Categorie: Invataturi biblice
Istoria celor două seminţii şi jumătate îşi are propriile ei lecţii pentru noi şi ilustrează un caracter aparte al gândului şi al umblării sfinţilor lui Dumnezeu. Ele nu se aseamănă cu Lot din zilele lui Avraam deşi în unele privinţe ne aduc aminte de el.
Este minunat ce varietate de gândire, caracter şi experienţă creştină găseşte sufletul în istoriile Scripturii. Sufletul se citeşte pe sine acolo pe deplin; lucrările firii nu doar în om ci şi în omul nou, conflictele şi tăria ei, ne lasă să vedem atât de multe pe care noi le cunoaştem în noi înşine; iar pe alocuri trebuie urmărite luminile şi umbrele precum şi trăsăturile distinctive.
Aceasta de aici este izbitoare. Cele două seminţii şi jumătate nu sunt Lot, dar au ceva care ne amintesc de el. Ca şi el, propria lor istorie distinctă independentă începe cu privirea câmpiilor bine udate - câmpiile bune pentru vitele lor de partea Iordanului învecinată cu pustia. Ei se gândesc mai degrabă la vitele lor decât la chemarea lui Dumnezeu şi la călătoria fraţilor lor. Dacă ar fi avut inimile pline de Hristos, nu ar fi văzut nimic până nu ar fi trecut râul. Avraam, părintele lor, nu a rămas de acea parte a râului; nici aşteptarea lor, atunci când au fost scoşi din Egipt, nu s-a oprit de cealaltă parte. Nici Moise nu le-a spus nimic despre aceste câmpii din ţara Galaadului. Însă ei aveau vite, iar acele câmpii erau potrivite pentru vitele lor, iar ei au cerut o moştenire mai înainte de a ajunge în ţara care fusese nădejdea lor atunci când au pornit în călătorie. Aceasta a fost totul. Ei nu au avut nici un gând de revoltă sau de renunţare la partea cuvenită adevăraţilor israeliţi; dar vitele lor le-au îndreptat ochii către câmpiile bune ale Galaadului şi ei au dorit să le aibă, deşi au dorit asta doar ca israeliţi.
Cât de firesc! Cât de obişnuit! În puterea morală ei nu au fost la înălţimea chemării lui Dumnezeu, deşi ei s-au ţinut de speranţa acelei chemări, şi au dorit părtăşie doar cu aceia care erau obiectul ei. Ei în putere nu erau un popor mort şi înviat, deşi în credinţă erau. Ei au avut grijă să declare şi să menţină alianţa cu seminţiile care trebuiau să treacă Iordanul deşi ei doreau să rămână de partea învecinată cu pustia. Nu îi privesc ca pe Lot, un popor cu principii amestecate, care şi-au format vieţile în mod deliberat prin ceva contradictoriu cu chemarea lui Dumnezeu, ci mai degrabă ca pe o generaţie care, recunoscând acea chemare, şi preţuind-o, şi refuzând gândul de a avea o altă chemare, nu sunt găsiţi în deplina putere morală a ei.
Spun din nou, cât de obişnuit! Aceasta este o generaţie numeroasă. Ne cunoaştem pe noi înşine prea bine ca să mai întrebăm: Există astfel de oameni?
Moise este dintr-o dată neliniştit de această decizie din partea lui Ruben şi Gad, şi jumătate din seminţia lui Manase. El îşi exprimă această nelinişte foarte hotărât. El le spune că îi reamintesc de cum s-au purtat iscoadele pe care el le trimisese cu ani în urmă din Cades-Barnea şi a căror purtare i-a descurajat pe fraţii lor şi a pricinuit cei patruzeci de ani de pribegie în pustie. În toată această propunere din partea acestor seminţii era ceva diferit de chemarea lui Israel din Egipt în speranţa Canaanului, aşa că Moise mai întâi o refuză. Şi este un lucru trist când aceasta se întâmplă în sufletul unui Moise; atunci când primele sentimente sau gânduri instinctive al unui sfânt, care umblă în puterea învierii lui Hristos, sunt alarmate şi rănite de ceea ce se vede la un frate; dar totuşi, cât de obişnuit! Mulţi de Moise sunt chemaţi în duh în zilele noastre să judece ceea ce aduce neplăcere fiind în afara chemării sfinţilor; din partea unora un lucru îşi primeşte consimţământul, sau justificarea, pentru inima unui sfânt însă acel lucru nu poate sta înaintea judecăţii credinţei.
