Ce trebuie să aibă loc în curând. Partea a II-a Joachim Setzer
Categorie: Invataturi biblice
În prima parte am început să scoatem în evidenţă cadrul general în care îşi au locul evenimentele viitoare. Am văzut că poporul Israel, pe care Dumnezeu şi-l alesese pentru Sine, a devenit necredincios, s-a divizat şi a ajuns în robie – mai întâi cele zece seminţii, iar apoi şi celelalte două. Atunci au început „timpurile naţiunilor“ şi au luat naştere imperiile mondiale: cel Babilonian, apoi cel Medo-Persan urmat de cel Grec. Grecia s-a divizat în patru împărăţii. Două dintre acestea au dat mult de lucru iudeilor care s-au întors în ţara lor: „împăratul sudului“ (Egiptul) şi „împăratul nordului“ (Asiria). Aceasta va fi la sfârşit din nou aşa. Al patrulea imperiu mondial, cel Roman, s-a destrămat între timp, însă la sfârşit se va forma din nou. În felul acesta, parcurgând istoria universală, am ajuns pe neaşteptate la viitor.
În această parte completăm cadrul general, ajungând să vorbim despre extrem de concludenta viziune a lui Daniel despre cele „şaptezeci de săptămâni” şi despre viitorul Israelului, îndată ce-l lămurim în primul rând pe acela al creştinătăţii.
Cadrul general (continuare)
Cele „şaptezeci de săptămâni” ale lui Daniel
În capitolul nouă al cărţii sale, Daniel relatează viziunea sa despre cele „şaptezeci de săptămâni”, pe care a văzut-o ca profet. Nu este vorba de „săptămâni” care cuprind şapte zile, ci şapte ani. Această viziune este una dintre cele mai importante pentru înţelegerea întregii profeţii biblice:
V. 24: „Şaptezeci de săptămâni” (săptămâni de ani) trebuie să se împlinească pentru Israel şi Ierusalim mai înainte ca Mesia să întemeieze împărăţia Sa, în care domneşte dreptatea.
V. 25: Când Artaxerxes (Artaxerxes I, Mână Lungă) dă ordin să construiască din nou Ierusalimul, încep şapte săptămâni (probabil pentru construcţia Ierusalimului) şi alte şaizeci şi două de săptămâni.
V. 26: După cele şaizeci şi două de săptămâni (în total şaizeci şi nouă de săptămâni), Mesia este răstignit. După aceasta, „poporul unui conducător care va veni” (Imperiul Roman) distruge Ierusalimul şi templul. Până la „sfârşit” urmează războaie şi altele asemănătoare.
V. 27: La sfârşit (încă viitor), „conducătorul care va veni” (stăpânitorul imperiului Roman format din nou), va încheia un legamânt pentru „o săptămână” (7 ani) cu masa poporului evreu („cei mulţi”). Aceşti 7 ani sunt timpul de necaz. „La jumătatea săptămânii” (după trei ani şi jumătate) el va interzice slujba religioasă iudaică şi va ridica un idol („urâciune”). În acest timp din urmă – necazul cel mare – un „pustiitor” va ataca Israelul (asirianul din Daniel 8:23-26 ; 11:40-45 ).
Vremea harului
Este surprinzător că în viziunea despre cele „şaptezeci de săptămâni” nu se socoteşte vremea harului, între răstignirea lui Hristos şi „sfârşit”. În această perioadă Israel este pus deoparte: Dumnezeu nu face nicio deosebire între iudei şi naţiuni. Abia după răpire, „la sfârşit”, când încep cei şapte ani de necaz, va funcţiona mai departe „ceasul” Israelului.
Israelul şi creştinătatea
Aşadar, nu trebuie să aşezăm pe aceeaşi treaptă Israelul, poporul pământesc al lui Dumnezeu, cu Adunarea (Biserica), respectiv mărturisirea creştină. Amândouă grupele de oameni sunt caracterizate mai degrabă prin lucruri opuse, de exemplu:
Israel
Adunarea
Sunt caracteristice binecuvântări pământeşti (Deut 8 )
Sunt caracteristice binecuvântări cereşti (Ef. 1:3)
Erau sub lege şi prin aceasta separaţi de naţiuni ( 9:24 )
Legea şi despărţirea au fost desfiinţate (Ef. 2:14-16)
Arătarea lui Mesia şi împărăţia Sa (Fapte 1:6 )
Aşteaptă venirea Domnului pentru răpire ( 4:13b )
Trec prin vremea necazului (Zah 13:9 )
Prin răpire vor fi păziţi de „ceasul încercării” ( 3:10 )
Vor fi cârmuiţi de Mesia în împărăţie (Zah 14:9 )
Vor împărăţi cu El ( 5:10 )
Chiar dacă apostolul Pavel explică în epistola către Romani, că Dumnezeu nu face astăzi nici o deosebire între iudei şi naţiuni („pentru că toţi au păcătuit ... fiind îndeptăţiţi, fără plată, prin harul Său”, 3:22-24 ), totuşi după aceea, în capitolele 9–11, revine în cele din urmă la Israel. Acolo el lămureşte că Dumnezeu ţine la promisiunile Sale, pe care i le-a dat lui Avraam. Israel are aşadar un viitor!
„Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit, ca să-i încerce pe cei care locuiesc pe pământ” Apocalipsa 3:10
Imaginea măslinului
În legătură cu creştinătatea este deosebit de interesantă imaginea măslinului din Romani 11:16-32 :
V. 16: Ramurile măslinului sunt exact la fel de sfinţite, despărţite pentru Dumnezeu, ca cel dintâi rod => Israel este exact la fel de sfinţit pentru Dumnezeu ca Avraam, cu care a început istoria lui Israel.
V. 17-21: Unele ramuri sunt rupte şi sunt altoite în locul lor ramuri ale unui măslin sălbatic => În afară de câţiva iudei, care astăzi cred în Hristos (aşadar aparţin Adunării; vezi 11:5 ), poporul Israel este pus deoparte; în schimb creştinătatea a primit responsabilitatea, de a fi mărturia lui Dumnezeu pe pământ.
V. 22-24: Ramurile măslinului sălbatic vor fi tăiate, iar ramurile fireşti vor fi altoite din nou => după ce creştinătatea a falimentat, Dumnezeu o va abandona după răpirea credincioşilor, însă va intra din nou în relaţii cu iudeii.
V. 25-26: În timpul de astăzi Israel este împietrit în parte, până va intra „plinătatea naţiunilor”, adică se va sfârşi vremea harului (v. 25). Totuşi, după aceea, „tot Israelul” va fi mântuit (acesta este rămăşiţa credincioasă, pentru că partea necredincioasă a poporului va fi nimicită). Aceasta are loc, când „Salvatorul va veni din Sion”: când Hristos Îşi va ridica împărăţia în Ierusalim (v. 26).
Creştinătatea
În ceea ce priveşte Adunarea trebuie să se ia în considerare că există şi o mărturisire creştină fără viaţă, care pretinde să fie adunarea lui Dumnezeu (biserica). Tocmai profeţia are întreaga mărturisire creştină în vedere, ca să spun aşa, Adunarea sub responsabilitatea omului. De aceea după răpirea credincioşilor istoria Bisericii creştine se continuă – istoria unui sistem mort cu totul stricat (cum arată în mod deosebit Apocalipsa 17 şi 18).
Noul Testament dă în Apocalipsa 2 şi 3 o privire de ansamblu profetică despre decăderea creştinătăţii – istoria bisericii. Deoarece apostolul Ioan trebuia să scrie în cartea Apocalipsa ( 1:19 )
„ce ai văzut” => cap. 1
„cele ce sunt” => cap. 2-3: timpul prezent al harului, al adunării
„ceea ce va fi după acestea” => cap. 4-22: timpul de după răpire (vezi 4:1).
„Scrisori” către cele 7 adunări
2 - 3
Istoria profetică a bisericii
1. Efes
2:1-7
Părăsirea dragostei dintâi deja la început de tot
2. Smirna
2:8-11
Persecuţia creştinilor până la împăratul Diocleţian
3. Pergam
2:12-17
Creştinismul devine religie de stat sub împăratul Constantin
4. Tiatira
2:18-29
Catolicismul dupa circa 606 d.Hr.: „curvie” = legătură cu lumea; rămâne până la venirea Domnului (v. 26)
5. Sardes
3:1-6
Protestantismul după reformă: sistem care trăieşte în aparenţă, însă este mort; rămâne până la venirea Domnului (v. 3)
6. Filadelfia
3:7-13
Secolul al XIX-lea: reîntoarcerea la Cuvântul lui Dumnezeu şi aşteptarea Domnului; rămâne până la venirea Domnului (v. 11)
Judecăţile asupra iudeilor şi creştinilor necredincioşi
Cartea Apocalipsa vorbeşte de la capitolul 4 în primul rând despre judecăţi, care vor lovi Occidentul creştin şi Israelul. Tabelul următor ne dă o scurtă privire de ansamblu. El poate să intereseze pentru o aprofundare ulterioară.
„După acestea am văzut: şi iată o uşă deschisă în cer, şi glasul dintâi, ca de trâmbiţă, pe care l-am auzit vorbind cu mine, spunând: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta cele ce trebuie să aibă loc după acestea“. Apocalipsa 4:1
Eveniment/ interval de timp
Loc din Biblie
Imagine
Semnificaţie
1. Răpire
4 - 5
Ioan se suie în cer (4:1). Cei „douăzeci şi patru” de bătrâni sunt în cer.
După răpire, credincioşii din perioada Vechiului şi Noului Testament sunt în cer.
2. Judecăţi
6:1-8
Prima pecete: cal alb
A doua pecete: cal roşu
A treia pecete: cal negru
A patra pecete: cal gălbui
1. Cucerire fără vărsare de sânge
2. Război
3. Strâmtorare economică
4. Foamete, epidemii ş.a.m.d. => judecăţi ale providenţei
7. Judecăţi în timpul ultimilor trei ani şi jumătate ai necazului celui mare. Două grupe de credincioşi sunt protejate în acest timp: credincioşi din cele 12 seminţii ale lui Israel (7:4-8) şi dintre naţiuni (7:9-17).
