Categorie: Invataturi biblice
Textul din Deuteronom 8:2 explică de ce a fost necesară pentru Israel pustia: „Domnul, Dumnezeul tău, te-a condus în timpul acestor patruzeci de ani în pustie, ca să te smerească şi să te încerce, ca să-ţi cunoască pornirile inimii". Poporul va fi astfel pus la încercare pentru a ajunge să se cunoască pe sine şi a înţelege bine că nu va putea intra în ţara promisă decât pe temeiul îndurării divine. Într-adevăr, după cum am subliniat mai înainte, dacă scopul principal al existenţei pustiei a fost „să te smerească şi să te încerce" urmărea „să-ţi facă apoi bine" (Deuteronom 8:16 ).
Dumnezeu purtase grijă ca toate să fie puse la punct: poporul era închegat în jurul unui centru religios — chivotul — care mergea înaintea lor în pustie; norul era acolo pentru a-i conduce, trâmbiţele pentru a le da de ştire (cf. Psalmul 32:8 ); în fiecare zi Providenţa divină le trimitea mana; poporul îşi potolea setea bând „dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei". Unsprezece zile ar fi fost de ajuns pentru a ajunge la hotarele ţării (Deuteronom 1:2 ). Şi atunci de ce atâţia ani pierduţi? Numeri 33 ne dă doar numeroase etape ale călătoriei Israelitilor, Cuvântul Domnului reţinând numai nişte nume de locuri. Nimic din toate acestea nu a rămas pentru Dumnezeu, anii respectivi fiind timpul de disciplinare pentru necredinţa copiilor lui Israel.
Capitolele ce urmează din cartea Numeri indică motivele ce au determinat producerea acestei tragedii.
1) Plângerile, cârtirile poporului (Numeri 11:1-3 )
„Poporul a cârtit". De ce s-a plâns poporul? Nu ni se dă niciun motiv, niciun indiciu, dar recunoaştem în această atitudine a sa un lucru de mare actualitate printre noi. După ce primise atâtea binecuvântări, mai avea Israel motive să se plângă, să cârtească? „De ce să se plângă omul cât trăieşte? Fiecare să se plângă mai bine de păcatele lui!" (Plângeri 3:39). Dacă dificultatea cu care ne confruntăm acum este însăşi consecinţa păcatelor şi greşelilor noastre, nu ar trebui tocmai de aceea s-o acceptăm cu umilinţă? Mai mult ca atât: „Cine a spus şi s-a întâmplat ceva fără porunca Domnului?" (Plângeri 3:37). Oare nu Dumnezeu Însuşi este Acela care dirijează fiecare eveniment din viaţa alor Săi, având în vedere adevăratul lor bine? „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu" (Romani 8:28 ).
De ce survin atât de des astfel de nemulţumiri si murmure? Pentru că ba nu ne convine cum este timpul, ba nu ne place mâncarea, ba nu suntem de acord cu împrejurările în care ne aflăm! Şi în felul acesta se ajunge la o obişnuinţă de a ne plânge de orice lucru. Viaţa noastră spirituală slăbeşte, se întunecă. Spiritul de nemulţumire, de cârtire distruge mărturia noastră şi-L dezonorează pe Domnul. „Bucuraţi-vă totdeauna!" zice apostolul Pavel, dar el adaugă imediat: „Rugaţi-vă neîncetat. Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile" (1. Tesaloniceni 5:16-18 ). Aceste trei atitudini sunt interdependente între ele: fără rugăciune, fără mulţumire, nu există bucurie. Bucuria adâncă a unei inimi nu poate izvorî decât din Dumnezeu: „Cel cu inima mulţumită are un ospăţ necurmat" (Proverbele 15:15)'.
Însă nu se poate ajunge la această stare de permanentă şi deplină mulţumire decât în urma unei exersări. Astfel, apostolul Pavel a putut spune: „M-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc" (Filipeni 4:11 ). Lui Timotei, el îi va spune: „Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig" (1. Timotei 6:6 ). Epistola către Evrei subliniază lucrul acesta: „Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El Însuşi a zis: „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi." (Evrei 13:5 ).
