Categorie: Invataturi biblice
Ce înseamnă mişcarea carismatică?
Originea mişcării carismatice este în aşa-zisa „mişcare penticostală“. Aceasta a luat fiinţă la începutul secolului în America în timpul unei mişcări de trezire într-o biserică baptistă de negri in care membrii au ajuns să cunoască o stare de extaz şi au vorbit în „limbi“.
Toate bisericile penticostale au pus accentul comun pe lucrarea Duhului Sfânt care s-a descoperit în „botezul cu Duhul Sfânt“, „vorbirea în limbi“ şi deseori pe „vindecarea prin rugăciune“. Pocăinţa şi sfinţirea vieţii personale se învaţă în cele mai multe cercuri penticostale. După începutul anului 1960 a intervenit o schimbare. Până atunci bisericile penticostale erau grupări bine conturate în care se practicau învăţăturile amintite. De atunci însă gândurile penticostalilor au intrat în bisericile tradiţionale şi în multe comunităţi creştine. Această „mişcare penticostală“ se numeşte „înnoire carismatică“.
Printr-un val de literatură, gândurile penticostale au fost răspândite în multe cercuri creştine. Creştinătatea fiind într-o stare de adormire spirituală, aceste gânduri, care promiteau o înnoire a bisericilor, au fost primite de unii cu un mare entuziasm.
Putem spune fără exagerare că în interiorul creştinismului există puţine cercuri în care mişcarea carismatică să nu-şi fi găsit intrarea.
Numele de „biserică penticostală“ se deduce din Faptele Apostolilor 2 unde ne este arătat că Duhul Sfânt S-a coborât peste credincioşi ca să formeze Ekklesia (Adunarea) lui Dumnezeu pe pământ. Fiindcă atunci ucenicii au vorbit în limbi străine, penticostalii au crezut într-o „nouă zi de Rusalii“ care ar trezi toate darurile minunate ale lui Dumnezeu din timpul de la început.
Expresia „mişcare carismatică“ provine de la cuvântul grecesc „charisma“ care înseamnă „darul harului“. Domnul Isus a dat alor Săi multe daruri ale harului (vezi Romani 12:6-8 ; 1. Corinteni 12:4-11, 28-31 ; Efeseni 4:8-13 ). Prin cuvântul „darul harului“, carismaticul înţelege în primul rând daruri de semne, „vorbirea în limbi“ şi „vindecarea prin rugăciune“.
Botezul cu Duhul Sfânt
Carismaticii învaţă că cel credincios, care prin pocăinţă şi credinţă în Evanghelie a devenit un copil al lui Dumnezeu, are nevoie de „botezul cu Duhul Sfânt“, aceasta fiind o experienţă creştină de bază a cărei manifestare constă în faptul că respectivul vorbeşte în limbi.
Ce spune Sfânta Scriptură?
Biblia ne învaţă că este o caracteristică deosebită a epocii creştine, ca după săvârşirea lucrării de mântuire pe cruce a Domnului Isus, după învierea şi înălţarea Lui la cer, Duhul Sfânt să locuiască pe pământ în oamenii mântuiţi. În timpul Vechiului Testament nu a fost aşa, Duhul Sfânt fiind mereu acolo unde Dumnezeu era activ. Aşa ÎI găsim încă de pe prima pagină a Bibliei (Geneza 1:2 ), însă atunci nu locuia în oameni. Primul om în care a locuit Duhul Sfânt a fost Omul Isus Hristos, Cuvântul care S-a făcut trup.
În ultima noapte când a mai fost împreună cu ucenicii, Domnul Isus le-a spus că după plecarea Sa la Tatăl va veni la ei o altă Persoană dumnezeiască. Acesta este Mângâietorul care va rămâne veşnic cu ei, „Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi“ (Ioan 14:17 ). În versetul 26 se spune clar că acest Mângâietor este Duhul Sfânt. Activitatea Duhului Sfânt în credincioşi ne este arătată mai departe în Ioan 14:26 ; 15:26 ; 16:13-14 .
Toate acestea puteau să se întâmple numai după ce lucrarea de la cruce a fost săvârşită şi Domnul Isus S-a înălţat la Tatăl (Ioan 16:7 ).
Ioan Botezătorul a anunţat venirea Duhului Sfânt
Venirea Duhului Sfânt a fost anunţată încă de Ioan Botezătorul (Matei 3:11-12 ; Luca 3:16-17 ; Ioan 1:33 ). Ioan pe de o parte chema poporul iudeu la pocăinţă, iar pe de altă parte anunţa două lucruri pe care le va face Domnul Isus:
• Cei care se pocăiesc vor fi botezaţi cu Duhul Sfânt şi vor fi roade bune adunate in grânar;
• Dar cei care nu se pocăiesc vor fi botezaţi cu foc şi vor ajunge ca pleava în focul care nu se stinge (Matei 3:12 ).
Cercetând aceste versete se desprind două adevăruri:
1. Botezul cu Duhul Sfânt şi botezul cu foc nu se referă la aceeaşi faptă. Botezul cu foc este judecată, aşa cum rezultă din Maleahi 4:1 ; Matei 18:9 ; Luca 16:23-24 . Folosirea cuvântului „botez“ în sensul acesta, pentru unii poate prezenta greutăţi. însă Domnul Isus, când Se gândea la judecata dumnezeiască pe care trebuia să o sufere pe cruce, vorbea de asemenea de un botez; aşa citim în Luca 12:50 : „Dar am un botez cu care să fiu botezat şi cât de mult doresc (cât sunt de strâmtorat) să se îndeplinească“.
2. Botezul cu Duhul Sfânt nu este descris ca o experienţă deosebită şi suplimentară a credinciosului, ci ca un semn de recunoaştere a celor care sunt adunaţi ca grâu în grânarul ceresc.
Anunţarea venirii Duhului Sfânt de însuşi Domnul Isus
După înviere, Domnul Isus vorbeşte de venirea Duhului Sfânt (Luca 24:49 ). Duhul Sfânt este numit ca fiind făgăduinţa Tatălui şi puterea de sus. Aceasta reiese foarte clar din cele două texte din Faptele Apostolilor 1:4-5 şi versetul 8. Aceste versete arată că evenimentul (coborârea Duhului Sfânt) era foarte aproape, că trebuia să se împlinească făgăduinţa Tatălui în Ierusalim.
Ziua Cincizecimii (Rusaliile)
Faptele Apostolilor 2:1-4 : Aceasta este împlinirea cuvintelor lui Ioan Botezătorul şi a promisiunii Domnului Isus. Ce s-a întâmplat în ziua Cincizecimii? În Faptele Apostolilor 2:2-4 sunt amintite patru lucruri:
1. „Deodată a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic şi a umplut toată casa unde şedeau ei“. Nu a fost ca la un vânt normal, ceva întrerupt, ci un vâjâit continuu. Cu această comparaţie ne este anunţată puterea cerească, inspirată a Duhului Sfânt care acţionează continuu şi nu impulsiv. în discuţia cu Nicodim, Domnul Isus a comparat lucrarea Duhului Sfânt cu adierea vântului: Ioan 3:8 .
2. „Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei şi s-au aşezat pe fiecare din ei“. Pe lângă adierea care numai au auzit-o, s-a întâmplat şi ceva vizibil şi anume lumină dumnezeiască in forma unor limbi ca de foc. Acesta nu a fost un „botez cu foc“, ci o mărturie clară a lui Dumnezeu care vorbea de lumină şi sfinţenie, în har. Limbile împărţite arătau răspândirea Evangheliei care avea să se facă peste graniţele Israelului la toate naţiunile. Vâjâitul este comparat cu adierea vântului, şi limbile cu focul. Amândouă au fost semne exterioare ale apariţiei celei de a treia Persoane a Dumnezeirii care era invizibilă (Mângâietorul).
3. „Şi toţi au fost umpluţi cu Duh Sfânt“. Aici avem „botezul cu Duhul Sfânt“, împlinirea cuvintelor lui Ioan Botezătorul şi a promisiunii Domnului Isus, „făgăduinţa Tatălui“. Duhul Sfânt a venit pe acest pământ ca să rămână cu noi în veac, aşa cum a spus Domnul Isus (Ioan 14:16 ). Fiindcă aceasta era ceva cu totul nou, a fost însoţită de cele două semne. Prezenţa Duhului Sfânt are un dublu sens: în primul rând că El locuieşte în Casa, în Adunarea (Biserica) lui Dumnezeu ca Templu (vezi 1. Corinteni 3:16 ; Efeseni 2:22 ) şi aceasta se arăta prin adierea care a umplut toată casa, iar în al doilea rând Duhul Sfânt locuieşte şi în fiecare creştin (născut din nou, nu numai cu numele: 1. Corinteni 6:19 ), ceea ce ne este arătat prin limbile împărţite care s-au aşezat câte una pe fiecare din ei.
4. „Şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească“. Acest semn a fost promis de Domnul Isus deja în Marcu 16:17 , când El a dat apostolilor misiunea să vestească Evanghelia la orice făptură (în toată creaţia). După construirea turnului Babei, oamenii au fost despărţiţi intre ei prin diferite limbi. Acum se propovăduiau lucrările lui Dumnezeu in multe limbi în creaţia cea nouă, ca toate neamurile să audă vestea cea bună, vestea mântuirii, rezultatele minunate ale harului.
Aceasta ar fi o schiţare scurtă a celor întâmpla-te în ziua Cincizecimii (Rusalii), când Duhul Sfânt a fost trimis şi creştinii au primit botezul cu Duhul Sfânt. Acest botez s-a petrecut o singură dată. Prin aceasta a luat fiinţă Trupul lui Hristos pe pământ; dar el nu se formează mereu şi de aceea mai târziu nu mai citim despre botezul cu Duhul Sfânt.
Fiecare om care prin credinţa în Domnul Isus este mântuit, primeşte Duhul Sfânt ca o pecete şi arvună (Efeseni 1:13-14 ; 2. Corinteni 1:21-22 ) şi în felul acesta devine un mădular al lui Hristos (1. Corinteni 6:15,19 ), el fiind adăugat Trupului deja existent pe pământ.
Referiri ulterioare asupra botezului cu Duhul Sfânt
Până în Faptele Apostolilor 1 , botezul cu Duhul Sfânt a fost privit mereu ca ceva în viitor, iar după evenimentul din capitolul 2 acest botez mai este amintit de două ori şi anume în capitolul 11:16 şi 1. Corinteni 12:13 . în aceste două cazuri însă, botezul acesta este privit retrospectiv (în urmă).
În Faptele Apostolilor capitolele 10 şi 11 ne este arătat cum Evanghelia este propovăduită unuia care nu era dintre iudei, lui Corneliu din Cezareea. A fost nevoie de o descoperire dumnezeiască pentru ca Petru să poată îndeplini misiunea de propovăduire a Evangheliei unui păgân. Când a venit la Cezareea, a propovăduit însă deschis Vestea cea Bună oamenilor acestora de origine păgână.
Pe când încă rostea Petru cuvintele acestea, S-a coborât Duhul Sfânt peste toţi cei care ascultau Cuvântul (Faptele Apostolilor 10:44 ; 11:15 : în textul original „a căzut peste ei“). Atunci Petru şi-a adus aminte de cuvântul Domnului, care a zis: „Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt“ (Faptele Apostolilor 11:16 ).