Ruben, Gad şi Manase trebuie să se justifice, şi să facă noi promisiuni lui Moise că ei cu nici un chip nu se vor despărţi de părtăşia şi interesele fraţilor lor. Şi ei fac aceasta cu zel, şi de asemenea cu sinceritate. În privinţa aceasta ei nu se aseamănă cu Lot. Purtarea lui Lot l-a separat de Avraam pentru restul călătoriei. Dar nu a fost aşa şi cu aceste seminţii. Ei îşi arată cu zel scopul lor de a fi încă împreună cu fraţii lor. Ba mai mult, ei nu ar fi vrut cu nici un chip să cucerească Galaadul din răsărit dacă asta ar fi însemnat o pierdere a identificării lor cu cei care aveau să locuiască în Canaan. Ei sunt gata să făgăduiască de asemenea că vor fi primii în bătăliile care încă au mai rămas, pentru moştenirea fraţilor lor. Cu nici un chip ei nu privesc la ceva ca pe pierderea părtăşiei cu ei. În aceasta ei sunt peste Lot; dar totuşi ei s-au oprit la intrarea în Canaan. Ei nu sunt în puterea deplină a chemării Canaanului, ei nu sunt după gândurile omului lui Dumnezeu un popor mort şi înviat; pentru că ei se opresc în pustie de dragul vitelor lor, înainte ca să obţină moştenirea lor promisă.
Moise totuşi nu-i lasă să plece aşa cum l-a lăsat Avraam pe Lot. Cu ei nu se va proceda aşa. Nici judecata lui Dumnezeu nu va cădea asupra lor, cum a căzut asupra iscoadelor necredincioase care au adus un raport rău despre ţară. Ei nu aparţin de astfel de generaţii deşi căile lor pot aminti de ele. Moise nu poate să-i piardă din vedere, deoarece ei doresc să-şi hrănească vitele în câmpiile Galaadului, în timp ce îşi afirmă cu zel părtăşia cu fraţii lor. Ei sunt ai lui, iar el încă este al lor, aş putea spune, iar ei rămân uniţi, spre deosebire de Lot şi Avraam, care nu s-au mai întâlnit niciodată după ce Lot a devenit un cetăţean împreună cu oamenii câmpiei - practic neglijent, cel puţin, cu chemarea lui Dumnezeu.
Situaţia aşa este, dar totuşi Moise trebuie să-i observe, şi să îşi aducă aminte de ei, şi să se preocupe de ei neliniştit şi tulburat; iar aceasta nu este cea mai bună mărturie pentru un sfânt. Ce fericire când Duhul Sfânt ne poate lăsa în pace în starea noastră, pentru a ne conduce totuşi înainte, şi pentru a ne hrăni încă în cunoaşterea şi cu lucrurile lui Isus!
Lot şi Avraam nu s-au mai întâlnit niciodată după ce căile lumii l-au atras în ea pe Lot. Ionatan şi David s-au întâlnit când şi când, iar sentimentele lor au fost adevărate şi calde, a existat părtăşie între ei. Obadia şi Ilie s-au întâlnit o singură dată, dar nu a fost decât o întâlnire tristă, atitudinea lui Ilie fiind caracterizată de reţinere, iar cea a lui Obadia de efort; pentru că ei nu aveau duhuri asemănătoare, cingătoarea de piele a lui Ilie nepotrivindu-se deloc cu podoabele lui Ahab. Dar cele două seminţii şi jumătate sunt deasupra tuturor acestora. Ei încă sunt însoţitorii fraţilor lor şi nu s-ar gândi la nimic altceva; iar Moise acceptă poziţia lor fără rezerve. Dorinţa lor de a avea partea lor de moştenire în Galaad nu face nici o diferenţă cu privire la aceasta. Dar totuşi, ei nu merg de la un cap la altul, nu măsoară mărimea pustiei, dar lâncezesc, iar gândul că vitelor lor le este mai bine în câmpiile Galaadului îi atrage iar ei acolo îşi găsesc un scop, deşi ei încă însoţesc tabăra.