„Domnul a auzit" (Numeri 11:1 ; cf. 12:2). Noi nu am fi acordat prea multă importanţă acestor cârtiri, însă Domnul aude şi Se mânie şi, pe temeiul dreptăţii Sale, loveşte poporul: „s-a aprins între ei focul Domnului". Poporul strigă; Moise mijloceşte pentru el; incendiul este oprit. Dar, lucru regretabil, nu intervine nici o judecată de sine, nici o părere de rău, nici un semn de pocăinţă. Să ne mai mirăm atunci că, în versetele următoare, murmurele se reiau si nemulţumirile se accentuează?
2) Pofta (Numeri 11:4-10,13, 18-20, 30-34 )
„O mulţime de oameni de tot felul" (Exod 13:38 ) se suise din Egipt împreună cu copiii lui Israel. După cum se întâmplă de fiecare dată în asemenea cazuri, când în mijlocul poporului lui Dumnezeu se află un amestec de elemente cu totul diferite, influenta lor nu întârzie să se manifeste.
„Adunăturii de oameni care se aflau în mijlocul lui Israel i-a venit pofta." Israeliţii nu aveau nimic de a face cu asemenea oameni şi de aceea nici n-ar fi trebuit să-i primească în mijlocul lor. De fapt ei au resimţit influenţa lor nocivă, începând chiar şi să plângă, spunând: „Cine ne va da carne să mâncăm? Ne aducem aminte de peştii pe care îi mâneam în Egipt, şi care nu ne costau nimic..." (versetele 2-3). De data aceasta, nu este vorba numai de cârtiri, dar şi de lacrimi (versetele 10,13,18). Să fi fost oare chiar atât de bine în Egipt? (cf. Exod 5:13 ). Acolo se găseau — cel puţin aşa pretinde poporul — şase alimente (versetul 5), ca în Asiria ( 18:32 ), pe când „în ţara făgăduinţei erau şapte" (Deuteronom 8:8 ), cifra plinătătii divine în contrast cu insuficienţa omului (şase). Insă trebuie să se caute nişte argumente pentru a justifica murmurele, chiar dacă argumentele invocate sunt foarte şubrede sau eronate. Cu câtă uşurinţă, în momentul când dispare gustul pentru Cuvântul lui Dumnezeu („nu mai este nimic! Ochii noştri nu văd decât mana aceasta"), se caută pretexte spre a justifica lipsa de la adunare şi criza de timp când este vorba de a asculta vocea Domnului. Dorinţele inimii se îndreaptă spre lume, spre lucrurile lumii: „Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el" (1. Ioan 2:15 ).
Pofta te împinge să doreşti ceea ce-ţi lipseşte, lucruri pe care Dumnezeu nu ţi le-a dat în împrejurările în care te afli. De asemenea, poftele te fac să dispreţuieşti darurile lui Dumnezeu: mana, care avea un gust de miere, seamănă acum cu o turtă făcută cu untdelemn, iar ceva mai târziu nu va mai fi decât o hrană proastă (Exod 16:31 ; Numeri 11:8 ; 21:5 ). Să luăm bine seama! Pentru noi nu se pune problema doar a dispreţuirii unei mâncări trupeşti — deşi, vai, şi aceasta se întâmplă adesea — ci este vorba de a nu mai acorda valoarea cuvenită manei cereşti, Christos, pâinea coborâtă din cer (loan 6). Să ne gândim la cei ce, ca urmare a unei acute lipse de Biblii, copiază câteva pagini obţinute de ici-colo sau abia dacă reuşesc să prindă câteva cuvinte la un aparat de radio la care ajung cu greu. Este o vreme de foamete despre care vorbeşte prorocul Amos: „Iată, vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite foamete în ţară, nu foamete de pâine, nici sete de apă, ci foame şi sete după auzirea cuvintelor Domnului. Vor pribegi atunci de la o mare la alta, de la miazănoapte la răsărit, vor umbla istoviţi încoace şi încolo, ca să caute Cuvântul Domnului, şi tot nu-l vor găsi" (Amos 8:11-12 ).