În 1. Corinteni 12:13 citim despre botezul cu Duhul Sfânt pentru ultima dată în Noul Testament, în acest capitol 12 avem ca temă Trupul unic al lui Hristos pe pământ, care este alcătuit din toţi creştinii care au primit Duhul Sfânt, dar găsim aici şi mădularele şi sarcinile lor. Acelaşi Duh lucrează prin diferitele daruri ale harului (1. Corinteni 12:4 ). Aici nu este vorba de experienţa credinţei personale a fiecărui mădular în parte, ci de marea şi importanta realitate că în toate aceste mădulare trăieşte un singur Duh - Duhul Sfânt. Şi aici vedem cele două laturi ale lucrării Duhului Sfânt pe pământ.
În cuvintele „şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh“ se arată partea unică (în fiecare în parte). Iar în cuvintele „Noi toţi în adevăr am fost botezaţi de un singur Duh ca să alcătuim un singur Trup“ vedem locuirea Duhului Sfânt în Adunare (Biserică), văzută ca un întreg.
În versetul 12, trupul omenesc este privit ca o imagine a trupului lui Hristos. Multe mădulare formează împreună singurul Trup. în versetul 13 se precizează cum a luat fiinţă această unitate: prin botezul cu Duhul Sfânt.
Rezumat
1. Când se vorbeşte despre „botezul cu Duhul Sfânt“, atunci totdeauna este vorba de venirea Duhului lui Dumnezeu în ziua Cincizecimii (Rusalii).
Atunci El a luat locuinţă în creştinii adunaţi şi i-a făcut astfel Trupul lui Hristos (aşa a fost formarea Bisericii). Aceasta este o faptă unică, ea nu se repetă.
2. Astăzi fiecare om care crede în Evanghelia mântuirii primeşte Duhul Sfânt ca pecete. Cuvântul mai spune, şi de a fi „umplut cu Duhul Sfânt“, ceea ce este cu totul altceva.
Există un „botez cu foc“ pentru creştini?
Am văzut deja că botezul cu foc amintit în Matei 3:11 şi Luca 3:16 nu are nici o legătură cu botezul cu Duhul Sfânt. Botezul cu foc se referă la judecată. Care este însă însemnătatea „limbilor de foc“ din Faptele Apostolilor 2:3 , care s-au aşezat pe fiecare ucenic în parte la coborârea Duhului Sfânt in ziua de Rusalii? De multe ori se spune că aceasta este împlinirea celor spuse de Ioan Botezătorul în Matei 3:11 : „El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc“. Din anumite motive (parţial deja amintite) aceasta nu este corect şi adevărat.
1. Ioan Botezătorul, în predica sa despre pocăinţă vorbeşte clar despre două adevăruri total diferite şi anume: pe de o parte despre roadă pentru Dumnezeu (Matei 3:8,10,12 ), care duce la mântuire şi slavă veşnică şi pe de altă parte despre focul judecăţii (versetele 7,10,12). Pentru prima grupă avem „botezul cu Duhul Sfânt“, iar pentru cea de a doua „botezul cu foc“.
2. La ultima înştiinţare despre venirea Duhului Sfânt, Domnul Isus vorbeşte către cei unsprezece ucenici ai Săi, care erau curăţiţi (Ioan 15:3 ), numai despre botezul cu Duhul Sfânt (vezi de asemenea şi în Faptele Apostolilor 11:16 şi 1. Corinteni 12:13 ). Aceasta stă în plină concordanţă cu cele spuse la punctul 1: creştinii au primit în ziua de Rusalii numai botezul cu Duhul Sfânt.
3. În Faptele Apostolilor 2:3 nu este vorba (nu scrie) de limbi de foc, ci de limbi despărţite ca de foc. Aici nu se accentuează faptul că a venit din cer foc, ci că au fost limbi împărţite care s-au aşezat pe fiecare în parte. Cuvântul „limbi“ ne conduce deja la vorbire, în versetul 11 scrie şi de „alte limbi“. Limba şi vorbirea sunt în greacă acelaşi cuvânt. Puterea Duhului Sfânt s-a dovedit în învingerea urmărilor din Babilon - încurcarea limbilor (Geneza 11 ).
Aşa zisa „vorbire în limbi“
Mărturia Noului Testament Marcu 16:17
Marcu 16:17-18 : „ … Şi aceste semne vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate demoni; vor vorbi limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva aducător de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor face sănătoşi“. În aceste versete avem misiunea cea mare pe care a dat-o Domnul Isus ucenicilor Săi (vezi şi Matei 28:18-20 ). El i-a trimis ca să propovăduiască Evanghelia în toată lumea. Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi. De aceea El a murit şi a înviat (Romani 4:25 ). Toţi care cred şi sunt botezaţi vor fi mântuiţi, însă cei care nu cred vor merge la pierzare.
Celelalte lucruri amintite, scoaterea demonilor (Faptele Apostolilor 16:18 ), vorbirea în limbi noi (Faptele Apostolilor 2:4 ), luarea în mâini a şerpilor (Faptele Apostolilor 28:3-6 ), punerea mâinilor peste cei bolnavi (Faptele Apostolilor 3:7 ; 5:12 ) şi altele, toate acestea s-au împlinit în viaţa apostolilor. Ei au fost primii care au crezut. Dar această promisiune nu are valabilitate generală, ca fiecare creştin să o ia pentru el. Apostolii constituiau prima linie care împlineau marea misiune a Domnului. Dacă astăzi un credincios ar lua un şarpe în mână, nu s-ar întâmpla numaidecât şi lui ca apostolului Pavel în Faptele Apostolilor 28 .
Este important să vedem semnificaţia cuvintelor Domnului la sfârşitul Evangheliei după Matei. Acolo El spune că îi este dată toată puterea în cer şi pe pământ şi că El vrea să rămână cu noi până la sfârşitul veacului (Matei 28:18-20 ). În Evanghelia după Marcu însă nu citim că prin semne şi minuni vor lucra până la sfârşitul veacului. După cum am văzut, prezicerile Domnului s-au împlinit toate la apostoli aproape cuvânt cu cuvânt - şi deci toate, nu numai una sau două!
Este vorba aici de semne prin care Dumnezeu a confirmat la începutul epocii creştine, că într-adevăr propovăduirea Evangheliei s-a făcut din ordinul Lui. Aşa l-a confirmat şi pe Moise prin semne şi minuni, ca fiind slujitorul Lui în faţa lui Faraon. Scriitorul epistolei către Evrei aminteşte prin anul 60 aceste semne, în cuvintele: „Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare, care, începând să fie vestită de Domnul, ne-a fost adeverită de cei care au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor prin semne, puteri şi felurite minuni şi prin darurile Duhului Sfânt, împărţite potrivit cu voia Sa?“ (Evrei 2:3-4 ).
„Limbile noi“ pe care Domnul le aminteşte în Marcu 16 nu sunt noi în sensul că n-au fost încă auzite sau că ar fi fost noi celor care le auzeau, ci erau limbi străine celor care le vorbeau, erau alte limbi decât cele pe care le cunoşteau până atunci. Aceasta ne este arătat de cuvântul grecesc kainos care înseamnă ceva nou, în sensul că nu a fost cunoscut. În greceşte mai există un cuvânt pentru nou şi anume neos, care are însă sensul de tânăr, proaspăt. Aici însă nu este folosit acest neos.
Faptele Apostolilor 2:4-13
Cele spuse anterior se confirmă în aceste versete (în cuvântul „limbă“). După venirea Duhului Sfânt, ucenicii au început să vorbească în alte limbi, aşa cum le-a dat Duhul. Aceste alte limbi (versetele 8-11) sunt evident acele „limbi noi“ despre care vorbeşte Domnul în Marcu 16:17 . Ucenicii care ştiau de fapt numai aramaica şi greaca, vorbeau acum în puterea Duhului Sfânt aproximativ 16 limbi şi dialecte.
Se aude des ideea: ucenicii vorbeau în limba lor, însă ascultătorii auzeau fiecare în limba proprie, citându-se pentru aceasta versetele 6,8 şi 11 unde este vorba de auzire. În primul rând, însă, în versetele 6 şi 11 scrie categoric că ei îi auzeau vorbind în limba lor. În al doilea rând am citit în versetul 4 că vorbeau în alte limbi. A fost o minune de vorbire, nu de auzire.
Din aceste versete se limpezesc două lucruri:
• Celelalte limbi şi limbile noi au fost limbi care într-adevăr se vorbeau pe pământ şi care pentru ucenici au fost nişte limbi străine, pe care nu le-au învăţat şi nu le-au vorbit până atunci.
• Acest dar a fost dat de la Dumnezeu prin Duhul Sfânt pentru a propovădui „lucrările mari ale lui Dumnezeu“, adică lucrarea Domnului Isus de pe cruce şi urmările binecuvântate pentru cei care cred. Rezultatul acestei predici minunate îl găsim în versetul 41: „Au fost adăugate 3.000 de suflete“.
Dumnezeu a dat unor oameni neînvăţaţi, într-un mod supranatural şi duhovnicesc, capacitatea de a vorbi în alte limbi pe care nu le-au învăţat.
În aceste limbi vesteau lucrările mari ale lui Dumnezeu, care înseamnă Evanghelia. Ei au fost înţeleşi de cei prezenţi care erau necredincioşi, deoarece vorbeau în propriile lor limbi.
Ceea ce Domnul a vestit în Marcu 16:17 s-a adeverit (a devenit realitate) deja în ziua de Rusalii. Cu acestea se şi clarifică intenţia pe care Dumnezeu a avut-o cu darul de a vorbi în limbi. De aceea este greşit să înţelegi locul din Faptele Apostolilor 2 ca o particularitate unică, iar celelalte locuri să le explici altfel. Nu, chiar locul acesta este explicaţia pentru celelalte.
Faptele Apostolilor 10:46 şi 19:6
Şi în relatarea despre mântuirea lui Corneliu se aminteşte „că vorbeau în limbi“. Corneliu fără îndoială era deja mântuit şi născut din nou înainte de a veni Petru la el. Dar lui îi mai lipsea cunoaşterea lucrării lui Hristos săvârşită pe cruce şi aşadar Evanghelia mântuirii. În Efeseni 1:13 este scris că cel care a crezut cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii) va fi pecetluit cu Duhul Sfânt. Până atunci păgânii nu ajunseseră la cunoaşterea binecuvântărilor hotărâte de Dumnezeu.
Acum Petru le propovăduieşte Evanghelia, lucrare pentru care el însuşi a trebuit să fie învăţat (Faptele Apostolilor 10:9-17 ) şi astfel Corneliu şi ai săi au primit prin credinţă iertarea păcatelor pentru Numele Domnului Isus, iar Duhul Sfânt a venit peste ei (Faptele Apostolilor 10:43 ). Acum au venit la credinţă şi oameni dintre neamuri (samaritenii din Faptele Apostolilor 8 şi Corneliu nu au fost israeliţi). Drept dovadă că au primit Duhul Sfânt a fost faptul că Petru i-a auzit vorbind în alte limbi. Dumnezeu a adeverit prin aceasta că iudeii şi naţiunile au fost binecuvântate in mod egal în Hristos. Aşa cum au primit iudeii Duhul Sfânt în Faptele Apostolilor 2 , l-au primit şi Corneliu cu ai săi. Aceasta adevereşte Petru în Faptele Apostolilor 11:15-16 : „Şi, cum am început să vorbesc, Duhul Sfânt a căzut peste ei, ca şi peste noi la început. Şi mi-am adus aminte de cuvântul Domnului, cum a zis: «Ioan a botezat cu apă, dar voi veţi fi botezaţi cu Duh Sfânt»“.
