Cum trebuie exercitată disciplina. R. K. Campbell

Categorie: Invataturi biblice
 

Ajungem acum la un aspect foarte important al subiectului nostru: în ce duh şi în ce fel trebuie să fie aplicată disciplina. Adunarea nu este o curte de justiţie unde se desfăşoară un proces pentru a judeca nedreptăţi după anumite legi. Dacă lucrăm astfel, părăsim complet domeniul harului unde ne aflăm înaintea lui Dumnezeu.

Să ne amintim ceea ce suntem

Cum a spus cineva: „Ar trebui să ne amintim ceea ce suntem în noi înşine, când vorbim de exercitarea disciplinei - este un lucru excepţional de solemn. Când îmi spun că sunt un biet păcătos mântuit doar prin har, bazându-mă numai pe Isus Hristos pentru a fi primit, josnic în mine însumi, este evident un lucru înspăimântător să mă ocup eu însumi de exercitarea disciplinei. Cui îi aparţine judecata, dacă nu lui Dumnezeu? Iată primul meu gând.

Iată-mă, nefiind nimic, în mijlocul persoanelor scumpe Domnului, pe care trebuie să le consider şi să le socotesc mai bune decât mine însumi, conştient de propria mea stare de păcat şi de nimicnicia mea înaintea Domnului; şi este vorba de exercitarea disciplinei! - este un gând foarte solemn. Aceasta apasă desigur cu putere asupra duhului meu. Un singur lucru mă eliberează de acest sentiment: prerogativa dragostei. Dacă într-adevăr dragostea conduce, nimic nu o va întoarce de la obiectivul ei ... Deşi este vorba de dreptate, ceea ce motivează purtarea este dragostea - dragostea în acţiune, pentru a asigura, deşi o poate costa, această binecuvântare care este sfinţenia în Biserică. Nu este o poziţie de superioritate în carne” (J. N. Darby).

Avem instrucţiunea din Galateni 6:1 : „Fraţilor, chiar dacă va fi căzut un om în vreo greşeală, voi, cei spirituali, îndreptaţi pe unul ca acesta cu duhul blândeţii, fiind atent la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu”. Într-un duh al blândeţii trebuie să ne ocupăm de cel care se rătăceşte, şi nu gândind că suntem mai buni decât el. Remarcaţi că scopul căutat este restaurarea.

Când Pavel le scrie corintenilor cu privire la răul nejudecat care era în mijlocul lor, îi mustră pentru că s-au îngâmfat şi nu s-au „mâhnit” mai degrabă, pentru ca cel care a făcut acest lucru să fie dat afară din mijlocul lor (1. Corinteni 5:2 ). Astfel vedem că mâhnirea şi o cercetare profundă a inimii, ar trebui să fie atitudinea adunării când cineva trebuie să fie dat afară ca fiind rău, descalificat pentru comuniunea cu adunarea. În loc de o acţiune rece, oficială, fariseică, ar trebui să existe întristare, smerenie, mărturisirea păcatului comun şi un sentiment de ruşine că un asemenea lucru a avut loc în casa lui Dumnezeu. Putem chiar să fim îndemnaţi să ne reproşăm de a fi trebuit să ajungem la acest act extrem care este darea afară. Ne-am ocupat suficient de cel care se îndepărta? Ne-am rugat pentru el? I-am dat un exemplu de evlavie? I-au fost date din belşug adevărate purtări de grijă pastorale? Toate aceste întrebări se vor naşte cu siguranţă în inimile care au cu adevărat conştienţa caracterului ruşinos al acestui caz.

Mai mult, în loc de a considera răul ca fiind al unui individ care se rătăceşte, adunarea ar trebui să-l ia asupra ei ca propriul ei păcat, în mărturisirea păcatului şi ruşinea tuturor. Pavel le scrie corintenilor: „Şi nu v-aţi mâhnit” (1. Corinteni 5:2 ). Era păcatul lor, erau toţi identificaţi cu el precum o familie întreagă este cu ruşinea unuia din membrii ei.

J.N. Darby a scris: „Dacă adunarea nu s-a identificat mai întâi cu păcatul individului, nu este nicidecum pregătită pentru a exercita disciplina, nici în stare să o facă. Dacă nu o face în acest mod, ea adoptă o formă legală, care nu va fi administrarea harului lui Dumnezeu. Biserica nu a fost niciodată în stare să exercite disciplina atât timp cât păcatul individului nu a devenit păcatul Bisericii, recunoscut ca atare - cred că nicio persoană şi nicio grupare de creştini nu poate exercita disciplina, fără a avea conştiinţa curată de a fi simţit puterea răului şi a păcatului înaintea lui Dumnezeu, ca şi cum l-ar fi făcut ei înşişi. Atunci ei o fac considerând că este necesar pentru a se curăţi”.

În Vechiul Testament, preoţii trebuiau să mănânce jertfa pentru păcat a poporului într-un loc sfânt (Levitic 10:17-18 ). Trebuiau să poarte nelegiuirea adunării şi să facă ispăşire pentru ea. Aceasta este pentru noi o imagine a duhului slujirii preoţeşti, când ne identificăm cu păcatul altuia şi pledăm la Tatăl ca preot, pentru ca dezonoarea adusă Trupului lui Hristos, ale cărui mădulare suntem, să fie îndepărtată.

Când apostolul le scrie cu severitate corintenilor, poruncindu-le să-l dea afară pe cel rău din mijlocul lor, le spune: „Din mult necaz şi cu strângere de inimă v-am scris, cu multe lacrimi” (2. Corinteni 2:4 ). Iată singurul spirit care se potriveşte pentru exercitarea disciplinei.

sursa: https://comori.org/