Dacă am constatat că interesul nostru pentru Cuvântul lui Dumnezeu a scăzut, să nu lăsăm lucrurile să decurgă în continuare tot aşa. Este în cauză însăşi comuniunea noastră cu Domnul: probabil că aceasta a fost întreruptă. Nu ne rămâne decât să căutăm reluarea ei. Să ne facem timp —dacă trebuie, câteva ceasuri sau câteva zile chiar — pentru a ne ruga şi a ne cerceta paşii înaintea Lui, pentru ca Domnul să ne poată restabili şi să trezească din nou în inima noastră plăcerea pentru Cuvântul Lui.
De altă parte, să veghem cu toată străşnicia ca nu cumva ceva dăunător şi păcătos să ne preocupe cugetările. Fără îndoială că multe lucruri sunt bune şi folositoare într-un anumit context; dar dacă descoperim, în ceea ce citim, ascultăm sau vedem, nişte lucruri care ne pasionează în mod deosebit, astfel că există pericolul ca acestea să ia locul cuvenit Domnului şi Cuvântului Lui, să avem tăria de caracter pentru a ne debarasa de ele. „Luaţi seama ca nimeni să nu vă fure... după învăţăturile începătoare ale lumii, şi nu după Hristos" (Coloseni 2:8 ). Câţi tineri şi tinere care păreau, la un moment dat, plini de râvnă pentru Domnul şi ataşaţi de lucrurile Sale, nu au fost abătuţi, fie de apariţia unor îndoieli şi semne de întrebare generate de lecturile lor sau infiltrate încetul cu încetul de învăţăturile oamenilor, fie târâţi de poftele cărnii care au crescut prin lucruri pe care le-au văzut sau le-au auzit şi de care nu au „fugit" la momentul oportun (2. Timotei 2:22 ). Însă nimic din toate lucrurile acestea nu a oferit inimii pacea şi satisfacţia aceea profundă care izvorăşte numai din părtăşia cu Acela care a zis: „Cine vine la Mine nu va flămânzi niciodată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată".
În ciuda cârtirilor şi atitudinii dispreţuitoare a poporului Israel, Dumnezeu rămâne credincios promisiunilor Sale. „Când cădea roua noaptea în tabără, cădea şi mana" (versetul 9). Dacă pentru copiii lui Israel era noapte din punct de vedere moral, totuşi roua şi mana cădeau peste tabără. În fiecare zi a pribegirii lor îndelungate, în fiecare dimineaţă mana le era pusă la dispoziţie şi nu a încetat decât a doua zi după intrarea lor în Canaan (Iosua 5:12 ), fiind înlocuită cu grâul ţării.
În cele din urmă, Dumnezeu dă poporului potrivit dorinţelor lor fireşti, arătându-Şi astfel puterea Sa măreaţă, dar rezultatul nu a fost decât dezgust şi dezamăgire: „El le-a dat ce cereau, dar a trimis uscăciune în sufletele lor" (Psalmul 106:15 ). Cu câtă lăcomie au adunat oamenii aceştia prepeliţe: „În tot timpul zilei aceleia şi toată noaptea, şi toată ziua următoare, poporul s-a sculat şi a strâns prepeliţe; cel ce strânsese cel mai puţin avea zece omeri" (cam douăzeci de kilograme!)." — „Cine seamănă în firea păcătoasă, va secera din firea păcătoasă putrezirea" (Galateni 6:8 ). Ce avea să devină peste câteva zile această movilă de prepeliţe, datorită căldurii pustiei? „Au pus locului aceluia numele Chibrot-Hataava, adică Mormintele lăcomiei" (Numeri 11:34 ).
„Dac-ai mulţumi mereu
De tot ce-ţi dă Dumnezeu,
Nu ţi-ar mai rămâne vreme
Pentru a cârti şi-a geme..."