Vorbirea în limbi nu a fost o apariţie necesară care însoţea primirea Duhului Sfânt, fiindcă atunci trebuiau şi samaritenii (vezi Faptele Apostolilor 8 ) să vorbească în limbi. Era un semn că Dumnezeu nu mai făcea deosebire între iudei şi neamuri, ci atât iudeii cât şi neamurile aveau de acum încolo parte de aceleaşi binecuvântări.
O situaţie asemănătoare a fost şi cu cei doisprezece ucenici din Efes (Faptele Apostolilor 19:1-7 ). Aici nu este chemat Petru sau unul din cei doisprezece ucenici ai Domnului de pe pământ, ci Pavel, care a fost chemat de Domnul ca apostol al naţiunilor. Propovăduitorul Evangheliei slavei nu a stat în umbra apostolilor, ci pe acelaşi teren ca şi ei.
Ucenicii din Faptele Apostolilor 19 nu au primit încă Duhul Sfânt, fiindcă nici nu ştiau despre venirea Lui. Ei cunoşteau doar predica lui Ioan Botezătorul şi au fost botezaţi cu botezul lui Ioan. Un creştin este însă numai acela care are Duhul Sfânt, prin care devine un mădular al Trupului lui Hristos. Aceşti credincioşi se găseau încă pe terenul Vechiului Testament. Credinţa lor încă nu însemna că erau creştini. Ioan Botezătorul, David, Avraam, Noe etc. nu au fost creştini, ci au fost credincioşi născuţi din nou. Un creştin însă nu este numai născut din nou, ci el posedă şi Duhul Sfânt (vezi Evanghelia după Ioan 3:3-5 ; Efeseni 1:13 ; Romani 8:9b ).
Acum Pavel a devenit unealta prin care Dumnezeu aducea în poziţia de creştini pe aceşti născuţi din nou: „Când şi-a pus Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit peste ei şi vorbeau în limbi şi proroceau“ (versetul 6).
Din aceste întâmplări vedem că atât iudeii cât şi păgânii au primit Duhul Sfânt după ce au crezut. Semnul exterior de a vorbi în limbi dovedea că stăteau pe acelaşi tărâm ca cei care aparţineau acum Trupului lui Hristos pe pământ.
Nu fiecare care a primit Duhul Sfânt a vorbit şi in limbi! La samariteni şi la temnicerul din Filipi nu se aminteşte aşa ceva. Este de aceea neînţeles faptul că mulţi fac deosebire între cele întâmplate in capitolul 2 şi cele din capitolele 10 şi 19 din Faptele Apostolilor. Aproape toţi recunosc că în capitolul 2 este vorba de limbi străine neînvăţate. Dar în capitolele 10 şi 19, acelaşi cuvânt (grecescul glossa) să fie o vorbire în stare de extaz? Fără îndoială, în toate cele trei cazuri este vorba de o vorbire în limbi străine.
1. Corinteni 12 - 14
În 1. Corinteni 12 - 14 , mai ales în capitolul 14 este scris foarte detaliat despre darul vorbirii în limbi. Adunarea din Corint era formată mai ales din păgâni care s-au întors la Dumnezeu şi apostolul le putea mărturisi că în Hristos, în toate au fost făcuţi bogaţi, în orice cuvânt şi orice cunoaştere, aşa că nu aveau lipsă de nici un dar al harului (1. Corinteni 1:5-7 ). însă cu toate că au fost aşa de mult binecuvântaţi de Dumnezeu, erau duhovniceşte într-o stare săracă. Ei s-au împărţit în grupări (1. Corinteni 1:11-13 ; 3:3-4 ). Ei îngăduiau relaţii sexuale în afara căsniciei (1. Corinteni 5:1-2 ; 6:13-17 ), ei se dădeau reciproc în judecată (1. Corinteni 6:1-7 ) şi multe altele sunt amintite în mustrările făcute de apostol in această epistolă.
Începând cu capitolul 12, apostolul îi învaţă despre sarcina mădularelor Trupului lui Hristos. Acolo el enumera în versetele 8-10 şi 28 diferite daruri. Este remarcabil că în amândouă cazurile, darurile vorbirii în limbi şi a interpretării limbilor stau chiar la urma înşirării tuturor darurilor. Vorbirea în limbi străine nu a fost un dar atât de însemnat cum era cuvântul despre înţelepciune sau cum erau apostolii care, fiind întemeietorii Adunării, stau pe primul loc. Vorbirea în limbi a fost un dar ca semn, întocmai ca şi cel al vindecării bolnavilor. Pentru a-l exercita nu era nevoie de o cunoaştere mare a gândurilor lui Dumnezeu. Nici nu a fost dat pentru zidirea credincioşilor, ci ca un semn pentru cei necredincioşi, care înţelegeau aceste limbi străine.
Este de asemenea important faptul că Pavel pune în 1. Corinteni 12 .29-30 întrebarea: „Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt proroci? Toţi sunt învăţători? Toţi fac minuni? Toţi au daruri de vindecări? Toţi vorbesc în limbi? Toţi interpretează?“. La fiecare din aceste întrebări trebuie să se răspundă: nu! Pavel a arătat în acest capitol că nu toate mădularele au aceeaşi misiune şi acelaşi dar. De aceea este împotriva Scripturii, dacă se spune astăzi că fiecare poate sau trebuie să posede darul „vorbirii în limbi“.
Mai trebuie explicat şi darul „interpretării limbilor“ (1. Corinteni 12:10,30 ). S-ar putea obiecta împotriva darului vorbirii în limbi: dacă este vorba numai de limbi străine pe care vorbitorul nu le-a învăţat, însă pe care le poate vorbi prin Duhul lui Dumnezeu, atunci interpretarea ar fi doar o lucrare de traducere. Aceasta însă poate să fie învăţată şi exercitată de fiecare. Pentru aceasta nu este nevoie de nici un dar al harului. Se trece însă cu vederea că vorbirea în limbi plus interpretarea ei este aceeaşi cu prorocirea (despre aceasta mai mult în capitolul 14). Vestea prezentată în limba străină trebuia nu numai tradusă, dar şi explicată. Cuvântul lui Dumnezeu nu fusese încheiat (nu fusese scris în întregime), aşa că atunci se mai descopereau adevăruri noi. Dacă aceasta se întâmpla într-o limbă străină, atunci trebuia atât tradus cât şi interpretat. Pentru aceasta era folosit darul de explicare, interpretare.
În 1. Corinteni 13:1 , apostolul Pavel spune: „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval răsunător“. Cum am văzut, limbile în care vorbeau credincioşii erau limbi omeneşti străine. Ce vrea să spună Pavel prin „limbi îngereşti“? De aici nu putem deduce că el însuşi a vorbit în asemenea limbi (îngereşti). Pavel avea obiceiul să se dea pe el însuşi ca exemplu, când voia să explice ceva (compară cu 1. Corinteni 4:6 ; Romani 7:7-25 ). Aici în 1. Corinteni 13:2 adaugă: „Şi chiar dacă aş avea darul prorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa; chiar dacă aş avea toată credinţa…“. În versetul 9 spune: „căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte“. Pavel foloseşte aici fără îndoială un caz presupus, cu ajutorul căruia el vrea să explice corintenilor, ce înseamnă lipsa de dragoste. De aceea nu se poate deduce din cuvintele lui, că el sau alţii într-adevăr au vorbit în limbi îngereşti sau chiar că „vorbirea în limbi“ să fie aceeaşi cu „limbile îngereşti“. Dacă recunoaştem că Pavel nu a posedat toate tainele, toată cunoştinţa şi toată credinţa, că el aici presupune cazul încă neîntâmplat, atunci şi prima propoziţie este tot o ipoteză. - La întrebarea, care sunt limbile îngerilor, nu putem să ne oprim mai mult. Însă este limpede, că şi aceste fiinţe spirituale posedă limba ca mijloc de comunicare (compară cu Isaia 6:3 ; Zaharia 3:4 ; Iuda 9 ).
În 1. Corinteni 14 , Pavel se ocupă mai amănunţit cu vorbirea în limbi. Din acest capitol avem impresia că acei credincioşi erau aşa de încântaţi de darurile harului, ca nişte copii de o jucărie nouă. Deosebit de tare ieşea la iveală aceasta cu ocazia vorbirii în limbi. De aceea apostolul trebuia în mod serios să-i îndrepte. Acest capitol este aşadar nu o instruire (învăţare) despre „vorbirea in limbi“, ci o avertizare serioasă ca darurile harului pe care Dumnezeu le-a dat Adunării Sale să fie folosite în mod corect.
Cum am mai văzut, darul vorbirii în limbi străine a fost dat de Dumnezeu ca semn pentru cei necredincioşi. Oamenii care auzeau în limba lor „faptele cele mari ale lui Dumnezeu“, prin aceasta erau convinşi şi aduşi la pocăinţă. Aceasta este dovedit în 1. Corinteni 14:22 : „Prin urmare limbile sunt un semn nu pentru cei care cred, ci pentru cei necredincioşi“.
Acest capitol conţine încă o învăţătură importantă, în versetul 21 Pavel citează liber textul din Isaia 28:11-12 : „… «Voi vorbi poporului acestuia prin alte limbi şi prin buze străine, şi nici aşa nu Mă vor asculta», zice Domnul“. Din conţinutul textului din Isaia 28 reiese că Israel nu a ascultat de prorocii trimişi de Dumnezeu. Acesta a fost motivul pentru care Dumnezeu a trebuit să vestească o judecată asupra lor prin asirieni, care vorbeau o limbă străină. Prin această lucrare Israel trebuia smerit.
Pavel redă aceste cuvinte probabil într-o legătură cu totul altfel. Nu a alungat oare atunci Israel pe cel mai mare profet al lor, adică pe Mesia? De aceea Dumnezeu a pus prin darul limbilor un semn al judecăţii peste poporul Său pământesc, care acum este pus deoparte pentru un timp. A devenit clar că Evanghelia harului care a fost vestită naţiunilor păgâne, acum se vesteşte tuturor popoarelor pământului. Dar ca şi pe vremea lui Isaia, poporul Israel în totalitatea sa nici acum nu ascultă ce spune Dumnezeu.
De exemplu, în loc să meargă în portul din Corint pentru a vesti acolo Evanghelia (folosindu-se darul vorbirii în limbi) marinarilor veniţi din mai multe ţări, corintenii se desfătau în strângerile lor cu darul acesta spectaculos. Dar aici ei nu erau înţeleşi de nimeni. De aceea Pavel îi corectează. Tot capitolul 14 vorbeşte despre strângerile laolaltă ale adunării din Corint, aşa cum reiese fără îndoială din versetele 4, 5, 12, 19, 23-35.
Este de înţeles că acela care vorbeşte în adunare într-o altă limbă, nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu. Nimeni nu o înţelege, cu toate că exercită un dar al harului dat de Dumnezeu şi poate chiar să-şi exprime taine în duh, aceasta însemnând lucruri care până atunci nu au fost descoperite (1. Corinteni 14:2 ). Tainele în Noul Testament sunt lucruri care până atunci nu au fost cunoscute, dar acum sunt descoperite, înţelese numai de credinciosul duhovnicesc (compară mai ales 1. Corinteni 15:51 ; Efeseni 3:3-5 ).