Ce nuanţe vedem în aceste diferite imagini! Ce categorii diferite ale oamenilor lui Dumnezeu! Da, şi ce diferenţe în aceeaşi categorie întâlnim aici! Lot şi Ionatan şi Obadia aparţin unei categorii, oameni cu principii amestecate, oameni ale căror vieţi sunt modelate de astfel de obiceiuri cotidiene şi care nu se pot uni cu acest caracter de călător, sau cu caracterul de martor, al suferinţei, la care conduce chemarea lui Dumnezeu. Locul lui Lot era Sodoma, al lui Ionatan era curtea lui Saul, iar palatul lui Ahab, împăratul lui Israel, la Izreel era locul lui Obadia, în timp ce Avraam locuia într-un cort, David într-un ascunziş sau într-o peşteră în pământ iar Ilie prin purtarea de grijă a Domnului la Cherit sau Sarepta. Şi cu toate acestea Ionatan nu era personal nici ca Lot nici ca Obadia, deşi trebuie să-i punem pe toţi în aceeaşi categorie. Nici Obadia nu era exact ca Lot. Şi astfel între ei ca şi categorie şi astfel de oameni morţi şi înviaţi precum Moise şi Iosua trebuie să-i aşezăm pe rubeniţi, gadiţi şi jumătate din seminţia lui Manase - o generaţie care nu ar admite cu nici un chip gândul ca ei să se despartă de însoţirea deplină cu chemarea lui Dumnezeu, dar care, cu toate acestea, arată în mai multe rânduri ceva ce nu este potrivit în totalitate cu acea chemare. Iar acesta este într-adevăr un caz obişnuit, ba mai mult, este cazul obişnuit printre sfinţi. Se ştie aceasta. Recunoaştem chemarea, o mărturisim, chiar şi vorbim despre Canaan, despre moarte şi înviere, despre speranţe şi despre moştenirea de dincolo de râu; dar firea, şi tendinţa actuală, şi dorinţele prezente, behăitul turmelor, mugetul boilor, atunci când se hrănesc pe câmpiile Galaadului conduc la multe din lucrurile care fac să se mire şi să se întrebe sinceritatea unui Moise, sau ţelul cu atât mai simplu şi mai statornic al unui Caleb sau a al unui Iosua (vezi Numeri 32 ).
Iosua, care are duhul lui Moise, se poartă cu nelinişte şi tulburare faţă de ei, precum Moise, iar el le adresează un cuvânt special de mustrare atunci când preia conducerea taberei în subordinea lui Dumnezeu şi pentru Israel. Pentru că ei încă sunt - fiind seminţiile de partea învecinată cu pustia a Iordanului - motivul acestei temeri şi nelinişti ale unei minţi mai devotate şi mai simple a unui slujitor al lui Hristos curajos şi onest (vezi Iosua 1 ).
Mai rămâne totuşi încă o altă înfăţişare a lor în decursul istoriei, şi încă una care îşi are trăsăturile ei morale remarcabile. Mă refer la Iosua 22 . Chivotul trecuse dincolo. Picioarele preoţilor care îl purtau au despărţit apele Iordanului, iar chivotul a trecut dincolo, conducând şi adăpostind Israelul lui Dumnezeu. Şi este adevărat că seminţiile noastre Ruben, Gad şi Manase au trecut dincolo împreună cu el. Însă chivotul şi Israel au rămas acolo; asta este diferenţa. Cele două seminţii şi jumătate s-au întors însă chivotul a rămas. Locul unde devin un popor răscumpărat, un popor mort şi înviat, este părăsit, iar ei se întorc pentru a se stabili acolo unde Israel doar a pribegit.
Iosua, ca şi Moise, simte aceasta instinctiv, şi îi avertizează şi îi sfătuieşte la plecare; şi îndată ce ajung la locul pe care şi l-au ales şi ei încep să simtă. Ei nu se simt chiar în largul lor; şi este ceva plin de înţeles în asta. Ei ridică un altar. Inima unui israelit în ţinutul Galaad ar face acelaşi lucru astăzi. Ei sunt neliniştiţi. Iosafat era şi el neliniştit atunci când s-a găsit la curtea lui Ahab şi a cerut un profet al Domnului. Acesta este limbajul unei minţi reînnoite într-un ţinut străin. Ei ridică un altar şi îl numesc „Ed” (mărturie) ca o mărturie, o mărturie că Dumnezeul lui Israel era şi Dumnezeul lor. Dar de ce toate acestea? Dacă ar fi rămas în Canaan, acolo unde erau chivotul şi cortul lui Dumnezeu, ei nu ar fi avut nevoie de toate acestea. Dar ei nu se aflau acolo. Şilo nu era înaintea ochilor lor, nici sufletele lor nu puteau să-i înţeleagă sensul, acela că Şilo era centrul lor comun cu toţi fraţii lor. Ei au trebuit să-şi acorde singuri un ajutor artificial, să dea sufletelor lor un sprijin, dacă pot spune aşa, să ajute încrederea şi bucuria inimilor lor, prin faptul că fiind israeliţi ei aveau părtăşie şi chemare şi interese comune cu fraţii lor.