3) Gelozia fi vorbirea de rău (Numeri 12 )
Din trio-ul alcătuit din cei doi fraţi şi sora lor, Mana era cea mai în vârstă. Pe când era fată, ea a vegheat ca să vadă ce are să se întâmple cu micuţul Moise (Exod 2:4,7 ). Ea era prorociţă (Exod 15:20 ). Oare să-şi fi văzut ea ameninţată influenţa din cauza întoarcerii Seforei? (cf. Exod 18:5 şi Numeri 12:1 ). Indiferent care va fi fost motivul, ea reuşeşte să-l atragă pe Aaron de partea ei şi împreună vorbesc împotriva lui Moise: „Oare numai prin Moise vorbeşte Domnul? Nu vorbeşte oare şi prin noi?" (Numeri 12:2 ). Oare „femeia etiopiană" era adevăratul motiv, sau gelozia pusese stăpânire pe inima celor doi? La urma urmei, Moise era mai tânăr decât ei; fratele şi sora erau de părere că Dumnezeu vorbise nu numai prin Moise, dar şi prin ei înşişi. Le era prea greu să recunoască influenta crescândă conferită de Dumnezeu robului Lui. Or, ei ar fi trebuit să-şi dea seama de autoritatea specială pe care i-o acordase Domnul.
Nu se petrec la fel lucrurile de atâtea ori şi în mijlocul nostru? Din gelozie, de necaz, unii încep să vorbească de rău pe cutare sau cutare frate chiar dacă este vorba şi de un slujitor al Domnului. Uneori lucrurile nu sunt împinse la limita extremă, cei în cauză se complac în defăimare, raportând o greşeală reală, dar cu scopul de a desconsidera în ochii interlocutorului pe cel ce a comis-o. Alteori, lucrurile merg şi mai departe, ajungându-se la calomnii, la istorisirea unor falsuri sau exagerări de proporţii. Pagubele aduse prin această comportare sunt irecuperabile. Să admitem că cel ce a păcătuit cu limba lui ar ajunge să-şi dea seama de răul făcut, s-ar umili înaintea Domnului şi ar ajunge chiar să-şi ceară scuze faţă de persoana cu care a discutat (bineînţeles că.În măsura în care s-au clarificat între timp lucrurile şi fără a se duce la cel vorbit de rău, pentru că ar considera că o asemenea mărturisire îl va îndurera şi mai profund) şi ar ruga-o să uite cele discutate. Dar între timp, răul ce a fost semănat îşi va fi făcut lucrarea. Un proverb arab spune că trei lucruri nu pot fi reţinute: săgeata căreia i s-a dat drumul, vorba care a fost rostită şi timpul care zboară. Apostolul lacov avertizează: „Dacă crede cineva că este religios, şi nu-şi înfrânează limba... religia unui astfel de om este zadarnică(!) (Iacov 1:26 ). De altă parte, să ne gândim la efectele distructive pe care le au asupra copiilor noştri defăimările şi criticile pe care sunt siliţi să le audă uneori în căminele noastre.
19:16 face următoarea precizare: „Să nu umbli cu defăimări în poporul tău". Apostolul Petru subliniază gravitatea unei atare situaţii: „Lepădaţi orice defăimare... şi să doriţi laptele duhovnicesc şi curat... dacă aţi gustat în adevăr că bun este Domnul" (1. Petru 2:1-3 ). Acest „dacă în adevăr" pare să pună la îndoială faptul că cineva ar putea gusta bunătatea Domnului şi apoi să se mai dedea la defăimare. Vorbirea de rău izvorăşte dintro inimă în care s-au acumulat anumite nemulţumiri la adresa unuia sau altuia. Ea mai poate fi alimen tată, de asemenea, şi de importanţa pe care ajunge cineva să şi-o atribuie lui însuşi. Apoi Vrăjmaşul ştie atât de bine să pregătească ocazia nimerită pentru rostirea cuvintelor răutăcioase, denigratoare. Adesea unele persoane se erijează in bune cunoscătoare a lucrurilor: „Ştiu eu bine despre ce este vorba!" În multe cazuri, în lipsa unor subiecte serioase de conversaţie, se recurge la bârfirea şi defăimarea altora, iar asemenea „revelaţii" sunt ca nişte „prăjituri" (Proverbele 26:22) pentru cei ce le ascultă! Apostolul Iacov spune: „Limba este un mădular mic... Iată, un foc mic ce pădure mare aprinde!" (Iacov 3:5 ). O minunată promisiune este făcută în Psalmul 15 celui ce nu defăimează cu limba lui: el „va locui în cortul" Domnului. O binecuvântată comuniune cu Domnul lui, pentru cel ce a vegheat asupra buzelor sale. David se ruga astfel: „Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele şi cugetele inimii mele" (Psalmul 19:14 ). Hotărârile personale şi constrângerile exterioare nu pot fi de prea mare ajutor: limba nu poate fi domesticită, îmblânzită. Ceea ce trebuie să fie schimbat, înnoit, transformat este lăuntrul omului. Trebuie să condamnăm gândurile rele care ne împing să defăimăm sau chiar să calomniem pe fratele nostru mai înainte de a se fi prefăcut în cuvinte.
