"De la ateism la creștinism: Cum știu că Dumnezeu există"

Categorie: Invataturi biblice
 

Nu m-am așteptat niciodată să devin o persoană care crede în Dumnezeu.

10 minute · Eric K.

Când L-am descoperit pe Dumnezeu, a fost o experiență foarte personală. Acest lucru poate varia de la persoană la persoană. Fiind student la universitatea de științe am mers pe calea ateismului către creștinism, și sper ca povestea mea să dea inspirație celor care au nevoie de ea.

Nu m-am așteptat niciodată să devin o persoană care crede în Dumnezeu.

Am crescut ca un ateu; scopul meu în viață era să găsesc adevăruri obiective prin știință. M-am specializat în matematică și fizică în liceu, iar mai târziu, am urmat facultatea de fizică aplicată.

Nu există dovadă fizică pe care o pot folosi ca să să confirm sau să infirm existența lui Dumnezeu. Evident că eu nu voi intra în acea discuție. Dacă noi credem sau nu în Dumnezeu, acesta este un lucru pe care îl alegem, credința noastră are de-a face cu o alegere.

Când eram mai tânăr, am ales să nu cred în Dumnezeu. Decizia mea era bazată, parțial, pe o percepție foarte negativă asupra creștinismului din acel timp. Impresia mea era că creștinii se purtau ca niște oameni superiori – ei susțineau că aveau credință religioasă și, în același timp, trăiau vieți nedrepte. Această ipocrizie m-a dezgustat. Nu voiam să cred că Dumnezeu avea în plan să mântuiască pe astfel de oameni.

Limitele științei

Când am mai crescut, am început să am întrebări pentru care știința nu avea răspunsuri. Încă de când eram în liceu, mă întrebam deseori. „Care este scopul vieții mele?”

Eram ambițios și motivat. Totuși, nu a durat mult timp până când am devenit descurajat de zidurile pe care le-am întâlnit. Am simțit că ceva lipsea din viața mea. Simțeam o frică de necunoscut; simțeam că nu puteam să înaintez fără să știu unde voi ajunge. Îmi era teamă să nu eșuez în orice lucru.

Știința este o unealtă puternică de a descrie lumea pe care o vedem. Ne ajută să confecționăm modele pentru a analiza ce credem, să inventăm formule care să ne prezică felul de comportare al unui sistem, și găsește modalități de a confirma sau a infirma ipotezele noastre. Dar știința nu a putut veni cu o soluție la întrebările pe care eu le aveam în viață.

O nouă înțelegere a creștinismului

În mijlocul străduinței mele, un coleg de școală a reușit să mă convingă să asist la o adunare religioasă unde mergea el. La această întâlnire, cineva a citit ceva dintr-o carte scrisă de fondatorul bisericii lor, Johan Oscar Smith. Câteva propoziții citite și deja curiozitatea mea era aprinsă. „Lumea și pofta ei sunt nimic; sunt goliciune. Plăcerile lumii reprezintă doar sclipiciul de pe poarta către goliciune și mai adâncă.” ¹

Asta a avut ecou în inima mea! Ca tânăr, inima mea dorea să aparțină undeva. Deseori am lucrat ca să devin cineva, să caut recunoașterea oamenilor ca ei să mă poată „iubi!” Totuși, mă temeam că dacă eșuam, ei urmam să mă înlăture.

Aceasta era motivația mea pentru a obține succese, bani și faimă! Dar ele mă duceau doar la o foame mai mare după aprecierea celorlalți! Pe scurt, am văzut cum eram păcălit de plăcerile și dorințele lumii acesteia – și era clar că nu urma să se sfârșească bine.

Aici era o explicație pentru sentimentele mele de goliciune; simțuri pe care știința nu le putea explica – nu putea da o soluție. Cum am rezolvat această problemă? Cum am putut rupe aceste legături?

În timpul care a urmat am continuat să particip la aceste adunări ca să învăț mai mult despre acest creștinism nou, de care nu mai auzisem. Am auzit mai mult despre cauza chinurilor mele: poftele și plăcerile care există în mine, sau propriile pretinderi și expectații. De exemplu, când doream să fiu acceptat de ceilalți, vedeam că sunt condus de propria așteptare cu privire la cum ei trebuiau să se comporte. Deveneam iritat și nemulțumit când ceilalți nu se ridicau la așteptările mele și am realizat că nu puteam să îi iubesc cu adevărat, într-un fel altruist.

Ce mă ținea cu adevărat legat eram eu însumi. Iar soluția dată de creștinism era să urmez exemplul lui Isus de a birui păcatul. Isus a experimentat aceleași pofte și plăceri din natura Lui, în timpul de pe pământ. (Evrei 4:15). Dumnezeu I-a dat putere să biruie, pentru că El a fost voitor să asculte de voia lui Dumnezeu, în loc să cedeze ispitelor care Îi veneau în cale.

