui om despărţit de lume şi de căile ei. Lui îi plăcea să rămână în contact cu realităţile divine!
Ghehazi o cheamă pe Sunamita din partea lui Elisei ca să ştie de ce are nevoie.
Atunci când prorocul a fost primit în această casă din Sunem, îl auzim spunându-i lui Ghehazi, slujitorul său: „Cheamă pe Sunamita aceasta!” Ea a venit înaintea lui. Atunci Elisei se adresează lui Ghehazi: „Spune-i: Iată, pentru noi tu ţi-ai făcut toată tulburarea aceasta, noi ce putem face pentru tine? Trebuie să vorbim pentru tine împăratului sau căpeteniei oştirii?” Răspunsul acestei femei este deosebit şi arată că ea nu nutreşte niciun fel de pofte: „Eu locuiesc liniştită în mijlocul poporului meu” ( 4:12-13 ). Ea este mulţumită să stea departe de centrul unei lumi corupte. Nu doreşte nici onoruri, nici favoruri. Este un har pentru cei pe care Domnul îi consideră ai Săi să stea departe de lume, nefiind sensibili la desconsiderarea ei şi necerându-i privilegii. Exemplul acestei femei, alături de cel al prorocului sunt grăitoare pentru Ghehazi, ca pentru fiecare dintre noi ( 6:6 ).
Sunamita pleacă. Atunci Elisei îl întreabă pe slujitorul său: „Ce să fac pentru ea?” Şi Ghehazi răspunde: „Ea n-are un fiu şi bărbatul ei este bătrân”. Atunci Elisei îi spune: „Cheam-o!” Ea vine cu sfială la uşă şi Elisei îi spune: „La anul, pe vremea asta, vei ţine în braţe un fiu!” Surprinsă de o astfel de promisiune, ea protestează: „Nu! Domnul meu, omule al lui Dumnezeu, nu amăgi pe roaba ta!” ( 4:14-16 ).
Dar, în curând, femeia concepe şi naşte un fiu, „cum îi spusese Elisei” (v. 17, 10:23 ). De acum înainte, zi de zi, Ghehazi, va fi martor, în compania lui Elisei, la astfel de efecte ale milei lui Dumnezeu şi la astfel de miracole ale puterii Sale.
Ghehazi, alături de omul lui Dumnezeu, va asista la un miracol şi mai mare.
Copilul pe care l-a primit această Sunamită s-a făcut mare. El se duce la tatăl său care stătea pe lângă secerători şi i se plânge: Capul meu! Capul meu! Tatăl îl roagă pe un slujitor să-l ducă la mama lui. Copilul stă pe genunchii ei până la amiază şi moare. Sunamita urcă, îl culcă pe patul omului lui Dumnezeu şi închide uşa după ea. Această teribilă încercare scoate în evidenţă credinţa remarcabilă a acestei femei ( 4:18-21 ).
Ea se grăbeşte să ajungă la omul lui Dumnezeu care se afla atunci la Carmel. Elisei o zăreşte şi-l trimite pe Ghehazi în întâmpinarea ei. La toate întrebările îi răspunde ca şi soţului ei: „Totul e bine” (v. 23, 26). Avem şi noi aceeaşi atitudine inspirată de credinţă? Avem şi noi în inimi certitudinea că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său”? ( 8:28 )
Ajunsă lângă omul lui Dumnezeu, Sunamita îşi descarcă inima. Ar fi vrut să-i cuprindă picioarele, Ghehazi vrea s-o îndepărteze, dar Elisei îl opreşte. El a înţeles amărăciunea din sufletul ei şi că Dumnezeu i-a ascuns-o. Din cuvintele întretăiate ale Sunamitei el înţelege cauza tulburării sale ( 4:28 ).
Elisei îi încredinţează lui Ghehazi o misiune de încredere: trebuie să meargă să pună toiagul lui pe faţa copilului. Demersul rămâne fără succes: Ghehazi se întoarce şi-i spune prorocului că nu s-a trezit copilul.