8:7-12
Prima trâmbiţă: copaci şi iarba
A doua trâmbiţă: mare şi corăbii
A treia trâmbiţă: râuri şi izvoare
A patra trâmbiţă: aştri
1. Cei mari şi bunăstarea
2. Oameni şi comerţ
3. Izvoare ale moralului
4. Drepturi de guvernare => pe acea vreme în „a treia parte a pământului”, imperiului Roman (vezi 12:4)
9
A cincea trâmbiţă (primul vai): lăcuste
A şasea trâmbiţă (al doilea vai): călăreţi traversează Eufratul
5. Sub anticrist, iudeii sunt chinuiţi de puteri demonice
6. Popoare din est vor produce daune Imperiului Roman (Eufratul era graniţa de est)
În această vreme există în Ierusalim o rămăşiţă („doi martori”), pe care Imperiul Roman poate să-i ucidă abia la sfârşit ( 10:1 - 11:13 ).
11:14-18
A şaptrea trâmbiţă (al treilea vai): anunţarea împărăţiei
7. Hristos este pe cale să-Şi preia stăpânirea => 7 potire.
Urmează trei „semne”:
1. 11:19-12:18: Satan persecută rămăşiţa iudeilor, care poate să fugă prin Imperiul Roman.
2. 12:3-13:18: cu căderea lui Satan din cer încep ultimii trei ani şi jumătate. Există o „trinitate“ diabolică:
a) Satan (12),
b) Fiara din mare (13:1-10) = Imperiul Roman, respectiv stăpânitorul lui („fiara“),
c) Fiara din pământ (13:11-18) = anticristul.
3. 15:1-4: învingătorii
Suplimentul din capitolul 14 arată 7 scene:
v. 1-5: rămăşiţa iudeilor
v. 6-7: se vesteşte Evanghelia eternă
v. 8: biserica falsă este judecată
v. 9-12: cine urmează fiara, va fi judecat
v. 13: martirii din necazul cel mare
v. 14-16: când se arată Hristos, desparte pleava de grâu
v. 17-20: tot răul este răzbunat.
16:2-9
Primul potir: pământ
Al doilea potir: mare şi ce este în mare
Al treilea potir: râuri şi izvoare
Al patrulea potir: soare
Cei care urmează fiara
Mase de popoare şi mărturisire moartă
Izvoare de moral şi asemănător
Deţinător al puterii absolute => nu mai este limitat la „a treia parte a pământului” (ca la a patra trâmbiţă)
16:10-16
Al cincelea potir: tron al fiarei
Al şaselea potir: Eufrat
Întunecare şi dezordine în sfera de stăpânire a fiarei (Europa de vest)
Deschiderea graniţei spre est (Asia); toate puterile se adună la Armaghedon
16:17-21
Al şaptelea potir: aer, cutremur, grindină
Mari răsturnări, judecată direct de sus, de la Dumnezeu
Şi Babilonul, biserica falsă, este judecat, vezi cap. 17-18: Babilon este biserica Romei şi strâns aliat cu Imperiul Roman (al fiarei); nimicirea ei definitivă are loc la sfârşit de tot.
După ce falsa mireasă dispare, poate să aibă loc nunta Mielului cu adevărata mireasă, adunarea
3. Arătarea lui Hristos
19:11 - 20:6
Hristos se arată cu oştire de război
El aruncă fiara şi falsul profet în iazul de foc şi nimiceşte oştirile de război adunate la Armaghedon; Satan este legat
Învierea martirilor din perioada de necaz; ei domnesc cu El
El se arată cu sfinţii Săi.
Conducătorul Imperiului Roman şi anticristul (falsul profet) merg direct în iad, toţi ceilalţi mor; Satan merge deocamdată doar în închisoare.
Împărăţia de o mie de ani este întemeiată.
4. Împărăţia de o mie de ani
20:4-10 ; 21:9 - 22:4
1. Tronuri aşezate (20:4)
2. La sfârşit Satan este dezlegat şi amăgeşte majoritatea oamenilor; ultima judecată (20:7-10)
3. Mireasa, soţia Mielului (retrospectivă în 21:9-22:4)
4. Tronul mare alb (20:11a)
1. Toţi cei înviaţi împărăţesc cu Hristos.
2. Ultima încercare a omului după 1000 de ani de binecuvântare arată: mulţi oameni nu s-au pocăit.
3. Adunarea în împărăţie: ea mijloceşte între cer şi pământ.
4. La trecerea în starea veşnică: judecata tuturor celor necredincioşi.
5. Starea veşnică
21:1-4
Cer nou şi pământ nou
Adunarea este „cortul lui Dumnezeu” cu oamenii (= toţi ceilalţi credincioşi).
Şi Cel care şedea pe tron a spus: „Iată, Eu fac toate noi“.