Îndoială și inimă împărțită

La început, nici nu înțelegeam importanța acestei soluții și am avut probleme în a birui propria natură păcătoasă. Luptându-mă cu răul din mine, am început să realizez că sunt foarte slab. În ispitele mele, imediat era prezentă îndoiala și apăreau întrebări despre cât de serioas era păcatul și aceste pofte, la fel și întrebări legate de dorința lui Dumnezeu de a mă ajuta în necazurile mele; uneori erau chiar dubii în privința existenței Lui. M-am trezit că cedam poftelor mele dată după dată. Nu înțelegeam de ce eram tot mai departe de a birui putrezirea din natura mea de și încercam din ce în ce mai mult? Pur și simplu nu eram destul de puternic.

Totuși, nu puteam ceda pentru că un lucru îmi devenea tot mai real – ceea ce Biblia spune despre consecințele satisfacerii acestor pofte: „…Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţa veşnică.” Galateni 6:7-8. Cu cât cedam mai mult poftelor mele, cu atât mai legat deveneam. Îmi era rușine de mine și tânjeam să birui aceste pofte.

Ce eu nu aveam, era credință.

„Credință.” Uram ideea asta. Am irosit foarte mult timp în îndoială.

Este scris că „… credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.” Evrei 11:1. Credința este o încredere care nu este ancorată în dovezi logice sau evidențe materiale. Pare o contradicție directă la ce spune știința, care este bazată pe dovezi logice și lucruri materiale. Cum aș putea să știu că Dumnezeu există, fără dovadă logică? Asta mă măcina enorm de mult.

Dar atunci un verset mi-a adus lumină: „Dar s-o ceară cu credinţă, fără să se îndoiască deloc: pentru că cine se îndoieşte seamănă cu valul mării, tulburat şi împins de vânt încoace şi încolo. Un astfel de om să nu se aştepte să primească ceva de la Domnul, căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale.” Iacov 1:6-8.

Eu eram exact omul descris în aceste versete, care era tulburat și împins de vânt în toate direcțiile, nestatornic în toate căile mele. Astfel nu puteam primi ajutor de la Dumnezeu. Acest verset a fost o lumină pentru mine; mi-a arătat că exista o mare ipocrizie în îndoiala mea. Ca student la fizică, am fost învățat să pun la îndoială, să întreb, să examinez ipotezele, să le testez și să fac experimente să văd dacă funcționează! Dar, ce făcusem până acum? Sigur, începusem să pun la îndoială dacă ce auzisem era adevărat, întrebând „poate fi adevărat?” Dar nu le-am testat deloc!

Am realizat că trăiam aceeași viață ipocrită pe care o disprețuiam. Eram împărțit când era vorba de credință și știință. Dacă rămâneam în acea stare de îndoială, continuând să mă încred în mine însumi, nu urma să ajung la biruință asupra poftelor mele.

Credința este o alegere

Mai rămânea un singur lucru pe care trebuia să-l fac pentru a afla dacă Dumnezeu era real sau nu: să mă predau și să mă încred în El complet, fără nicio îndoială, și să văd dacă Cuvântul Lui funcționează cu adevărat!

Am ales să cred în Cuvântul lui Dumnezeu când îmi spunea ce era păcatul. În credință totală am cerut putere de la Dumnezeu ca să urmez exemplul lui Isus de a birui păcatul. Iar când eram ispitit să îmi satisfac poftele mele, am început să mă rog la Dumnezeu pentru putere ca să le neg dată după dată, până când am început să birui! În timp, am început să experimentez biruință peste poftele care, înainte, mă legau.

Tărâmul spiritual și cel al științei

Am realizat și că sursa îndoielii mele venea din mândrie. Am studiat și am înțeles domeniul științific, care este un aspect al vieții, dar am refuzat să testez și să înțeleg aspectul spiritual. În timp ce eu eram „intelectual”, de fapt, eu mă limitam de la înțelegerea adevărată.

Există un tărâm spiritual care co-există cu cel al științei, pe care eu îl studiasem. Dumnezeu este duh. (Ioan 4:24). Noi, oamenii, avem și noi un duh. Prin duhul meu, eu puteam să aud vocea lui Dumnezeu cum mă chema – îmi spunea să termin cu viața veche care mă lega și mă ținea jos! Iar acum Dumnezeu Și-a dovedit existența prin lucrările Lui în viața mea!

Fizica și matematica continuă să fie o parte mare din viața mea. Motivele mele de a studia știința sunt de a explora și a aprecia frumusețea misterelor legii fizicii, pe care Dumnezeu le-a pus în universul nostru. Cu privire la asta, sunt deschis să pun semnul întrebării lucrurile și să caut răspunsuri.
Totuși, nu va fi vorba de îndoială când trebuie să omor propriile mele poftele destructive. Nici nu voi vrea niciodată să irosesc încă un minut din viață pentru a devia către alte teorii nebunești.

„Şi, fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.” Evrei 11:6.

¹ Smith, Johan Oscar (1949) Scrisorile lui J. O. Smith, Stiftelsen Skjulte Skatters Forlag, Scrisoarea #15, Octombrie 15, 1905.

sursa: https://crestinismactiv.ro/