Cine vorbea într-o limbă în strângerile laolaltă ale celor credincioşi se zidea numai pe el însuşi. Este însă aceasta scopul vorbirii în Adunare? De aceea Pavel spune că cineva trebuie să şi interpreteze cele spuse, pentru ca Adunarea să obţină zidire (versetele 4,5,6,9,13). Tot aşa şi cu rugăciunea şi cu lauda într-o limbă pe care nimeni nu o cunoaşte (versetele 14-17).
Un alt argument al apostolului este indicat în legătură cu impresia făcută în Adunare de vorbirea în limbi asupra necredincioşilor.
Dacă ei nu înţelegeau aceste limbi, nu ar zice că sunt nebuni (versetul 23)? în sfârşit, apostolul dă o indicaţie care are valabilitate şi astăzi. Epistola către Corinteni este adresată Bisericii lui Dumnezeu care este în Corint şi către toţi cei care cheamă în vreun loc Numele lui Isus Hristos (1. Corinteni 1:2 ). Această indicaţie este: „Femeile să tacă în biserici, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvântul; ci să fie supuse, cum zice şi legea“ (1. Corinteni 14:34 ). Cât de uşor unii creştini trec in zilele noastre peste acest cuvânt! Mai ales când este vorba de aşa-zisa „vorbire în limbi“, femeile au adesea un rol dominant. Însuşi acest fapt real ar trebui să conducă pe fiecare credincios la o gândire serioasă. „Preaiubiţilor, să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu, căci au ieşit în lume mulţi proroci mincinoşi“ (1. Ioan 4:1 ).
Apostolul admite corintenilor în strângerile lor vorbirea în limbi - este doar un dar al harului lui Dumnezeu - însă numai cu două condiţii: în primul rând au voie să vorbească numai doi sau cel mult trei unul după altul şi în al doilea rând trebuia să fie prezent şi unul care să interpreteze cele spuse. Dacă lipsea acesta, nu era permisă vorbirea cu voce tare în limbi (versetele 27-28).
Am avut o mică privire asupra celor ce spune Scriptura despre darul harului de a vorbi în limbi. Este un dar dat de Dumnezeu ca şi darul vindecării, să folosească pentru slăvirea Lui şi ca un semn pentru oameni.
Mai există astăzi vorbirea în limbi?
O afirmaţie clară că vorbirea în limbi şi darul de vindecare nu ar mai fi în vremurile noastre nu găsim în Noul Testament. Pe de altă parte nu scrie in nici un loc că aceste daruri vor rămâne până la sfârşitul epocii creştine. Poate cineva va spune că acesta nu este nici un argument! Ca răspuns, cităm un verset în care Duhul Sfânt spune categoric că anumite daruri vor continua: „Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci, pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea Trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos“ (Efeseni 4:11-13 ).
Domnul Isus vede aici Adunarea ca Trupul Lui, înaintea Lui şi anume din acel moment de când apostolii şi profeţii Noului Testament au pus la început temelia (Efeseni 2:20 ; 3:5 ) până la acel punct, când măsura înălţimii staturii plinătăţii lui Hristos va fi fost ajunsă. Aceasta este ţinta lucrării darurilor. Va fi atinsă vreodată această ţintă aici pe pământ? Va exista oare aici pe pământ vreodată o unire a credinţei şi o unire a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu la toţi creştinii?
Fiecare cititor să-şi găsească pentru sine răspunsul atunci când priveşte starea prezentă a creştinătăţii. Ţelul va fi atins când în curând Adunarea (Biserica) va fi slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta şi va fi unită cu Capul ei în cer. Până în clipa aceea, Domnul Isus ca Mântuitorul Trupului Său lucrează neîncetat prin Duhul Sfânt, prin Cuvântul Său, dar şi prin darurile evangheliştilor, păstorilor şi învăţătorilor, pentru zidirea Trupului Său, anume atât timp „până vom ajunge toţi acolo“. Nici un cuvânt despre limbi şi vindecări! Aceste daruri nu au fost date pentru zidirea Trupului, ci ca semne ale puterii şi prezenţei lui Dumnezeu. Oricine doreşte să cunoască astăzi lucrările mari ale lui Dumnezeu şi lucrarea Sa de mântuire, poate să deschidă desăvârşitul Cuvânt al lui Dumnezeu. El va găsi acolo tot ce are nevoie pentru mântuirea sufletului său şi pentru o umblare după voia lui Dumnezeu.
În afară de aceasta mai există câteva argumente foarte puternice, care dovedesc că vorbirea în limbi şi vindecarea au avut locul lor numai în vremurile de început ale Bisericii.
1. Când scriitorul vorbeşte în locul deja amintit, în Evrei 2:4 - adică la începutul anilor şaizeci ai primului secol creştin - de semne, puteri şi felurite minuni şi daruri ale Duhului Sfânt, face lucrul acesta la timpul trecut: „ … în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor …“. De aici rezultă că aceste lucrări (daruri) de minuni, de care aparţine şi vorbirea în limbi, atunci aparţineau deja trecutului.
2. Acest gând este confirmat în 1. Corinteni 13:8-10 : „Dragostea nu piere niciodată. Prorocirile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit. Căci cunoaştem în parte şi prorocim în parte; dar când va veni ce este desăvârşit, acest «în parte» se va sfârşi“.
Dragostea dumnezeiască rămâne veşnică, fiindcă este natura lui Dumnezeu. Şi va veni o clipă când nu va mai fi nevoie de nici o prorocie şi de nici o cunoştinţă, atunci când desăvârşirea va veni odată cu venirea Domnului Isus pentru a lua pe ai Săi acasă. Atunci nu va mai exista o „lucrare în parte“, ci darurile acestea vor fi puse la o parte (se vor sfârşi). Însă, spre deosebire de aceasta, este spus despre limbi că vor „înceta.“ Prorociile, cunoştinţa şi tot ce este „în parte“, la venirea Domnului vor fi puse la o parte, dar limbile vor înceta. Aceasta este o indicaţie că limbile vor înceta în alt timp, adică mai repede decât prorociile şi cunoaşterea.
3. Încă o dată să amintim paralela dintre lucrările de minuni pe care le făcea Moise înainte de ieşirea Israelului din Egipt şi semnele despre care vorbeşte Domnul în Marcu 16 către ai Săi, care şi-au găsit împlinirea în primele timpuri ale creştinismului şi sunt descrise in Faptele Apostolilor. Semnele şi minunile în legătură cu ieşirea poporului Israel din Egipt de asemenea nu au durat mult. La fel ca în Evrei 2:4 , se spune şi în Deuteronom 26:8 , privind in urmă: „Domnul ne-a scos din Egipt … cu semne şi minuni“. Privind profetic, ieşirea poporului Israel din Egipt este un tablou al începutului Bisericii creştine pe pământ. Este semnificativ că paralelismul se extinde în amănunţime.
4. În scrierile „părinţilor Bisericii“ din primele trei-patru secole nu se găseşte nimic despre vorbirea în limbi. Numai Eusebius (circa 260-339) vorbeşte ceva despre „vorbirea în limbi“ şi anume in descrierea sa a lucrării învăţătorului rătăcit Montanus, care afirma că este Paracletul (Mijlocitorul) promis. Prin aceasta se adevereşte în istoria Bisericii adevărul din 1. Corinteni 13:8 , că „limbile“ au încetat.
La sfârşit, o întrebare serioasă pentru inima şi cugetul nostru. Creştinii între ei sunt dezbinaţi. Unitatea Duhului în general nu a fost păstrată. Aceasta este o realitate adânc umilitoare. Dacă şi in zilele noastre Dumnezeu ar mărturisi prin lucrări de minuni şi vorbiri în limbi, atunci unde şi în ce grupare de creştini ar trebui să o facă? Există o grupare de credincioşi care poate afirma că au păstrat dragostea dintâi, au respectat Cuvântul lui Dumnezeu şi nu au tăgăduit Numele Domnului (Apocalipsa 2 şi 3)? Cel mai înalt lucru pe care Domnul în scrisoarea către Filadelfia îl recunoaşte este o putere mică. Dacă astăzi într-adevăr s-ar mai face aceste semne lucrate de Dumnezeu, nu ar avea oare ele ca urmare îngâmfarea duhovnicească?
În realitate aşa este în cercurile în care vorbirea in limbi este înţeleasă ca o lucrare deosebită a Duhului, vorbindu-se mereu că celorlalţi le lipseşte ceva esenţial în viaţa de credinţă şi de adunare. Ceea ce însă lipseşte astăzi este cumpătarea, înţelepciunea duhovnicească şi păzirea Cuvântului lui Dumnezeu.
Aşa-zisele „prorociri“ şi „descoperiri“
„Poporul Meu piere din lipsă de cunoaştere“ a spus Dumnezeu profetului Osea (4:6). Din păcate se constată şi astăzi la mulţi creştini o lipsă de cunoaştere a gândurilor lui Dumnezeu. Câţi credincioşi sunt în stare să explice ce vrea să spună Sfânta Scriptură, mai ales Noul Testament cu privire la „prorocire“? Cunoaşterea gândului Scripturii este condiţia de bază pentru a putea face faţă închipuirilor şi exprimărilor greşite. Pentru o înţelegere clară a prorociei trebuie să cunoaştem gândurile lui Dumnezeu din Cuvântul Său.
Mulţi creştini sunt impresionaţi de afirmaţiile corintenilor despre aşa-zisele „prorociri“ şi „descoperiri“ şi chiar le urmează. Toţi avem nevoie de cumpătare şi exemplul credincioşilor din Bereea este bun de urmat şi astăzi. Când apostolul cel mare, Pavel, le-a propovăduit Evanghelia, ei au primit Cuvântul cu mare bucurie. însă tot odată cercetau zilnic Scripturile ca să vadă dacă ce li se spunea este aşa (Faptele Apostolilor 17:11 ).
Prorociri
Să vedem mai întâi ce spune Noul Testament despre profeţi (greceşte prophetes), profeţie sau prorocire (greceşte propheteia) şi a proroci (greceşte propheteuo). Toate aceste cuvinte în limba greacă au aceeaşi rădăcină de cuvinte. Părerea obişnuită dar greşită este aceea că un profet ar fi cineva care spune mai dinainte lucruri viitoare. Dacă citim însă cărţile vechi testamentale ale profeţilor Iona şi Hagai constatăm că ei au exprimat puţine lucruri viitoare sau chiar nici unul. Iona avea de la Dumnezeu misiunea să cheme la pocăinţă pe locuitorii din Ninive. Am putea spune că el a fost un „evanghelist“.
Şi Hagai a fost însărcinat de Dumnezeu să îndrepte spre Domnul pe cei din rămăşiţa lui Israel care obosise şi ajunsese asemănătoare cu lumea. Numai ultima sa expresie din cele patru conţine o prevedere despre timpul de la sfârşit şi despre Mesia (Hagai 2:21-23 ).