Sunamita a înţeles că doar acela care este în legătură permanentă cu Dumnezeu poate reda viaţa copilului mort: ea insistă ( 4:30 ). Elisei se întoarce şi merg împreună spre casa ei, aflată la aproximativ 25 km. Închide uşa camerei sale, Îl imploră pe Dumnezeu. Astfel începe o adevărată luptă a credinţei şi băiatul deschide ochii. Apoi Elisei îl trimite pe Ghehazi s-o caute pe Sunamita. Îl aude pe Elisei spunându-i acestei mame: „Ia-ţi fiul!” şi o vede închinându-i-se. Mai târziu, el îi va povesti regelui cum Elisei a readus la viaţă un mort ( 8:5 ). Dar ce efect a avut un atât de mare miracol asupra conştiinţei şi inimii acestui slujitor privilegiat? Judecând după purtarea ulterioară, el nu a fost pătruns cu adevărat.
Foarte probabil, Ghehazi a asistat la cele două evenimente relatate la sfârşitul capitolului 4. În timpul unei foamete în ţară, Elisei aruncă făină – o imagine a lui Cristos –, într-o oală în care se pusese curcubete sălbatic, o imagine a învăţăturilor abătute. Să ne ferim de „noutăţi”: câte scrieri religioase nu conţin puţină otravă amestecată cu adevărul creştin şi produc multă pagubă sufletelor noastre ( 1:7-8 ; 2 . Împ. 4:38-41)!
Apoi, a venit un om din Baal-Salisa şi i-a adus lui Elisei „pâine din cele dintâi roade”, „şi anume douăzeci de pâini de orz şi spice noi în sac”. Prorocul cere să fie împărţite celor 100 de persoane prezente (vezi 14: 15-21 ; 15: 32-38 ). Cel care-l slujea se miră. Elisei răspunde: „Aşa vorbeşte Domnul: Vor mânca şi va mai rămâne” (2. Împ. 4:42-44).
Deşi Ghehazi l-a însoţit pe omul lui Dumnezeu şi i-a slujit, inima lui n-a fost pătrunsă de harul divin
Vindecarea lui Naaman, produsă puţin mai târziu, va arăta starea interioară groaznică a lui Ghehazi. Acesta ne aminteşte de Iuda, pe care Domnul îl numeşte profetic „prieten apropiat” (Psalmul 41:9 ). Îl numeşte astfel şi când Iuda se apropie pentru a-L vinde duşmanilor (Matei 26:50 ). Or Iuda trăise timp de trei ani în apropierea minunată de Domnul. Dar el era un hoţ, îi plăceau banii şi, pentru o minimă recompensă, L-a trădat pe Învăţător dându-L în mâinile celor care voiau să-L răstignească.
Naaman, căpetenia oştirii regelui Siriei, avea corpul mâncat de lepră. Aflând de această situaţie, o fetiţă israelită, care fusese luată prizonieră şi slujea ca roabă în casa lui, îi dă o mărturie de loialitate: „Oh, dacă domnul meu ar fi la prorocul acela din Samaria, prorocul l-ar vindeca de lepra lui!” Naaman se hotărăşte să se ducă la el. El a greşit ducându-se la regele Israelului, dar Elisei trimite să-i spună: „Du-te şi scaldă-te de şapte ori în Iordan şi carnea ţi se va face sănătoasă şi vei fi curat!” ( 5:10 )
Dumnezeu nu-i cere omului să facă lucruri mari, ci doar să se recunoască pângărit, mort în greşeli şi să accepte cu recunoştinţă mijlocul de salvare pe care ni-l oferă prin mila Sa (Efeseni 2:1,5 ). În final, Naaman se supune: el ascultă şi carnea acestui om important (aşa fusese până atunci în ochii lui şi ai celorlalţi) s-a făcut ca a unui tânăr. Este încă o minune a îndurării şi puterii lui Dumnezeu în favoarea acestui om dintre neamuri, căci existau destui leproşi în Israel în acele timpuri (Luca 4:27 ).