Ţinta vorbirii de rău a fratelui si surorii sale — adică Moise — tace! Dar „Domnul a auzit-o". El îi convoacă pe cei trei la Cortul întâlnirii, apoi El face să stea înaintea Lui numai Aaron şi Mana. Domnul ia apărarea robului Său Moise, credincios în toată casa Lui, cu care El vorbeşte gură către gură şi care vede chipul Domnului. „Cum de nu v-aţi temut deci să vorbiţi împotriva robului Meu?" Domnul S-a aprins de mânie împotriva lor. Şi a plecat... Şi iată că Maria era plină de lepră, albă ca zăpada. Aaron s-a întors spre Maria; şi iată că ea avea lepră.
Prorociţă care cântase laudele Domnului trebuia de acum încolo să fie exclusă din tabără şi să trăiască departe de restul israeliţilor până când moartea avea s-o scape de înfricoşătoarea ei boală. Ce tragedie! Dumnezeu nu tratează cu uşurinţă asemenea lucruri. Conştiinţa lui Aaron si a Mariei se trezesc. Mustraţi de cugetele lor, ei se pocăiesc, Îşi recunosc păcatul şi purtarea lor nechibzuită. Aaron, deşi preot, nu este în stare să se roage el însuşi pentru sora sa. La cererea lui stăruitoare, Moise care abia acum deschide gura pentru prima dată în textul nostru, fără să manifeste cea mai mică umbră de nemulţumire sau răzbunare, strigă către Domnul: „Dumnezeule, Te rog, vindec-o!" Insă disciplina trebuie să-şi urmeze cursul normal. Maria va fi restabilită, însă trebuie, mai înainte de asta, să stea „şapte zile în ruşine", fiind exclusă, afară din tabără. Tot poporul suferă împreună cu ea. El nu va putea pleca înainte ca Maria să fie reprimită. „Cum de nu v-aţi temut deci să vorbiţi împotriva robului Meu?" Oare aceste cuvinte nu răsună si astăzi, adresându-se conştiinţei noastre? Fără îndoială că fiecare slujitor al Domnului are propriile sale lipsuri şi deficienţe (lacov 3:2), dar acesta nu este un motiv care să nu îndreptăţească a le pune în discuţie, a le da în vileag şi a le folosi ca o armă îndreptată împotriva
lor. Dimpotrivă, dragostea este aceea care acoperă greşelile altuia. O inimă plină de această dragoste se adresează Domnului, rugându-L să intervină El pentru a corecta şi a vindeca pe cei în cauză, iar acolo unde situaţia o cere şi o permite, direct celui interesat. Defăimarea slujitorilor lui Dumnezeu sau a fraţilor noştri, oricine ar fi aceştia, nu poate decât să facă să vină peste noi pedeapsa Domnului, să dăuneze părtăşiei noastre cu El, să zădărnicească eforturile slujbei noastre, producând secetă spirituală şi lăstari de amărăciune.
Nu credeţi că ar trebui să privim de aici încolo, cu atenţia cuvenită, acest păcat al defăimării pe care l-am comis de atâtea ori cu atâta uşurinţă? Să nu primim cu nici un chip comentariile defavorabile la adresa cuiva sau să răspundem celor ce le fac ca acel credincios care, auzind criticile rostite la adresa lui, a strigat: „Mă duc să vorbesc cu el despre toate acestea!" Interlocutorul său şi-a schimbat brusc atitudinea şi l-a rugat să se abţină de la una ca asta.