Este adevărat că majoritatea profeţilor din Vechiul Testament ca Ieremia, Isaia, Ezechiel şi Daniel au spus dinainte lucruri viitoare. Dar acesta nu este semnul de recunoaştere principal al unui profet. Un Ilie şi un Elisei au vorbit în primul rând cugetului poporului. Ilie spunea la începutul lucrării sale: „Viu este Domnul, Dumnezeul lui Israel în faţa căruia eu stau“. Acesta este semnul de recunoaştere a unui profet şi anume a sta în prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu, în părtăşie reală cu El. Din această împărtăşire cu Dumnezeu, el poate să spună care sunt gândurile lui Dumnezeu şi poate pune în lumină starea prezentă a celor care primesc vestea.
Aşa a pretins şi Petru de la credincioşi: „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească aşa ca şi cum ar fi cuvintele [expresiile] lui Dumnezeu…“ (1. Petru 4:11 ); aceasta înseamnă cuvinte pe care le primeşte din părtăşia practică pe care o are cu Dumnezeu şi care se potrivesc exact cu starea ascultătorilor, încât ating cugetul. Cuvântul grecesc logion, care este tradus prin „cuvinte“, desemnează şi vorbirea (proverbele dumnezeilor, în greacă orakel) zeilor greci păgâni.
Slujba (lucrarea) unui învăţător este folositoare pentru cei care sunt duhovniceşti şi au interes pentru lucrurile Domnului. Slujba profetului însă atinge cugetele neduhovniceşti şi ale celor care au devenit indiferenţi. „Dar dacă toţi prorocesc şi intră vreun necredincios sau vreunul simplu, el este încredinţat de toţi, este judecat de toţi. Tainele inimii lui sunt descoperite, aşa că va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu şi va mărturisi că, în adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru“ (1. Corinteni 14:24-25 ).
După această explicaţie scurtă putem să înţelegem corect cele spuse despre prorocire în 1. Corinteni 14 . în acest capitol, apostolul avertizează corintenii despre supraevaluarea vorbirii în limbi (să nu dea valoare mai mare vorbirii în limbi) şi îi îndeamnă să dorească prorocia. „Urmăriţi dragostea şi să doriţi cu înflăcărare manifestările duhovniceşti, dar mai ales să prorociţi“ (1. Corinteni 14:1 ). Prorocirea este un dar de har al lui Dumnezeu. Spre această slujbă să se îndrepte dorinţa lor în primul rând. El spune că acela care proroceşte stă în legătură intimă cu Domnul. Cine face lucrarea în acest mod „vorbeşte oamenilor spre zidire, sfătuire şi mângâiere … dar cine proroceşte zideşte biserica“ (1. Corinteni 14:3-4 ). „Cât despre proroci, să vorbească doi sau trei şi ceilalţi să judece … Fiindcă puteţi să prorociţi toţi, unul după altul, pentru ca toţi să capete învăţătură şi să fie încurajaţi.“ (1. Corinteni 14:29,31 ).
Această lucrare (slujbă) are ca scop mai mult decât toate celelalte creşterea practică a vieţii de credinţă a bisericii. De aceea înţelegem bine de ce apostolul scrie corintenilor: „Cine proroceşte este mai mare decât cine vorbeşte în limbi“ (1. Corinteni 14:5 ). Dar şi această slujbă (lucrare) este supusă sentinţei (judecăţii, părerii) celorlalţi credincioşi.
După mărturia Noului Testament, această slujbă profetică a fost exercitată şi de surori (Faptele Apostolilor 21:9 ), dar numai în afara strângerilor de credincioşi, fiindcă după Cuvântul lui Dumnezeu, femeilor li se cuvine să tacă în biserici (1. Corinteni 14:34-35 ).
Descoperiri
Darul profetului a avut în timpul de întemeiere a Bisericii lui Dumnezeu pe pământ o poziţie deosebită care s-a asemănat cu cea a apostolilor, în 1. Corinteni 12:28-29 , în succesiunea darurilor, profeţii sunt numiţi pe locul doi, după apostoli: „Şi Dumnezeu a rânduit în biserică, întâi, apostoli; al doilea, proroci; al treilea, învăţători“ (compară cu Efeseni 4:11 ). În Efeseni 2:20 , apostolii şi profeţii sunt arătaţi ca fiind temelia lucrării de zidire dumnezeiască: „fiind zidiţi pe temeliaapostolilor şi prorocilor…“. Explicaţia pentru poziţia aceasta deosebită pe care o ocupau profeţii împreună cu apostolii o găsim în Efeseni 3:5 . Acolo este vorba de taina lui Hristos care nu a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, aşa cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi proroci ai lui Hristos prin Duhul.
Aceşti profeţi ai Noului Testament au primit descoperiri din partea lui Dumnezeu care erau necesare pentru construcţia (zidirea) şi învăţarea Bisericii lui Dumnezeu. Lucrurile care erau descoperite profeţilor şi apostolilor au fost până atunci taine ascunse în Dumnezeu. În ele a fost desfăşurată (dezvoltată) înţelepciunea lui Dumnezeu pentru credinciosul timpului de acum (1. Corinteni 2:7 ) şi toată bogăţia slavei lui Dumnezeu este desfăşurată în această taină (Coloseni 1:26 ). Se vorbeşte de taina Evangheliei (Efeseni 6:19 ) şi de taina lui Hristos (Efeseni 3:4 ; Coloseni 4:3 ). Această taină conţine slava lui Hristos, a Fiului Omului la dreapta lui Dumnezeu şi unirea credincioşilor care aparţin de Trupul Său, cu El, care este dat ca fiind cap peste toate lucrurile Bisericii.
Toate adevărurile care sunt legate de această taină minunată au fost descoperite prin Duhul lui Dumnezeu profeţilor Noului Testament. Aceasta nu s-a întâmplat dintr-o dată, ci în primii ani ai creştinismului. Pavel a fost o unealtă deosebită, un vas ales pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru acest scop. Corespunzător administraţiei harului lui Dumnezeu i-a fost făcut cunoscut prin descoperire această taină (Efeseni 3:2 ). Dumnezeu i-a dăruit o înţelegere deosebită în taina lui Hristos (Efeseni 3:4 ), i-a dat harul de a vesti neamurilor bogăţiile nepătrunse ale lui Hristos şi să pună în lumină înaintea tuturor care este administrarea acestei taine ascunse de veacuri în Dumnezeu, care a creat toate (Efeseni 3:8-9 ).
Prin comunicarea acestor taine în legătură cu Hristos şi cu Biserica (Adunarea) Sa, cercul descoperirilor lui Dumnezeu s-a închis. Ca slujitor al Bisericii, Pavel a fost chemat de Dumnezeu să întregească Cuvântul lui Dumnezeu (Coloseni 1:25 ). El a adus la lumină tainele lui Dumnezeu până atunci necunoscute. El a fost ultimul scriitor al Noului Testament, în sensul că după el nu au mai fost descoperite lucruri noi referitoare la punerea temeliei.
În timpul când Noul Testament nu a fost încă terminat, s-au mai dat descoperiri. Despre acestea este vorba şi în 1. Corinteni 14 . Pavel scrie: „în adevăr, fraţilor, de ce folos v-aş fi eu dacă aş veni la voi … şi cuvântul meu nu v-ar aduce nici descoperire, nici cunoştinţă, nici prorocie, nici învăţătură?“. Acest îndemn este împărţit în patru părţi diferite:
• Descoperirea este comunicarea adevărurilor noi până atunci necunoscute.
• Cunoştinţa este cunoaşterea gândurilor dumnezeieşti (compară cu 1. Corinteni 12:8 ).
• Prorocia poate să conţină descoperirea unor lucruri viitoare, dar poate să fie numită şi iluminarea cugetului ascultătorilor, aşa cum am văzut. Prorocirea şi descoperirea nu sunt deci acelaşi lucru.
• Învăţătura este instruirea în gândurile lui Dumnezeu, mai ales explicarea (expunerea) Sfintei Scripturi.
În timpul de dinaintea întregirii Noului Testament au fost adesea descoperiri (1. Corinteni 14:26,30 ). De când cercul descoperirilor dumnezeieşti a fost închis de scriitorii Noului Testament, nu mai există descoperiri noi. Pavel a fost unealta prin care a fost întregit Cuvântul lui Dumnezeu, în ultima carte a Bibliei scrie clar: „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta, că, dacă va adăuga cineva la ele, Dumnezeu îi va adăuga nenorocirile scrise în cartea aceasta. Şi dacă scoate cineva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta“ (Apocalipsa 22:18-19 ).
Să sintetizăm încă o dată ceea ce este spus în Noul Testament despre descoperire şi prorocire.
1. Descoperire înseamnă comunicarea unor gânduri noi ale lui Dumnezeu, până acum necunoscute. După întregirea Noului Testament nu mai există descoperiri noi în legătură cu adevărul creştinismului.
2. Prorocire sau slujbă profetică este vorbirea lucrată de Duhul Sfânt din părtăşia nemijlocită cu Dumnezeu, pentru a atinge cugetele ascultătorilor şi pentru a-i zidi. în măsura în care era vorba de comunicarea unor adevăruri noi în timpul formării Noului Testament, această slujbă a fost asemănătoare cu cea a descoperirii şi atunci sunt valabile cele spuse la punctul 1.
Însă dacă este vorba de cuvintele (expresiile) lui Dumnezeu (1. Petru 4:11 ), Cuvântul lui Dumnezeu este îndreptat spre inimi şi cugete pentru a le pune în lumina Sa. Noi credem că această slujbă se poate face şi astăzi. Numărul mare al aşa-ziselor „descoperiri“ sau „prorociri“ care nu s-au adeverit (nu s-au întâmplat), vorbite de profeţii creştini moderni, ar trebui să aducă la realitate pe fiecare creştin care îşi găseşte plăcerea în aceste lucruri. De fapt mai există multe prorociri şi promisiuni ale lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură care îşi aşteaptă împlinirea. Despre ele însă apostolul spune: „Şi avem cuvântul prorociei şi mai sigur, la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre. Mai întâi să ştiţi că nici o prorocie din Scriptură nu se interpretează singură. Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oameni sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit conduşi de Duhul Sfânt“ (2. Petru 1:19-21 ).
Aşa-zisele „vindecări prin rugăciune“
Cine nu a auzit discuţii despre aşa-zisele „vindecări prin rugăciune“? Acestea sunt o tematică de discuţii aproape de nesecat. Constatăm însă că acest cuvânt nici nu-l găsim în Sfânta Scriptură. Vrem să atenţionăm că este un pericol ca prin expresii care nu sunt după (sau în) Biblie să se nască gânduri care nu sunt potrivite gândului lui Dumnezeu.
Aşa se pare că stau lucrurile şi cu vindecarea prin rugăciune. Mereu se aude întrebarea: „Nu poate oare astăzi Dumnezeu să mai facă minuni“? Ca răspuns vreau să amintesc o întâmplare care s-a petrecut recent într-o familie din Germania. La o mamă tânără cu mai mulţi copii s-a constatat cancer. Au urmat multe consultaţii şi analize al căror rezultat a fost: cancer într-un stadiu foarte avansat. Pentru operaţia care promitea puţin succes de reuşită, femeia creştină a fost trimisă într-o clinică universitară dintr-un oraş îndepărtat. Ea era complet liniştită, cu încredere în Domnul ei. Soţul şi familia însă se rugau cu stăruinţă neîncetat şi cu mare credinţă pentru sănătatea ei. La scurt timp după internarea în spitalul universitar, profesorul i-a comunicat că analizele făcute recent nu mai arată semne de cancer. Medicii au stat în faţa unei dileme. Femeia a ştiut şi a mărturisit că aici a intervenit Dumnezeu. Ea s-a întors sănătoasă acasă şi astăzi este în mijlocul familiei ei. Mulţumim lui Dumnezeu că şi astăzi mai face minuni. Putem oare ca din această realitate să tragem concluzia că există un dar de vindecare prin rugăciune? Vrem să lăsăm ca şi în această direcţie să vorbească Sfânta Scriptură.