Vindecat şi recunoscător, Naaman ar vrea să-şi exprime mulţumirea faţă de cel prin care fusese atât de generos binecuvântat. Dar Elisei nu este dintre cei pentru care evlavia este o sursă de câştig (1. Timotei 3:8 ; 6:5 ). Refuză categoric darul oferit. El se teme ca acest dar, oferit ca urmare a vindecării sale, să nu compromită în ochii lui Naaman recunoaşterea harului minunat al lui Dumnezeu, primit „fără bani şi fără plată” (Isaia 55:1 ). Naaman, având mari bogăţii pe acest pământ, s-o fi gândit până atunci că totul se poate cumpăra cu bani. Or, el a primit gratuit viaţa veşnică, cea pe care toate bogăţiile din lume nu o pot cumpăra, deşi, vai!, aceleaşi bogăţii pot să închidă drumul care duce la viaţă şi la binecuvântare.
Vederea bogăţiilor lui Naaman (cei 10 talanţi de argint, cei 6.000 de sicli de aur şi cele 10 veşminte de schimb - 5:5 ) a trezit lăcomia necondamnată a inimii lui Ghehazi. Iubirea de bogăţii tinde astfel să anuleze harul fără plată care s-a răsfrânt asupra lui Naaman.
Ghehazi este un israelit care, convins de privilegiile exterioare, consideră de neconceput modul în care Elisei „l-a cruţat pe sirianul acela Naaman şi n-a primit din mâna lui ce adusese”. Gata să ia numele lui Dumnezeu în deşert pentru a-şi justifica isprava, el declară, folosind aceleaşi cuvinte ca Elisei: „Viu este Domnul că voi alerga după el şi voi căpăta ceva de la el!” (v. 16, 20) Aşa este drept, în definitiv!
Naaman este un om bogat, mai mult decât dispus să facă un cadou generos. Pentru un om lacom ca Ghehazi este o ocazie mult prea bună ca s-o lase să scape. Ca şi la Anania şi Safira şi la atâţia alţii, pofta care este în război cu sufletul (1. Petru 2:11 ) este rădăcina minciunii. Ghehazi fuge după Naaman. Pentru a-şi satisface lăcomia, el nu se dă înapoi de la nicio viclenie: „Stăpânul meu m-a trimis”, îi spune el. Este o minciună. Apoi inventează o alta, vorbind de doi tineri abia veniţi din Efraim (v. 22), deci după plecarea sirianului.
Găsim în Scriptură destule persoane care îi mint şi înşală pe cei care-i înconjoară. Ei ascultă de Satan, care este tatăl minciunii (Ioan 8:44 ). Este şi cazul lui Ghehazi, care se arată a fi un mincinos neruşinat!
Ghehazi a primit doi talanţi de argint şi două veşminte pe care Naaman, darnic, în dorinţa lui de a răspunde nevoilor acelor fii de profeţi, a insistat să i le dea. Ghehazi se întoarce, însoţit de doi servitori care-l ajută să ducă prada. Abil – crede el –, le cere celor doi să se oprească la deal. Dacă mergeau mai departe, puteau fi văzuţi oare de Elisei? Ascunde totul în casă, intră şi se înfăţişează înaintea stăpânului său ca şi când nimic nu s-a întâmplat (v. 25; Prov 30:20 ).
Când Elisei îl întreabă „De unde vii tu?”, el mai adaugă o minciună la cele precedente: „Robul tău nu s-a dus nicăieri!” ( 5:25 ). Viclenia lui este demascată public. Inima omului lui Dumnezeu, neliniştită pentru Naaman, acest nou convertit şi inevitabil fragil în credinţă, a urmărit toată această scenă necinstită. Nu doar că profetul cunoştea acest păcat teribil în toate amănuntele, dar ştia şi motivul care l-a inspirat. În inima lui Ghehazi se ascunde dorinţa de a accede la o poziţie socială. El voia să devină bogat ( 6: 9 ). Care era ambiţia lui? Să devină proprietar peste măslini, vii, animale mari şi mici, robi şi roabe. „Este oare acum vremea de luat argint şi haine?” ( 5:26 ), întreabă Elisei, a cărui singură avere este mantaua de profet pe care a purtat-o Ilie.
