Culegere de gânduri. Păcatul. J. N. Darby

Categorie: Invataturi biblice
 

“Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu!” (Romani 3:23 )

Un singur păcat este mai groaznic pentru Dumnezeu decât sunt pentru noi mii de păcate sau chiar toate păcatele lumii. Activitatea unei voinţe independente este originea păcatului. Dumnezeu nu lasă nimic să se întâmple ca şi cum nu s-ar fi întâmplat; El poate să ierte toate, El poate să cureţe de orice păcat, dar El ţine seama de toate.

Domnul Isus Hristos este DRAGOSTE; cu cât vina mea este mai mare, cu atât am mai mare nevoie de El. Dacă toate păcatele înfăptuite în lume ar fi întrunite în persoana ta şi tu ai fi autorul lor, aceasta n-ar trebui să te împiedice să crezi în Domnul Isus Hristos şi să vii la Dumnezeu prin El.

Gândeşte la starea reală a omului în ce priveşte încrederea pe care el şi-o pune mai degraba în om decât în Dumnezeu. Dacă vecinul lui i-ar cere să facă un lucru despre care conştiinţa lui i-ar spune că este rău înaintea lui Dumnezeu, el ar păcătui mai degrabă împotriva lui Dumnezeu şi ar săvârşi acest rău, decât să îşi supere vecinul. A păcătui şi a-ţi împlini datoriile religioase, aceste două lucruri merg împreună. Când puterea evlaviei lipseşte, contactul cu lucrurile sfinte nu este decât “tot mai primejdios”.

Dacă inimile noastre nu simt ce înseamnă păcatul, Domnul Isus Hristos a simţit acest lucru, atunci când a băut paharul amar şi a fost făcut păcat în locul nostru; dar, dacă noi n-am înţeles - cel puţin într-o anumită măsura şi nu, fără îndoială, în întregime - cum a înţeles Domnul Isus enormitatea păcatului în ochii lui Dumnezeu, suntem cu totul străini de gândul Domnului Hristos.

Adam a păcătuit şi L-a părăsit pe Dumnezeu, pentru că dădea un mare preţ ademenirilor lui Satan. El a crezut că Diavolul era pentru el un prieten mai bun decât Dumnezeu; el a învaţat după aceea, pe propria lui piele, că vrăjmaşul este mincinos, că n-a avut niciodată putere de a da ce promitea, iar cursa întinsă de el îl conducea la moarte pe cel ce muşca din ea, căci “plata păcatului este moartea”(Romani 6:23 ).

Pe cruce a fost răstignit un Om fără pata, un Om desăvârşit; şi acest Om a fost părăsit de Dumnezeu. Ce spectacol în ochii lumii! Este surprinzător că soarele - astrul minunat, care mărturiseşte slava lui Dumnezeu în creaţie - s-a întunecat când Martorul credincios şi adevărat Îşi ridică glasul spre Dumnezeul Său şi nu primea nici un răspuns? Părăsit de Dumnezeu! Pentru ce motiv? Ce parte am eu la cruce? Una singură: păcatele mele. Acest ceas solemn, mai presus ca oricare altul, depăşeşte orice închipuire şi rămâne unic în analele veşniciei.

Domnul Isus Hristos - Mântuitorul - mai degrabă a murit decât să lase ca păcatul să-şi continue existenţa înaintea lui Dumnezeu!

Din clipa în care harul lucrează în inimă, el produce sentimentul păcatului. În acelaşi timp, dragostea Domnului Isus Hristos, atingând conştiinţa, adânceşte în suflet convingerea păcatului; intensitatea acestuia din urmă are ca măsură convingerea mai mult sau mai puţin adâncă a dragostei Domnului Isus Hristos!

sursa: https://comori.org/