Argumentele aşa-ziselor „vindecări prin rugăciune“
Aproape mereu aceleaşi argumente sunt citate pentru aşa-zisele „vindecări prin rugăciune“. În primul rând se spune că cel credincios nu trebuie să fie bolnav, deoarece vindecarea este inclusă în mântuire. Pentru aceasta se citează adeseori Isaia 53:4-5 . Aceste versete sunt citate parţial în Matei 8:17 şi 1. Petru 2:24 . În Matei 8 , Domnul a vindecat pe toţi cei care sufereau „ca să se împlinească ceea ce a vorbit profetul Isaia…“.
În viaţa Sa, Domnul Isus Se făcea una cu poporul Său pământesc Israel şi cu suferinţele lui. însă acesta nu este sensul adânc, adevărat al prorociei lui Isaia. Cuvântul „ca să fie“ (greceşte hopos) arată mereu în Evanghelia după Matei că cele întâmplate se află în cadrul prorociei citate, însă nu în sensul complet şi unic al ei (compară Evanghelia după Matei 2:23 ), ci în contrast cu expresia „în vederea“ care este folosită atunci când prorocirea într-adevăr s-a adeverit (compară Matei 1:22 ; 2:15 ; 4:14 ; 21:4 ).
Sensul adevărat al prorociei lui Isaia ne este explicat în 1. Petru 2:24 : „El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru dreptate; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi“. Aici Cuvântul lui Dumnezeu, în Noul Testament ne spune că vindecarea nu se înţelege trupeşte, ci duhovniceşte. Este vorba aşadar de păcatele noastre. Mileniul va aduce împlinirea textuală (fizică).
În al doilea rând se citează adesea Evrei 13:8 : „Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci“. Aceste cuvinte se explică, parcă ar însemna că nu este sfârşit de minuni şi semne. După acest citat înseamnă că Marcu 16:18 şi Ioan 14:12 au valabilitate întotdeauna şi pentru fiecare. Se poate spune: Domnul Isus a iertat păcatele în trecut şi le iartă în prezent. Dar le iartă şi în veşnicie? Aceasta ar fi consecinţa logică, dacă am explica versetul acesta aşa. Dar vedem cât de periculoase sunt argumentele superficiale. Da, Domnul este mereu acelaşi, dar lucrează El oare mereu în acelaşi mod? Lucrările lui Dumnezeu sunt oare aceleaşi în Vechiul Testament ca şi în Noul Testament? Timpul harului este oare asemănător cu timpul împărăţiei de o mie de ani? Şi este oare începutul şi sfârşitul Ekklesiei (Adunării) lui Dumnezeu în unitate şi putere, în toate domeniile de comparat cu timpul de astăzi în care vedem în creştinism dezbinare şi declin duhovnicesc? La „vorbirea în limbi“ am văzut deja despre particularităţile vremii de început a Ekklesiei.
În al treilea rând se spune, bazându-se pe Cuvântul lui Dumnezeu: Dumnezeu ascultă rugăciunea credinţei chiar dacă este vorba de vindecare de bolnavi (compară Ioan 14:13 ; 1. Ioan 5:14 ; Iacov 5:15 ). Da, Dumnezeu ascultă rugăciunile copiilor Lui. Din Cuvântul lui Dumnezeu şi din practica noastră ştim însă că Dumnezeu nu ascultă toate rugăciunile noastre. Rugăciunea lui Ezechia cel bolnav a fost ascultată şi el s-a făcut sănătos (Isaia 38:1-5 ). Rugăciunea lui David pentru copilul său avut în adulter cu Bat-Şeba nu a fost ascultată (2. Samuel 12:15-18 ). Dumnezeu răspunde la fiecare rugăciune, însă aceasta nu este acelaşi lucru cu ascultarea. Adesea nu ştim ce şi cum să cerem şi câteodată cerem lucruri rele sau chiar lucruri care contrazic Cuvântul lui Dumnezeu. Pe acestea, Dumnezeu nu le poate asculta pentru binecuvântarea noastră. Versetele des citate din Ioan 14:13-14 şi 1. Ioan 5:14 vorbesc de rugăciunea în Numele Domnului Isus şi după voia lui Dumnezeu. În Matei 18 .19 mai găsim rugăciunea a doi care se învoiesc să ceară un lucru. În toate cele trei cazuri ascultarea rugăciunii este spusă dinainte ca fiind sigură.
Cum stă problema în realitate? Ajunge ca să spunem în rugăciune: „Cerem acest lucru în Numele lui Isus“ ca să fim ascultaţi? Sau care sunt cuvintele prin care am putea veni la Tatăl în puterea şi părtăşia Domnului nostru? Se poate spune acest lucru la fiecare rugăciune pentru bolnav?
În Ioan 15:7 ascultarea rugăciunilor noastre se face în dependenţă de rămânerea în El şi de rămânerea cuvintelor Lui în noi. Aceasta înseamnă să trăim în părtăşie cu gândul şi voia Domnului, să cunoaştem Cuvântul Său şi să umblăm după el. Aceasta este o măsură foarte mare pentru viaţa noastră şi pentru ascultarea rugăciunilor noastre. Putem spune mereu că şi noi corespundem acestei măsuri?
În Matei 18:17 avem referiri la mustrare în biserică. Să nu trecem cu vederea peste acest adevăr. Altfel doi creştini ar putea mereu să se unească într-o problemă şi să se roage împreună pentru ea şi întotdeauna ei să nu fie ascultaţi, chiar dacă cererile lor sunt corecte.
În Matei 21:22 şi Marcu 11:24 nu este nici o condiţie în afară de credinţa celui ce se roagă. Această credinţă trebuie să aibă o temelie puternică. Noi credem în Dumnezeu, în lucrarea Domnului Isus de pe Golgota şi în mântuirea noastră veşnică, nu fiindcă ne-a pătruns o convingere oarecare, ci fiindcă stăm pe temelia tare a Cuvântului lui Dumnezeu descoperit! Ca să ne rugăm fără îndoială avem nevoie de o temelie biblică pentru credinţa noastră.
Vindecări de bolnavi de către Domnul Isus
Cele mai multe întâmplări despre vindecări de bolnavi din Biblie le găsim în Evanghelii, în care ne este descrisă viaţa şi moartea Domnului şi Mântuitorului nostru. Începând cu vindecarea fiului unui funcţionar al împăratului din Ioan 4 până la vindecarea celor doi orbi (Matei 20 , Marcu 10 , Luca 18 ), găsim descrisă vindecarea a 32 de persoane. În afară de acestea, Domnul Isus a mai vindecat o mulţime de oameni a căror istorie ne este descrisă separat (compară Matei 8:16 ; 14:34 ; 15:29 ).
Dumnezeu era în Persoana Fiului Său devenit om pentru poporul Său Israel şi într-o lume bântuită de păcat şi de urmările lui. Unde a umblat Isus au fost înviaţi morţi, bolnavii s-au făcut sănătoşi, săracilor le-a dat de mâncare şi păcătoşii au fost aduşi la credinţa vie. „Puterea Domnului era prezentă pentru a-i vindeca“ (Luca 5:17 ). „Şi tot poporul căuta să se atingă de El, pentru că din El ieşea o putere care-i vindeca pe toţi“ (Luca 6:19 ). Această putere a lui Dumnezeu este un semn de recunoaştere semnificativ al activităţii Domnului. Când o femeie cu scurgere de sânge a atins cu credinţă poala hainei lui Isus ca să fie vindecată, El a întrebat: „S-a atins cineva de Mine, căci am simţit că a ieşit din Mine o putere“ (Luca 8:46 ).
Mai târziu, în Faptele Apostolilor, din mărturia ucenicilor mereu iese în evidenţă că Domnul a fost un om „adeverit de Dumnezeu înaintea voastră prin minunile, semnele şi lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru“ (Fapte 2:22 ) şi că „Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi cei care erau înrobiţi puterii Diavolului; căci Dumnezeu era cu El“ (Fapte 10:38 ).
Descoperirea puterii lui Dumnezeu a fost un semn de recunoaştere a lui Hristos în timpul umblării Sale pe pământ, căci în El, Dumnezeu la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit nouă. Aici căutăm să ne ocupăm numai de vindecarea bolnavilor prin El. Cât de clar a reieşit prin aceasta că Domnul era trimis de Dumnezeu! În cele mai multe cazuri era numai voia Domnului, care era activ când oamenii veneau la El pentru a fi vindecaţi (Marcu 1:25 ; 3:20 ; 5:1 ; 9:14 ; Luca 5:12 ; 17:11 ; Matei 9:27 ; Marcu 8:22 ; 10:46 ).
Dar atunci când bolnavii, în credinţa lor căutau mai mult decât eliberarea de suferinţele trupeşti, in text nu găsim cuvinte care sunt folosite obişnuit pentru „vindecare“ (greceşte iaomai şi therapeuo), ci un cuvânt care înseamnă „scăpare“ sau „mântuire“ (greceşte sozo). Acest cuvânt este folosit şi în epistole pentru a arăta mântuirea sufletelor.
Când femeia cu scurgere de sânge L-a atins prin credinţă pe Domnul Isus şi a fost vindecată, a căzut înaintea Lui şi a spus poporului ce s-a întâmplat. Atunci Domnul a spus: „îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a vindecat [sau mântuit]; du-te în pace“. Tot aşa scrie şi despre cel demonizat că a fost vindecat. După ce Domnul i-a spus să meargă acasă şi să povestească cât de mult a făcut Dumnezeu pentru el, a plecat şi a vestit prin toată cetatea tot ce-i făcuse Isus (Luca 8:36-39 ).
Despre Bartimeu cel orb de asemenea citim că după vindecare Domnul îi spune: „Du-te! Credinţa ta te-a mântuit. îndată orbul şi-a căpătat vederea şi a mers după Isus“ (Marcu 10:52 ).
În aceste cazuri deosebite este clar de recunoscut că, credinţa celor vindecaţi a fost îndreptată nu numai spre vindecarea trupească, ci că pe baza acestei credinţe a lor au primit şi vindecarea. Credinţa lor era în primul rând nu pentru sănătatea trupului, ci era credinţa unor oameni care ştiau că erau pierduţi fără Hristos.
Darurile de vindecare biblice
Cum am văzut deja la tratarea aşa-zisei „vorbiri in limbi“, Domnul înălţat şi slăvit a dat alor Săi felurite daruri ale harului. Nu toate aveau ca ţintă răspândirea Evangheliei şi zidirea credincioşilor, ci unele din ele trebuiau, ca daruri de semne deosebite, să facă să lumineze puterea şi slava lui Dumnezeu. Aceasta este valabil în mod deosebit pentru darurile harului de vindecare. Şi Domnul le aminteşte în Marcu 16:17-18 : „Iată semnele care vor însoţi pe cei care vor crede”.