Într-un profund spirit de judecată de sine, să căutăm adevăratele cauze care ne-au determinat să ajungem la defăimare, să le cântărim drept înaintea ochilor lui Dumnezeu şi să acceptăm, dacă trebuie, ruşinea si corecţia necesară.
4) Necredinţa (Numeri 13:1-4 ; 27 - 34 ; 14:1-11 ; 22 - 25 , 36-38)
Israel a ajuns la hotarele Canaanului. Domnul îi promisese o ţară în care curge lapte şi miere. „Iată, zice Moise, că Domnul, Dumnezeul tău, îţi pune ţara înainte; suie-te, ia-o în stăpânire, cum ţi-a spus Domnul, Dumnezeul părinţilor tăi; nu te teme şi nu te înspăimânta" (Deuteronom 1:21 ). Dar poporul se face că nu-l aude, cerând ca nişte oameni să fie trimişi ca să cerceteze ţara, „pentru noi" şi să vadă „dacă este bună sau rea" şi dacă poporul care o locuieşte este „slab sau puternic".
De ce trebuiau să se îndoiască de promisiunea divină? Oare Dumnezeu ar putea să dea alor Săi o ţară rea? Sau nu avea El destulă putere pentru a asigura biruinţa israeliţilor asupra vrăjmaşilor lor, indiferent cât de puternici ar fi fost aceştia? Numai lipsa de credinţă în promisiunea divină a deter minat poporul să dorească trimiterea iscoadelor. Şi Dumnezeu le-a împlinit cererea (Numeri 13:3 ).
Raportul iscoadelor confirmă cele spuse mai înainte de Domnul: „cu adevărat este o ţară în care curge lapte şi miere". Şi au adus ca argument palpabil strugurele uriaş. „Numai că — au adăugat iscoadele — poporul care locuieşte în ţara aceasta este puternic... Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia" (Numeri 13:32 ). Şi iata ca îndoiala face loc necredinţei. Lipsise credinţa in promisiunea lui Dumnezeu, acum israeliţii nu mai credeau nici în posibilitatea cuceririi ţării. Şi necredinţa conduce la revoltă (Numeri 14:4 ) şi face loc dorinţei de a-i ucide cu pietre pe cei ce stăruie în convingerea că Domnul are toată puterea pentru a-i ajuta să pună mâna pe ţară (14.10).
Pasajul din Evrei 3:19 pune degetul pe rană: „Vedem deci că n-au putut să intre din cauza necredinţei" şi în Evrei 4:1 adaugă: „Să ne temem deci ca nu cumva fiind făcută o promisiune pentru intrarea în odihna Lui, nici unul din voi să nu pară că a rămas în urmă"; apoi în versetul 2 se spune: „cuvântul care le-a fost spus nu le-a ajutat la nimic, pentru că n-a găsit credinţă la cei ce l-au auzit".
Din nefericire, ni s-ar putea întâmpla la fel şi nouă în momente de răscruce ale vieţii. Dacă credinţa noastră nu este la lucru, dacă nu ne încredem cu adevărat şi cu toată inima în Dumnezeu, vom alege drumul care să ne despartă de El. De fapt, poporul a nesocotit pe Domnul, cârtind împotriva Sa (14.28) şi au nesocotii ţara promisă (versetul 31). Ce conta înălţimea zidurilor, de vreme ce ele aveau să se prăbuşească la sunetul trâmbiţei! În momentul decisiv, israeliţii nu s-au bizuit pe Domnul, s-au înspăimântat în faţa piedicilor ce li s-au părut de netrecut, nu au înfruntat dificultăţile, au cedat ispitelor Diavolului. Şi viaţa sărăcită din cauza necredinţei se va scurge sub consecinţele dureroase ale neascultării. Exact aşa se întâmplă şi cu noi până în clipa când, prin lucrarea harului divin, ne întoarcem la Dumnezeu şi când, disciplina făcându-şi lucrarea, putem fi restabiliţi spiritualiceşte.