Toate acestea sunt foarte pline de înţeles şi se experimentează în mod constant în zilele noastre. Atunci când ajungem într-o poziţie aici pe pământ pe care chemarea lui Israel nu o justifică pe deplin, este necesară şi este implorată de suflet o anume mărturie a apartenenţei noastre la Israelul lui Dumnezeu. Aprobarea celorlalţi, examinarea fără încetare a propriei noastre stări - argumentări cu noi înşine - amintirea zilelor mai bune ale sufletului - toate acestea sunt tot atât de artificiale pentru planurile noastre ca şi altarul „Ed”, şi ar fi fost tot atât de inutile ca şi el dacă sufletul ar fi fost mai umil şi mai credincios.
Toate acestea se cunosc, şi sunt înfăţişate aici: este semnificaţia acestui stâlp situat în partea de est a Iordanului. Şi din acest motiv este un stâlp minunat. Soţia lui Lot, stâlpul de sare, are o semnificaţie pe care Însuşi Stăpânul divin ne-o descoperă şi, nu mă îndoiesc, tot aşa are şi acest stâlp „Ed”, pe care Duhul Sfânt ar dori cu bucurie să ne înveţe, ca noi să fim preveniţi şi să cunoaştem ce nelinişte şi îndoială însoţesc sufletul care s-a retras pentru a găsi o locuinţă acolo unde Adunarea este şi a fost o străină. Acest altar mărturiseşte atât pentru cât şi împotriva acestor israeliţi. Era aceeaşi nelinişte pe care a avut-o Iosafat atunci când s-a aflat cu Ahab şi cu profeţii lui Baal. Este aceeaşi nelinişte pe care o are un sfânt aici atunci când se află implicat într-o lume pe care ar fi trebuit să o părăsească. Căci toate acestea trădează o minte sfinţită sau reînnoită; dar în astfel de practici şi de experienţe, au fost cauzate de lipsa de simplitate şi a harului lui Dumnezeu.
Ruben, Gad şi Manase sunt învinuiţi a doua oară - acum de Iosua, după cum fuseseră învinuiţi mai întâi de Moise - din cauza stâlpului lor acum, după cum fuseseră şi din cauză că mai înainte căutaseră câmpiile Galaadului. Totul este firesc, tot atât de obişnuit pe cât este şi părtăşia creştină, dar astăzi mai mult sau mai puţin dureros şi dificil decât era pe atunci. Se stârneşte o agitaţie mare printre seminţii, şi se formează un grup de oameni împuterniciţi pentru a întreba cu privire la această situaţie. A apărut ceva în căile acelora care erau de cealaltă parte a râului care i-a tulburat pe ei ca israeliţi, ca închinători ai lui Iehova. Părea să fie ceva ce chemarea lui Dumnezeu nu putea să permită nici un moment. Trebuia cel puţin să se dea explicaţii.
Ce imagine vie este aceasta! Nu suntem noi acasă aici? Nu cunoaştem noi bine acest loc?
Chemarea şi alegerea acestor locuitori de la graniţa de est nu le era clară fraţilor lor, care locuiau în locul unde era chivotul lui Dumnezeu. Ei au trebuit să întrebe şi să cerceteze starea lor; şi oricare ar fi rezultatul unei astfel de cercetări, nevoia de un astfel de proces nu este nimic altceva decât cel puţin un lucru trist. Cred că prima epistolă către Corinteni seamănă foarte mult cu un Fineas trecând râul să cerceteze un stâlp. Erau lucruri în Corint care l-au neliniştit pe Pavel. Ei păreau să domnească împreună cu „stăpânitorii veacului acesta”. Slujba lui în supunerea şi blândeţea lui Hristos începea să fie dispreţuită. Lumea începea să modeleze inimile sfinţilor de acolo, iar oamenii erau preţuiţi pe baza poziţiei lor în lume. „Stăpânitorii veacului acesta”, înţelepciunea oamenilor, îşi recâştigau locul, iar sfinţii se întorceau să se stabilească acolo unde ar fi trebuit să fie necunoscuţi şi străini. Pavel, cu râvna din Iosua 22 , trebuie să treacă râul; şi orice ar descoperi acolo, acţiunea este una dureroasă, iar necesitatea ei este una tristă în istoria Adunării.
Se poate ca seminţiile să-l fi mulţumit pe Fineas mai mult decât l-au mulţumit corintenii pe Pavel. Toate aceste varietăţi sunt cunoscute astăzi; dar există această suferinţă şi umilinţă comună, aceea că alegerea şi chemarea nu sunt văzute cu convingere; iar noi trebuie fie să călătorim fie să pricinuim călătorii, ca altarele şi căile noastre să fie cercetate de fraţi, în loc să cercetăm împreună tainele altarului şi cortului lui Dumnezeu la Şilo.
De J.G. Bellett (preluat şi tradus de pe stempublishing.com)