Când Petru şi Ioan au vindecat în templu pe un olog, cei mai mari ai poporului trebuiau să recunoască aceasta ca o minune vădită (Faptele Apostolilor 4:16; 4:30; 8:6). În Faptele Apostolilor 5:15-16 , de la Petru pleacă aceeaşi putere ca de la Isus Hristos, „aşa că scoteau pe bolnavi chiar pe străzi”.
Asemănător se spune şi despre Pavel în Faptele Apostolilor 19:11-12 : „Şi Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel”. Nu este aceasta o dovadă (adeverire) a cuvintelor Domnului din Ioan 14:12 : „Cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu, ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu mă duc la Tatăl“? Despre Domnul nu citim nicăieri că prin umbra Lui sau prin hainele Sale s-au vindecat bolnavi.
Din aceste locuri şi din altele din Faptele Apostolilor reiese în primul rând clar că vindecarea bolnavilor se reducea numai la arătarea puterii lui Dumnezeu care era activă în apostoli potrivit promisiunilor Domnului.
De o credinţă puternică la un bolnav citim numai într-un singur loc, şi anume Faptele Apostolilor 14:9 . Când Pavel a văzut că ologul din Listra avea credinţa de a fi mântuit, el a zis cu glas tare: „Scoală-te drept în picioare“. Aici se pare că omul acela a venit şi la credinţă, aşa cum am văzut mai sus. în al doilea rând, din aceste locuri reiese că cei vindecaţi erau necredincioşi şi nu erau dintre cei mântuiţi (vezi Faptele Apostolilor 4:30 ; 8:6-7 ; 9:33-35 ; 28:8-9 ).
Peste aceste două semne de recunoaştere se trece cu vederea de către cei care se ocupă cu vindecarea prin rugăciune în zilele noastre. Vindecările au loc de cele mai multe ori la credincioşii de la care se aşteaptă o credinţă mare în vindecare. Puterea stă aşadar nu în cel care vindecă, ci în cel care este bolnav! Dacă vindecarea nu reuşeşte, atunci cel bolnav este vinovat, fiindcă nu a avut destulă credinţă.
În această legătură ne mai amintim că în Noul Testament scrie de cel puţin cinci credincioşi care erau bolnavi, dar nu au fost vindecaţi nici de Domnul Isus şi nici de apostoli.
Lazăr: „Lazăr cel bolnav era fratele ei…“ învierea lui de către Domnul nu a schimbat nimic din realitatea că s-a îmbolnăvit. Această boală era spre slava lui Dumnezeu (Ioan 11:4 ).
Epafrodit: „Căci dorea mult să vă vadă pe toţi şi era foarte mâhnit, pentru că aflaserăţi că a fost bolnav. într-adevăr, a fost bolnav şi foarte aproape de moarte, dar Dumnezeu a avut milă de el…“ (Filipeni 2 .26-30). Pavel nu a văzut ca ceva de la sine înţeles ca să-l vindece pe acest slujitor.
Trofim: „Pe Trofim l-am lăsat bolnav în Milet“. Nici el nu a fost vindecat de către Pavel.
Timotei: „Să nu bei numai apă, ci să foloseşti şi puţin vin, din cauza stomacului tău şi a deselor tale îmbolnăviri“ (1. Timotei 5:23 ). Nu putea oare Pavel să-1 vindece pe acest slujitor credincios?
Dorca: „În vremea aceea s-a îmbolnăvit şi a murit“. Mai târziu a fost înviată de Petru, dar a rămas realitatea că ea s-a îmbolnăvit şi a murit.
Aceste cazuri de boli la credincioşi dovedesc că darurile harului de vindecare au fost semne prin care a fost descoperită puterea lui Dumnezeu la cei necredincioşi. Credinciosul se ştie în mâna Dumnezeului şi Tatălui său.
Să ne ocupăm acum de singura scrisoare în care se vorbeşte de darurile harului de vindecare. Ca şi vorbirea în limbi, tot aşa şi darul vindecării este amintit numai în 1. Corinteni 12:9,28,30 . Mereu este vorba numai de darurile harului de vindecare, la plural, parcă nu ar fi vorba de o capacitate continuă, ci este vorba doar de daruri date de la caz la caz. La fel ca şi despre celelalte daruri, se spune şi despre acesta la sfârşitul capitolului: „Toţi au daruri de vindecări?“. Răspunsul este şi aici: Nu. Erau dovezi deosebite ale puterii lui Dumnezeu, pe care nu fiecare credincios le poseda.
Şi pentru aceste semne de vindecare sunt valabile cele spuse în Evrei 2:4 : „în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi felurite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt împărţite după voia Sa“. Domnul a promis apostolilor că vor face lucruri mari. Aşa cum am văzut în Faptele Apostolilor, promisiunile Lui s-au dovedit textual. După ce Cuvântul lui Dumnezeu a fost întregit (Coloseni 1:25 ), lucrarea lui Dumnezeu sub formă de semne puternice nu a mai fost neapărat necesară.
Rugăciune şi vindecare în Iacov 5:14-16
Un text biblic des citat este Iacov 5:14-16 : „Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe bătrânii adunării şi ei să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în Numele Domnului. Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica; şi dacă a făcut păcate îi vor fi iertate“. Punctul esenţial aici este pe cel bolnav. El stă la mijloc şi de la el pleacă toate. Aici nu putem vorbi de o minune, adică o influenţă directă a puterii lui Dumnezeu. în afară de aceasta să nu uităm că această scrisoare este scrisă într-o perioadă de trecere, chiar la începutul Bisericii (Adunării), şi anume către cele 12 seminţii ale lui Israel în care se aflau mulţi credincioşi creştini. La iudei erau bătrâni ai adunării (Exod 24:9 ) şi în prima perioadă a Bisericii au fost rânduiţi bătrâni de către apostoli în diferite locuri (vezi Faptele Apostolilor 14:23 ; Tit 1:5 ). Astăzi nu mai are nimeni autoritate pentru acest lucru. în sensul acesta, cum scrie în Iacov, nu mai pot fi chemaţi bătrânii de către un bolnav. Putem totuşi să chemăm pe unii fraţi credincioşi plini de credinţă, care fac şi astăzi slujba de bătrâni, să se roage pentru noi.
În continuare este scris că bătrânii (presbiterii) să-l ungă cu untdelemn. Untdelemnul a fost folosit în antichitate în medicină. În Marcu 6:13 ucenicii ungeau pe mulţi bolnavi cu untdelemn şi îi vindecau. Samariteanul, în Luca 10:34 , turna untdelemn (un fel de alifie) şi vin (material pentru dezinfectare) pe rănile celui lovit de tâlhari.
Isaia se plânge în vorbire figurată că rănile poporului nu au fost alinate cu untdelemn (vezi Isaia 1 .6). Aici, untdelemnul nu are însemnătate figurativă (ca semn al Duhului Sfânt) şi nici atât însemnătatea sacramentală a ultimei ungeri. Cuvântul grecesc aleipho întrebuinţat aici se foloseşte în Noul Testament numai pentru ungeri exterioare trupeşti, pe când un alt cuvânt chrio se foloseşte pentru ungerea din partea lui Dumnezeu.
Iacov spune aşadar simplu, să fie folosit untdelemnul (care de obicei era folosit ca material de bază pentru un amestec cu diferite plante medicinale) şi să se roage. Aici în nici un caz nu se învaţă ca să renunţăm la ştiinţa medicală şi să ne încredem în „vindecarea prin rugăciune“, ci tocmai contrariul. Însă cunoştinţele medicale, care indirect sunt şi ele un dar de la Dumnezeu, să nu fie folosite fără rugăciune către Dumnezeu.
Atunci Iacov arată că rugăciunea credinţei îl va vindeca (mântui) pe cel bolnav şi Domnul îl va îndrepta (însănătoşi) şi dacă a făcut păcate îi vor fi iertate. În afară de aceasta îi mai îndeamnă pe cei bolnavi să-şi mărturisească păcatele şi le spune la toţi să se roage unii pentru alţii ca să fie vindecaţi. El vede o legătură între păcat şi boală. Cuvântul „vindecă“ arată că nu se potriveşte pentru fiecare boală. Există boli de origine organică şi boli care provin din cauza unor păcate pentru care Dumnezeu mustră pe ai Săi. Când pacientul (bolnavul) vorbea cu presbiterii despre boala lui, trebuia luat în considerare şi faptul că motivul bolii putea să fie un păcat.
Dacă într-adevăr lucrurile stăteau aşa, atunci păcatele trebuiau mărturisite. Aceasta nu trebuia să fie făcută în public, dar în orice caz înaintea persoanelor faţă de care s-a păcătuit.
Un exemplu deosebit de clar că bolile pot fi o urmare a unor păcate oarecare găsim în 1. Corinteni 11:30 . În Biserica din Corint, unii fraţi şi surori mâncau şi beau judecata lor proprie, fiindcă ei la Masa Domnului nu vedeau în pâine şi vin Trupul Domnului. Din pricina aceasta între ei erau mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi erau chiar adormiţi (morţi).
Dacă ieşea clar la lumină că motivul bolii erau anumite păcate, atunci o mărturisire şi o rugăciune statornică puteau să-l vindece pe cel bolnav, fiindcă mai întâi a fost îndepărtată cauza bolii potrivit voii lui Dumnezeu. Acest principiu este valabil şi astăzi. Unele boli, mai ales suferinţe sufleteşti se trag de la păcate necurăţate. Aici credinciosului nu-i ajută nici o psihiatrie şi psihologie, ci numai o mărturisire potrivită în faţa lui Dumnezeu a păcatelor ascunse. Păcate din acestea pot fi voia personală şi mândria.
În sfârşit, să mai amintim în acest context un verset despre care s-a mai vorbit: 1. Ioan 5:14-17 . Aici ne este dată în primul rând promisiunea că rugăciunile care sunt după voia lui Dumnezeu vor fi ascultate precis, chiar dacă este vorba de un frate care a făcut un păcat prin care viaţa lui este în pericol. Este de la sine înţeles că aici, înainte trebuia mărturisit păcatul. Dar se vorbeşte de păcat care duce la moarte, pentru care, potrivit voii lui Dumnezeu nu mai este cazul să te rogi. Ce vrea să spună aceasta?
Un exemplu de păcat care a dus la moarte găsim în istoria lui Anania şi Safira în Faptele Apostolilor 5 şi altul în locul deja amintit în 1. Corinteni 11:30 . Se poate întâmpla ca unii copii ai lui Dumnezeu în viaţa lor să necinstească pe Tatăl lor atât de mult, încât mâna Lui plină de mustrare să îi ia de pe acest pământ prin moarte. Aici este vorba de moartea trupească şi nicidecum de condamnarea veşnică. Cât de serios este că într-un asemenea caz rugăciunea pentru vindecare nu este după voia lui Dumnezeu!
Cuprindem în trei puncte cele spuse în acest capitol:
1. Dumnezeu, care este stăpân peste viaţă şi peste moarte poate vindeca oricând într-un mod minunat pe bolnavi, fără intervenţie omenească. Însă cu încredere în Dumnezeu putem să ne folosim şi de cunoştinţele medicale.
2. Daruri ale harului de vindecare nou-testamentale au fost date de Dumnezeu la începutul Ekklesiei (Bisericii) unor unelte alese, ca o dovadă a puterii Sale pentru necredincioşi. Aceste vindecări erau semne ale lui Dumnezeu care nu presupuneau credinţă la cei vindecaţi.