Influenţa câtorva persoane
Au fost suficiente zece iscoade pentru „a face să se moaie inima poporului". Toată adunarea a ridicat glasul şi a început să ţipe. Poporul a plâns toată noaptea aceea, a cârtit împotriva lui Moise, propunând alegerea unei căpetenii şi întoarcerea în Egipt. Oare dacă cei zece inşi ar fi prezentat o dare de seamă bazată pe credinţă, pe încrederea în Dumnezeu, poporul nu s-ar fi comportat cu totul altfel?
Doi oameni care-L cunoşteau bine pe Dumnezeul lor, Caleb şi apoi losua insistă: „Haidem să ne suim... Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în tara aceasta, si ne-o va da". Pentru moment, ei nu primesc decât ameninţarea de a fi ucişi cu pietre. Mulţi ani după aceea, losua va deveni conducătorul poporului în vederea cuceririi ţării, iar Caleb va putea el însuşi să pună mâna pe moştenirea acordată de Domnul (losua 14).
Într-o adunare, sau într-o anumită regiune, influenţa a doi-trei oameni ai credinţei poate fi decisivă pentru binecuvântarea celorlalţi, după cum uneori sunt suficiente câteva persoane pentru a preface în ruine zona afectată de influenţa lor vătămătoare. Este foarte uşor „a înnegri" ţara, a descuraja pe creştinii plini de viaţă, a vorbi de dificultăţi, de renunţări, de împotriviri mai mult decât de ajutorul divin şi de bucuriile pe care le oferă îndurarea divină. Necredinţa unora devine molipsitoare şi pentru alţii.
Caleb era „însufleţit de un alt duh" (Numeri 14:24 ). El aprecia în mod corect darul lui Dumnezeu şi îi îndeamnă pe fraţii săi să şi-l însuşească. Ce bine ar fi ca noi să dovedim, prin viaţa noastră, prin toată comportarea noastră, ce preţ acordăm moştenirii cereşti, singura care rămâne pe vecie!
Hotărârea luată de Dumnezeu, supremul Guvernator
După atâtea plângeri ale poporului, un foc ieşit dinaintea Domnului a mistuit pe cei răzvrătiţi. După dezlănţuirea poftelor carnale, corupţia a luat proporţii şi s-a terminat cu mulţimea de morminte ale lăcomiei. După ce a vorbit împotriva lui Moise, Mana a devenit leproasă. După ce au făcut să cârtească toată adunarea, ca urmare a modului în care au descris ţara făgăduinţei, cele zece iscoade au murit înaintea Domnului sub lovitura unei morţi năpraznice (Numeri 14:37 ) şi tot poporul care a plâns şi s-a răsculat va trebui să moară în pustie: „Trupurile voastre moarte vor cădea în pustia aceasta. Voi toţi a căror numărătoare s-a făcut... şi care aţi cârtit împotriva Mea" (versetul 29). Timp de 40 de ani vor trebui să pribegească în aceste singurătăţi dezolante. Unul după altul, mormintele oamenilor Exodului vor jalona diferitele etape ale pribegiei prin pustie.
Trebuie să repetăm acest principiu divin: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit. Ce seamănă omul, aceea va şi secera" (Galateni 6:7 ).
Poporul vrea să scape cu mare uşurinţă de consecinţele păcatului său. Israeliţii spun cu sânge rece: „Iată-ne! suntem gata să ne suim la locul de care a vorbit Domnul, căci am păcătuit" (Numeri 14:40 ). Moise căuta să-i împiedice, arătându-le că încercând să se suie acum în ţara făgăduinţei ar încălca porunca Domnului, şi că nu le mai rămânea de făcut decât un singur lucru: să accepte cu umilinţă consecinţele inconsecvenţei şi nestatorniciei lor. Dar israeliţii nici nu vor să audă de aşa ceva, ei se îndărătnicesc şi se suie pe vârful muntelui... „Amaleciţii şi canaaniţii i-au tăiat în bucăţi până la Horma" (versetul 45).
Este greu să te pleci sub disciplina lui Dumnezeu, dar tocmai aceasta este dovada veritabilă a unei reale umilinţe.