Întrebare foarte serioasă pentru fiecare dintre noi! Adesea ne prezentăm ca discipoli ai unui Stăpân care aici jos a vrut să fie „Sărac” (Psalmul 40:17 ; 41:1 ; 8:9 ). În aşteptarea întoarcerii Sale, într-o vreme de degradare, cu siguranţă că nu este timpul nici pentru îmbogăţire, nici pentru plăcerile acestei lumi. Să nu căutăm să „ne strângem comori în ultimele zile”. Era şi este încă nedemn pentru cei rămaşi ( 5:3 ; Hagai 1:4 ). Chiar şi Baruc, credinciosul tovarăş al lui Ieremia, a trebuit să fie convins în legătură cu acest subiect : „Şi tu umbli după lucruri mari? Nu umbla după ele!” (Ier 45:5 )
Elisei a fost vizibil avertizat de Domnul despre ceea ce caută Ghehazi să ascundă atât de grijuliu. „Totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” ( 4:13 ; Psalmul 1 - 12 )
Masca lui Ghehazi a căzut: pedeapsa urmează judecăţii. A luat bogăţiile lui Naaman, acum trebuie să-i ia şi boala. Şi-a însuşit prin fraudă veşminte de schimb şi de acum încolo sănătatea îi este grav afectată. Bunurile pe care le-a dobândit pe nedrept vor dispărea de îndată (Ier 17:11 ). Lepra, simbolul consacrat al păcatului, îl va marca pentru tot restul vieţii. Ghehazi, îndată ce pleacă din faţa lui Elisei, devine un lepros. Va apărea mai târziu la curtea regelui, dar nu mai este slujitorul lui Elisei .
Lucrurile "scrise pentru învăţătura noastră":
Dacă păstrăm în inimă vreo poftă sau vreo lăcomie necondamnată, suntem predispuşi să cădem deîndată ce ispita apare în drumul nostru. Mai mult, vedem bine că un păcat atrage un altul: nu te mai poţi opri când vrei de pe drumul fărădelegii, aşa cum credea Samson (Judecători 16:20 ).
Mai trebuie reţinut faptul că o poziţie religioasă privilegiată - cazul lui Ghehazi şi poate al multor cititori - nu te pune la adăpost de comiterea unui păcat grav. Cine ar fi putut avea privilegii mai mari decât Ghehazi? El a trăit în apropierea unuia dintre cei mai mari proroci, numit de multe ori "omul lui Dumnezeu". Trebuie să avem mare grijă în privinţa anturajului nostru şi să putem zice cu psalmistul: "Sunt prieten cu toţi cei ce se tem de Tine şi cu cei ce păzesc poruncile Tale." (Psalmul 119:63 ) Cu toate acestea, Ghehazi a căzut. Cu siguranţă, starea lui interioară lăsa de dorit de mult timp. "Astfel dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă" ( 10:12 ).
Practicarea păcatului distruge orice sentiment al prezenţei şi al puterii lui Dumnezeu. Ghehazi a fost adeseori martor al puterii omului lui Dumnezeu de a citi în inimi şi de a discerne motivaţia faptelor. Nimeni nu cunoştea mai bine decât Ghehazi această capacitate pe care Dumnezeu i-o dăduse prorocului. Şi totuşi, când caută să-şi satisfacă lăcomia, este atât de mult stăpânit de poftă încât pierde orice sentiment al prezenţei lui Dumnezeu şi al omniscienţei Lui. Un avertisment solemn pentru fiecare dintre noi!
sursa: https://comori.org/