Coiful mântuirii E. A. Bremicker

Categorie: Invataturi biblice
 

Coiful (galea sau cassis) era căptuşit şi proteja capul ostaşului. Coiful roman era sub formă de sferă. Pe vârf se găsea un panaş (crista) din păr de cal pe care în luptă îl purta numai centurionul. Fruntea şi tâmplele erau protejate de un cozoroc care se găsea în partea din faţă a coifului. Părţile laterale erau protejate de clapete speciale, mobile, pentru obraji, iar ceafa era protejată de un apărător al grumazului. Faţa ostaşului era liberă.

Aşa cum niciun soldat roman nu pleca la luptă fără coif, tot aşa niciun creştin nu poate să reziste fără coiful mântuirii. Avem nevoie de această protecţie a capului, pentru ca în lupta împotriva vicleniilor diavolului să nu ne pierdem orientarea şi să putem coordona sigur toate mişcările.

Scutul şi coiful   

Scutul şi coiful ne arată ceva din încrederea credinţei pe care o are credinciosul în lupta împotriva duşmanului. Scutul vorbeşte mai mult despre încrederea în ceea ce este Dumnezeu pentru noi în împrejurările zilnice şi despre promisiunile pe care El ni le-a dat. Coiful mântuirii ne vorbeşte mai mult despre acţiunea lui Dumnezeu pentru noi. Ne încredem în Dumnezeu pentru ce a făcut în trecut pentru noi, pentru ceea ce face în prezent şi pentru ceea ce va face în viitor. Despre acestea, W. Kelly a scris: „Scutul ne arată mai degrabă încrederea generală. În schimb, coiful vorbeşte despre siguranţa cutezătoare şi fericită a eliberării depline, pe care o avem în Hristos în faţa lui Dumnezeu.“ Este vorba despre acea siguranţă a mântuirii lui Dumnezeu, pe care a dobândit-o Domnul Isus pentru noi pe crucea de la Golgota prin suferinţele şi moartea Sa.

Mântuirea lui Dumnezeu

Credinciosul poate şti că este mântuit. Totuşi sunt puţine texte în Noul Testament care ne prezintă mântuirea ca un fapt încheiat. În Epistola către Efeseni se arată poziţia noastră în Hristos: „Pentru că prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu vine de la voi; este darul lui Dumnezeu“ (Efeseni 2:8 ). Pe această afirmaţie ne bazăm cu tărie. Mântuirea noastră este o realitate încheiată, stabilă, isprăvită, pe care nimeni şi nimic nu o poate zdruncina. Şi totuşi, duşmanul încearcă tocmai în acest loc să semene îndoiala.   

În alte locuri se arată că mântuirea noastră are o latură de viitor. Îl aşteptăm pe Domnul Isus ca Mântuitorul nostru: „ ...care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale, potrivit lucrării puterii pe care o are“ (Filipeni 3:21 ). Când va veni să ne ducă la El, atunci şi trupul nostru va avea parte de această mântuire. În acest sens vorbeşte 1. Tesaloniceni 5:8 tocmai despre acest coif al mântuirii, dar îl tratează în contextul epistolei respective şi îl pune în legătură cu speranţa: „ ...să fim treji, îmbrăcând platoşa credinţei şi a dragostei şi, drept coif, speranţa mântuirii.“ Şi pe acest adevăr ne încredem deplin. Domnul Isus va veni, iar atunci şi trupul nostru va avea parte de mântuire.   

Dar ştim că Domnul acţionează şi în prezent pentru noi. Pavel scria romanilor: „Pentru că, dacă, fiind vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui“ (Romani 5:10 ). Aceasta este mântuirea din împrejurările zilnice. Şi în această privinţă nu există nicio îndoială sau nesiguranţă. Pavel nu spera să fie mântuit, ci a prezentat mântuirea ca pe o realitate pe care deja credinţa se bazează.

Bucuria mântuirii şi siguranţa mântuirii   

Siguranţa eliberării depline, pe care o avem în Hristos în faţa lui Dumnezeu, nu poate rămâne fără urmări. În primul rând putem şi trebuie să ne bucurăm de mântuire şi în al doilea rând să ştim că duce la siguranţa mântuirii. Ambele le arătăm când ne punem coiful mântuirii. În profeţia lui Zaharia, citim: „ca, salvaţi din mâna vrăjmaşilor noştri, să ne dea să-i slujim fără teamă, în sfinţenie şi dreptate înaintea Lui, în toate zilele noastre“ (Luca 1:74-75 ). Acesta este coiful mântuirii care îl luăm cu mulţumire. Ne bucurăm de această mântuire ca de ceva sigur. Stăm fără frică în faţa Domnului, dar şi în faţa duşmanului. Această realitate produce în noi o mulţumire zilnică, pe care o exprimăm în rugăciunile noastre. Chiar acest lucru vrea duşmanul să ni-l ia şi de aceea avem nevoie de coiful mântuirii.

