Creştin din toată inima. L. M. Grant

Categorie: Invataturi biblice

Jurământul de nazireat din vechime

Jurământul nazireului este un fapt remarcabil menţionat de Duhul lui Dumnezeu în Numeri 6 . Urmează exact după darea legii, totuşi principiul de bază al acestui jurământ este în contrast cu legea, pentru că acesta era un jurământ de devotament, în întregime benevol. Era vorba despre dedicarea unei persoane pentru Dumnezeu şi numai Dumnezeu ştie exact ce înseamna adevărata dedicarea pentru El. Ce presupunea acest jurămînt?

În primul rând, se cerea despărţire de rodul viţei. Acest lucru însemna abţinere de la lucruri legitime care îţi aduc plăcere.

În al doilea rând, trebuia ca cel care se dedica să nu îşi taie părul pe toata perioada jurământului. Aceasta implica ascultare deplină de Cuvântul lui Dumnezeu şi supunere faţă de autoritatea Lui.

În al treilea rând, interzicea orice contact cu vreun cadavru, semnificaţia fiind că cei care doresc să Îi fie plăcuţi lui Dumnezeu trebuie să evite orice asociere cu ceva care i-ar putea întina.

Oricum, fiind vorba despre un jurămînt, implica adoptarea unor principii ale legii şi anume, făcând acest jurământ, nazireul se obliga să respecte în totul condiţiile impuse. Aceasta contrastează cu harul, care nu cere, nici nu permite vreun jurământ, pentru că Domnul le-a înlăturat în Matei 5:33-37 . Totuşi Domnul Însuşi, nefiind literalmente un nazireu în vremea cât a umblat pe pământ, a împlinit desăvârşit semnificaţia spirituală a punerii deoparte a nazireatului. Viaţa Lui a fost o viaţă binecuvântată de consacrare perfectă faţă de Dumnezeu, de despărţire în sfinţenie faţă de orice rău şi de supunere deplină faţă de voia Tatălui Său. Vechiul Testament dă mărturie despre jurământul Său de a face voia lui Dumnezeu (Psalmul 40:7-8 ) iar El a împlinit această voie într-un mod desăvârşit.

Răscumpărat fiind prin sângele lui Hristos, copilul lui Dumnezeu nu este astăzi nicidecum sub lege. El are parte de libertatea vieţii eterne prin harul curat al lui Dumnezeu şi este binecuvântat cu orice binecuvântare spiriruală în locurile cereşti în Hristos. Totuşi, jurământul nazireului are evident aplicaţie pentru fiecare copil al lui Dumnezeu din această dispensaţie a harului în care trăim.

Deşi suntem avertizaţi împotriva practicii de a face jurăminte, totuşi, pentru că de bunăvoie L-am primit pe Hristos ca Mântuitor şi Domn, suntem sub autoritatea Sa absolută pentru totdeauna. Aceasta este valabil fie că înţelegem, fie că nu. Acceptându-L pe Acela în care s-a aratat deplin devotament faţă de Dumnezeu şi despărţire de rău, credinciosul acceptă de asemenea acel loc binecuvântat al separării împreună cu Domnul.

Aceasta este semnificaţia adevărului nou testamental al sfinţirii şi anume, a fi pus deoparte pentru Dumnezeu. Prin urmare, să nu acceptam noi cu bucurie responsabilităţile spirituale implicate de nazireat, adică: renunţare de sine, supunere reală faţă de Domnul şi despărţire de orice rău? După cum a spus Domnul nostru „pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr” (Ioan 17:19 ). Există oare altă cale mai simplă, dar în întregime sigură pentru cel credincios? Este adevărat că acesta este un standard înalt – cel al devotamentului complet faţă de Dumnezeu. Dar, când El S-a descoperit pe Sine în har de neegalat şi S-a dovedit vrednic de devotamentul nostru absolut, ar putea El să fie de acord ca noi să adoptăm un standard inferior? Dacă am face astfel, ar însemna pierdere pentru noi şi întristare pentru El.

Mulţi dintre cei mântuiţi poate nu realizează că acesta este standardul Scripturii, iar în astfel de cazuri cu siguranţă Dumnezeu nu le va cere ce ei nu au înţeles. Totuşi măsura binecuvântărilor lor va avea cu siguranţă de suferit. Încercări, necazuri şi greutăţi pe calea lor, nu vor fi un test prea dificil pentru ei, pentru că vor evita partea singurătăţii sfinţeniei practice; totuşi se vor priva de binecuvântările harului care răspunde acestor nevoi. Această singurătate a sfinţeniei practice este unul dintre privilegiile umblării cu Dumnezeu, prin care credinciosul poate să cunoască inima lui Dumnezeu. Să nu considerăm niciodată acesta o piedică pe calea spre binecuvântare sau o obiecţie reală pentru a umbla pe calea lui Dumnezeu.

Har, nu legalism

Este de o importanţă vitală să înţelegem că niciun principiu legalist nu trebuie să fie motivul care ne ţine pe calea lui Dumnezeu. Acelaşi har care mântuieşte este şi cel care dă şi dorinţa şi puterea pentru a umbla pe calea credinţei.

Totuşi, dacă nazireul încălca principiile punerii sale deoparte, zilele dinaintea acestei abateri erau pierdute (Numeri 6:12 ). Nu ne vorbeşte aceasta de faptul că devotamentul nostru pentru Dumnezeu trebuie să fie real, fără rezerve, cu hotărâre de inimă să dureze „toate zilele despărţirii sale” – adica până la sfârşitul zilelor noastre pe pământ? Cu alte cuvinte, putem numi devotament real pentru Dumnezeu ceva care se limitează doar la o anume perioadă de timp? Devotamentul lui Hristos a fost „până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:8 ). Această hotărâre de inimă personală, neclintită, este răspunsul Noului Testament la jurământul descris în Vechiul Testament, însă va împlini mult mai mult decât a putut vreodată să împlinească un jurământ.

Devotamentul curat faţă de Hristos va rezista oricărui test. Se pune de fapt întrebarea dacă El este îndeajuns sau nu pentru noi. Dacă alţii ezită, să avem compasiune faţă de ei, dar să menţinem totuşi standardul Domnului nostru sfânt. Zilele nazireatului nostru se apropie de sfârşit. Nu vom regreta nicidecum această hotărâre fermă când Îl vom vedea faţă către faţă.