3. Rugăciunea credinţei prin „presbiterii adunării“ poate şi astăzi să fie făcută într-o formă asemănătoare pentru bolnavii care doresc aceasta, dar trebuie clarificat dacă nu sunt păcate ascunse.
Fiţi plini de Duh
Nu vrem să încheiem această lămurire fără un cuvânt de încurajare. În capitolele anterioare, pentru unii cititori a fost poate prea ridicat degetul de avertizare al învăţătorului. Dar oare nu este astăzi foarte necesar ca toţi copiii lui Dumnezeu să se avertizeze reciproc de pericolele dinăuntru şi din afară?
Cu toate că este nevoie de avertizare faţă de pericolele fanatismului şi ale altor influenţe negative în mişcarea carismatică, recunoaştem la mulţi credincioşi adevăraţi dar rătăciţi în privinţa aceasta, dorinţa sinceră de a lăsa liberă conducerea Duhului Sfânt în viaţa lor. Că au deviat de la fundamentul sigur al Cuvântului lui Dumnezeu, am văzut mai înainte.
Dar pe de altă parte este un pericol serios pentru cei care vor să se ţină tare de cel „Drept“. Ei înşişi cad în capcana dogmatismului şi aceasta înseamnă că susţin păreri şi învăţături pentru care nu găsesc nici un temei în Sfânta Scriptură. Numai dacă rămânem alipiţi de Cuvântul lui Dumnezeu şi dacă luăm de acolo înţelepciunea şi puterea noastră, putem scăpa de fanatismul periculos pe de o parte şi de dogmatism pe de altă parte.
De aceea nu putem încheia această temă fără ca să arătăm ce spune Sfânta Scriptură despre Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt în cel credincios. Câteva puncte le-am văzut deja când am tratat botezul cu Duhul Sfânt. Cât de uscată şi fără putere este adesea viaţa noastră duhovnicească! Vrem de aceea să vedem ce izvor de putere este Duhul Sfânt.
Călăuzirea prin Duhul Sfânt
Sunt multe locuri în Noul Testament care ne arată exemple practice despre călăuzirea Duhului Sfânt, însă numai trei locuri ne învaţă categoric despre călăuzirea prin Duhul:
1. Ioan 16:13 : „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la Sine, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va vesti lucruri viitoare“. Aşa a spus Domnul Isus ucenicilor Săi, cu puţin timp înaintea venirii Duhului. Până atunci El a fost Acela care le-a explicat gândurile lui Dumnezeu. Acum trebuia să vină un alt Mijlocitor care să-i conducă prin tot adevărul lui Dumnezeu. Cum se întâmplă aceasta, aflăm din 1. Corinteni 2 . Planurile lui Dumnezeu sunt taine pentru cel care se află departe de El. Slujitorilor lui Dumnezeu le-au fost descoperite de prima dată aceste taine prin Duhul Sfânt şi au fost inspiraţi ca să le scrie. Dar fiindcă sunt gândurile lui Dumnezeu, numai acela poate să le înţeleagă care a primit Duhul lui Dumnezeu. Numai aşa este cineva în stare să cunoască şi să se bucure de bogăţiile binecuvântărilor dumnezeieşti.
2. Galateni 5:18 : „Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul nu sunteţi sub lege“. Viaţa unui israelit era reglementată pas cu pas de porunci. Mereu era în pericol să calce una din ele. Cu totul altfel este viaţa credinciosului. El are viaţa veşnică dumnezeiască şi un conducător (călăuză) în Duhul Sfânt care îi descoperă (deschide) Cuvântul lui Dumnezeu şi care vrea ca în toate situaţiile vieţii să-i dea indicaţii şi călăuzire. Libertatea creştină adevărată constă în a face numai voia lui Dumnezeu sub călăuzirea Duhului Sfânt, liber de jugul păcatului şi al legii. Aşa a fost la Domnul Isus şi aşa a spus El şi iudeilor. „Deci, dacă Fiul vă eliberează, veţi fi cu adevărat liberi“ (Ioan 8:36 ).
3. Romani 8:4 : „Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu“. Când Fiul veşnic al lui Dumnezeu născut pe acest pământ Şi-a început lucrarea în public, s-a spus despre El: „Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie“ (Luca 4:1 ). El, care pe baza smereniei Sale ca om a fost cel dintâi născut, ne pune în starea de fii şi de răspundere în toată mărimea ei. Ca fii ai lui Dumnezeu suntem predestinaţi să fim asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel dintâi născut dintre mai mulţi fraţi (Romani 8:29 ). Prin Isus Hristos, Dumnezeu Tatăl ne-a predestinat ca să fim fiii Săi. Noi suntem răscumpăraţi, făcuţi plăcuţi în Fiul Lui preaiubit, spre lauda slavei harului Său. Când Dumnezeu va aduce iarăşi în lume pe Cel dintâi născut, atunci toţi fiii lui Dumnezeu vor fi descoperiţi întregii creaţiuni (vezi Romani 8:29 ; Evrei 1:6 ). Acum avem sarcina morală să trăim în lumea aceasta întunecată, conştienţi de starea noastră atât de măreaţă de fii. Semnul de recunoaştere a fiilor lui Dumnezeu este că ei sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu. Această călăuzire prin Duhul Sfânt, despre care vorbesc cele trei texte amintite, nu se limitează la un „domeniu duhovnicesc“ care s-ar putea despărţi de viaţa de toate zilele cu grijile şi problemele ei. Este o victorie a Satanei care ne spune că ar exista domenii diferite în viaţa noastră, unul pământesc şi unul duhovnicesc, care trebuie despărţite unul de altul! Cât de uşor credinciosul ajunge până acolo încât se gândeşte că în domeniul pământesc trebuie să se lase condus numai de mintea lui, iar în domeniul duhovnicesc să se lase călăuzit de Duhul Sfânt. Nu, noi suntem după duh, suflet şi trup o proprietate a Domnului. Trupul nostru este Templul Duhului Sfânt şi în trupul acesta trebuie şi putem să slujim lui Dumnezeu şi să-L slăvim tot timpul (1. Corinteni 6:19-20 ).
Umplut cu Duhul Sfânt
Prin pecetluire, Duhul Sfânt locuieşte în fiecare copil al lui Dumnezeu (Efeseni 1:13 ; 4:30 ). Dar aceasta nu înseamnă a fi umplut cu Duhul. Umplerea cu Duhul nu este însă „a doua experienţă“ sau „a doua binecuvântare“, ci o deschidere şi o stare de pregătire zilnică. Pavel scrie către Efeseni: „Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh“ (Efeseni 5:18 ). Un om îmbătat stă complet sub influenţa alcoolului. Nu el însuşi, ci alcoolul este stăpânul vieţii lui. Aşa poate să ne stăpânească şi influenţa altor lucruri mai mărunte şi să ne sustragă de sub controlul Domnului şi al Duhului. Ce avertizare serioasă sunt cuvintele: „Nu vă îmbătaţi de vin!“.
Domnul Isus are dreptul să ne aibă sub controlul şi autoritatea Sa. El vrea prin Duhul Sfânt să ne influenţeze, să ne stăpânească şi să ne călăuzească. Pentru aceasta noi trebuie să ne deschidem inimile şi să ne predăm Lui conştienţi. Drumul spre acest adevăr este: „Fiţi plini de Duh“. Noi putem să ne comportăm faţă de Duhul ca unul care încredinţează casa lui altuia, dar câteva camere le ţine închise. La aceste încăperi oaspetele nu are acces. Dar aceasta n-o putem face faţă de Duhul Sfânt. El nu vrea să fie oaspete, ci proprietar şi stăpânitor care conduce toată viaţa noastră şi o formează pentru Domnul Isus Hristos. Fiecare încăpere a inimii noastre trebuie să fie deschisă.
Încă o dată vrem să amintim pericolul de a limita prezenţa Sa la domenii în care avem nevoie de El după părerea noastră. Ne ajunge dacă ne dăruieşte siguranţa că suntem copiii lui Dumnezeu, că ne bucurăm de dragostea Lui şi că ne foloseşte într-o anumită măsură în slujba Sa. Dar formaţia noastră, locul nostru de muncă, activităţile noastre sunt domenii în care îi interzicem intrarea! Nu-i permitem să călăuzească toată viaţa noastră şi să ne formeze inimile pentru Hristos. Ce trist!
Cum pot însă să devin plin cu Duhul Sfânt? Desigur, putem să ne rugăm pentru aceasta. Dar numai rugăciunea fără starea lăuntrică adevărată de a fi gata să ne predăm complet Domnului este periculoasă. Vrem să fim păziţi de orice duh de fanatism şi pe de altă parte şi de dogmatismul fără putere duhovnicească de viaţă.
Drumul spre umplerea cu Duhul Sfânt este de aceea nu numai rugăciunea serioasă, ci mai ales dăruirea Domnului Isus (să ne dăruim Lui)!
Suntem înclinaţi să ne punem pe noi înşine în faţă şi ne place să fim văzuţi de alţii ca nişte „credincioşi duhovniceşti“, pe când în ascuns este activ egoismul şi îngâmfarea. Numai dacă recunoaştem şi condamnăm fără cruţare rădăcinile rele ale mândriei, ale voinţei personale, ale lăcomiei etc., inimile noastre vor fi deschise şi libere pentru a lăsa pe Duhul Sfânt să lucreze în noi.
Puterea Duhului Sfânt
Numai dacă ne predăm fără rezerve Duhului Sfânt, obţinem putere. Cât de mult avem nevoie în zilele noastre de această putere duhovnicească!
Duhul Sfânt ne dă putere pentru a sluji Domnului. Diaconul Ştefan a fost un om plin de credinţă şi de Duh Sfânt (Faptele Apostolilor 6:58 ). În această putere de Duh el a îndeplinit mai întâi slujba lui de diacon. Puţin mai târziu, Domnul putea să-l folosească pentru o lucrare mult mai înaltă. Şi acolo el a fost plin de Duhul Sfânt. El L-a văzut pe Domnul în slavă. El a primit puterea să moară pentru Domnul lui.
Umplerea cu Duhul Sfânt dă şi bucurie. Cât de mulţi copii ai lui Dumnezeu nu se mai pot bucura în viaţa lor, pentru că refuză să se predea în întregime Domnului lor şi călăuzirii Duhului Sfânt!
Când iudeii l-au alungat pe Pavel şi pe însoţitorii săi din Antiohia, ucenicii au fost plini de bucurie şi de Duhul Sfânt (Faptele Apostolilor 13:52 ). În loc să se plângă de tratarea rea şi batjocoritoare care li s-a dat, ei se bucurau că puteau să umble pe urmele învăţătorului lor, pe care-L ştiau lângă ei (compară 1. Petru 4:12-14 ).
De multe ori ne lovim de problemele care ne înconjoară în aşa fel încât pierdem privirea de la Domnul. Atunci ne întristăm. „împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt“ (Romani 14:17 ). Această bucurie nu poate să rămână ascunsă. Ea nu este însă o zburdălnicie şi veselie, ci o bucurie statornică lăuntrică, odihnă care are izvorul în Hristos şi care ne întăreşte pe noi şi pe alţii. „ … fiţi plini de Duh, vorbind între voi cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului în (sau cu) inima voastră, mulţumind totdeauna Celui care este Dumnezeu şi Tatăl, pentru toate, în Numele Domnului nostru Isus Hristos“ (Efeseni 5:18-20 ).
sursa: https://comori.org/