Deja David a înţeles acest adevăr foarte bine. El scrie în Psalmul 62:6-8 : „Numai El este stânca mea şi mântuirea mea, turnul meu înalt: nu mă voi clătina. La Dumnezeu este mântuirea mea şi gloria mea, stânca tăriei mele; adăpostul meu este în Dumnezeu.“ Scriitorul epistolei către Evrei citează tot din acest psalm: „Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme: ce-mi va face omul?“ (Evrei 13:6 ).      

Protecţia contra gândurilor greşite     

Faptul că acest coif protejează capul ne aminteşte că putem fi ocrotiţi de gânduri greşite, care ar putea să ne neliniştească. Duşmanul se va strădui întruna să ne atace gândurile şi să devenim nesiguri. Chiar în vremea noastră asistăm la un bombardament permanent asupra duhului. Logica şi argumentele omeneşti exercită o impresionantă atracţie, dar ele sunt cu totul altfel decât gândurile lui Dumnezeu. De aceea trebuie să avem grijă ca să ţinem gândurile noastre pe linia învăţăturilor Bibliei.     

Vedem acest adevăr când citim epistola către Coloseni. Colosenii nu mai erau copii în credinţă. Pavel se bucura văzând ordinea şi tăria credinţei lor în Hristos (Coloseni 2:5 ). Dar totuşi, câteva versete mai departe le-a scris: „Vedeţi să nu fie nimeni care să vă fure prin filozofie şi amăgire deşartă, după tradiţia oamenilor, după cunoştinţele elementare ale lumii şi nu după Hristos“ (Coloseni 2:8 ). Filozofia şi amăgirea deşartă a lumii sunt primejdii mari. Pentru a fi feriţi de aceste lucruri avem nevoie de coiful mântuirii. Să rămânem la ceea ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu! Corintenilor, care erau aşa de mândri de priceperea şi cunoştinţa lor, Pavel le-a scris: „ ...armele noastre sunt puternice dărâmând întăriturile, dărâmând raţionamentele şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu şi înrobind orice gând ascultării de Hristos“ (2. Corinteni 10:4-5 ). În fiecare zi avem nevoie de o ascultare fidelă de Domnul nostru. Nu există niciun adevăr biblic, pe care duşmanul să nu-l atace sau să nu-l submineze cu argumentele sale. Să fim atenţi la toate aceste curente ale vremurilor noastre şi să le fim de folos în acest punct în mod deosebit tinerilor noştri!

Capul sus  

În Psalmul 110:7 citim (chiar dacă în alt context) o profeţie în legătură cu Domnul nostru: „El va bea din pârâu pe cale, de aceea îşi va înălţa capul.“ Şi noi avem nevoie de acest cap înălţat, iar coiful ne ajută în această direcţie. El ne ajută ca în prezenţa duşmanului să rămânem cu capul sus şi astfel să vedem toate lucrurile cu claritate. Cine poartă coiful nu îşi lasă în jos capul, ci îl întâmpină pe duşman cu capul sus.

Astfel, putem să avem o imagine de ansamblu şi un cap limpede în luptă. Se poate întâmpla ca simţurile noastre să ne călăuzească greşit. Avem nevoie de gânduri clare despre adevăr. Fanatismul religios şi manifestările emoţionale ale sentimentelor pot fi numai o piedică în viaţa creştinului. Simţămintele noastre fireşti ne pot, de exemplu, convinge că şi învăţătura universalismului ar avea ceva atrăgător. Argumentul că Dumnezeul dragostei nu poate osândi pe veci un păcătos, vorbeşte emoţiilor noastre. Totuşi, aceasta este o învăţătură rătăcită şi falsă, care se află în contradicţie cu Biblia. Este foarte adevărat că Dumnezeu în dragostea Sa oferă fiecărui om mântuirea Sa. Dar tot aşa de adevărat este că Dumnezeu este drept şi sfânt. El nu poate vedea păcatul. Cine calcă în picioare oferta Lui de dragoste şi trece în veşnicie nemântuit, va fi osândit pe veci. Acest exemplu ne arată cât de necesar este să purtăm coiful mântuirii.

Exemple     

Biblia ne arată o mulţime de exemple care subliniază acest adevăr. Să ne amintim trei exemple:

- În Ioan 9 vedem pe Domnul Isus cum a vindecat pe un om care era orb din naştere. După ce orbul şi-a primit vederea, a fost atacat de conducătorii religioşi. Aceştia i-au pus întrebări după întrebări. Omul nu putea răspunde la toate întrebările lor, dar el ştia un singur lucru, şi acesta l-a spus cu convingere: „ ...eu una ştiu: că, orb fiind, acum văd“ (Ioan 9:25 ). Aceasta era de ajuns. El ştia că Mântuitorul l-a făcut să vadă. Acesta era coiful mântuirii, pe care şi-l aşezase pe cap. El avea deplină încredere în Domnul şi în ceea ce a făcut pentru el.

- Când Pavel a fost arestat pentru a doua oară şi a fost închis în închisoarea din Roma, omeneşte vorbind îi mergea foarte rău. El se găsea într-o celulă întunecoasă şi legat în lanţuri de un soldat. Moartea de martir bătea la uşă. Se părea că toată viaţa sa se clătina. Toţi din Asia îl părăsiseră şi mulţi dintre prietenii săi se ruşinau de el, fiindcă era în lanţuri. Era o situaţie în care putea fi deznădăjduit. Pavel nu avea alte sentimente decât noi. Dar el nu a căzut în depresie şi nici nu s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu. El a scris o epistolă către copilul său în credinţă, Timotei. Această scriere mărturiseşte despre încrederea sa neclintită în Dumnezeu. El a scris: „ ...dar nu mă ruşinez, pentru că ştiu în Cine am crezut; şi sunt convins că El poate să păzească ce i-am încredinţat pentru ziua aceea“ (2. Timotei 1:12 ). Şi mai târziu a scris: „La întâia mea apărare, nimeni n-a stat cu mine, ci toţi m-au părăsit. Dar Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit, pentru ca, prin mine, să fie împlinită predicarea... şi am scăpat din gura leului. Domnul mă va scăpa de orice lucrare rea şi mă va păstra pentru Împărăţia Sa cerească. A Lui fie gloria în vecii vecilor! Amin“ (2. Timotei 4:16-18 ). Pavel ştia ce ocrotire poate da coiful mântuirii în astfel de situaţii. El ştia că nimeni şi nimic nu-l poate smulge din mâna Domnului său.

- Această încredere neclintită i-a caracterizat şi pe cei trei prieteni ai lui Daniel. Când împăratul Nebucadneţar i-a ameninţat cu aruncarea în cuptorul încins şi le-a pus întrebarea provocatoare: „Şi cine este dumnezeul acela care vă va scăpa din mâinile mele?“, ei au răspuns plini de îndrăzneală: „Dumnezeul nostru, căruia Îi slujim, poate să ne scape... şi ne va scăpa din mâna ta, împărate...“ (Daniel 3:15, 17 ). Admirăm vitejia şi îndrăzneala credinţei acestor oameni din Vechiul Testament. Ei nu ştiau nimic despre învăţăturile din Efeseni 6 şi totuşi au luat coiful mântuirii. Din vorbele lor rezultă că aveau o mare încredere în Dumnezeul căruia Îi slujeau.

Exemplul nostru desăvârşit   

Exemplul desăvârşit îl găsim din nou la Domnul nostru. Aşa cum niciodată nu a lăsat jos scutul credinţei, El întotdeauna a purtat coiful mântuirii. El a mers drumul Său fiind deplin conştient de salvarea din partea Dumnezeului Său. El S-a încrezut întotdeauna în această salvare. În Psalmul 22 găsim sentimentele Sale cu privire la Golgota. Auzim la sfârşit strigătul Său: „Scapă-mi sufletul de sabie, pe singurul meu de laba câinelui. Scapă-mă din gura leului.“ Apoi exprimă încrederea Sa în salvarea lui Dumnezeu spunând: „Mi-ai răspuns dintre coarnele bivolilor“ (Psalmul 22:20-21 ). El, ca Omul desăvârşit, nu S-a îndoit niciodată de această salvare din partea lui Dumnezeu.

sursa: https://comori.org/