Învăţătura pe care o desprindem din evenimentele petrecute la Cades
Această etapă decisivă a pustiei oferă celor credincioşi o învăţătură de o semnificaţie cu totul aparte. Pastele şi trecerea Mării Roşii corespund pentru noi cu ispăşirea păcatelor noastre şi eliberarea de sub puterea lui Satan prin actul răscumpărării. Convertirea, întoarcerea la Dumnezeu si credinţa în Domnul Isus Christos ne eliberează de sub stăpânirea Vrăjmaşului şi a lumii şi ne aduc în pustie, pe drumul voii lui Dumnezeu. Aici, sufletul nostru experimentează purtarea de grijă a Domnului, bunătatea şi puterea Sa, dar, de asemenea, învăţăm să ne cunoaştem pe noi înşine. Totuşi, nu este normal ca viaţa creştină să decurgă mereu cu suişuri si coborâşuri. Nu o alternantă de căderi şi regrete. Viaţa de credinţă se desfăşoară, de asemenea, în Canaan, de cealaltă parte a Iordanului (moartea noastră împreună cu Hristos), pe terenul învierii împreună cu El, fiind deplin conştienţi că în El am devenit plăcuţi înaintea lui Dumnezeu şi, de asemenea, de faptul (minunat, dar real pentru credinţa noastră) că şi Hristos este în noi (Ioan 14:20 ; Galateni 2:20 ). Este tocmai ex perienţa relatată în Romani 6 - 8 şi care ne aduce la „umblarea sub călăuzirea Duhului", „eliberaţi de păcat şi supuşi lui Dumnezeu", morţi „în ce priveşte Legea, ca să fim ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta ca să aducem roadă pentru Dumnezeu" Această viată de credinţă cere lepădare de noi înşine, acest „daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi" (Romani 6:13 ), predarea întregii noastre fiinţe în mâinile Domnului. Or, tocmai în acest punct mulţi creştini falimentează: ei dau înapoi, evită sacrificiile, şi întorcând spatele „ţării", o iau înapoi spre pustie, pierzând binecuvântarea ce ne fusese pusă la dispoziţie. Suntem noi oare nişte mlădiţe care aduc multă roadă, sau dintre acelea care abia dacă au câte un strugure? Poziţia noastră în această privinţă este determinată de felul în care aplicăm în viaţa de toate zilele ceea ce implică „rămânerea în viaţă" (Ioan 15 ).
5) Mândria fi răzvrătirea (Numeri 16:1-15, 27-35 )
Mândria este însuşi păcatul Diavolului (1. Timotei 3:6 ). „Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu... mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt" (Isaia 14:13-14 ). Vrăjmaşul ştia mai dinainte că, insuflându-i mândrie lui Core, avea să facă ravagii în mijlocul poporului.
Fiu al lui Levi prin Chehat, Core „s-a ridicat în mintea lui" (Numeri 16:1 ); nemulţumit de a fi doar levit şi a face slujba în Cort, el doreşte să aibă şi preoţia (versetul 10). Vrea un loc pe care Dumnezeu nu i l-a acordat. în capitolul nostru, Aaron reprezintă pe Hristos ca preot; deci, a dori o altă slujbă înseamnă a voi să iei locul lui Christos. În creştinism, toţi credincioşii sunt preoţi, dar Unul singur este Marele nostru Preot, Mijlocitor între Dumnezeu si oameni, Omul Hristos Isus. Nici un credincios nu trebuie să se ridice mai presus de fraţii săi şi să pretindă a fi intermediar între poporul lui Dumnezeu şi Dumnezeu însuşi. Gravitatea faptei lui Core se măsoară cu rigoarea pedepsei de care a fost urmată.
El atrage de partea sa două sute cincizeci de oameni, dintre fruntaşii adunării, oameni cu nume. Moise face totul pentru a-l convinge de eroarea calculelor sale. El vorbeşte şi celor ce se îmbulzesc contra lui şi contra lui Aaron şi merge personal ca să stea de vorbă cu Core (versetul 8). 'Iotul însă este zadarnic. Moise capătă harul de a putea încredinţa totul în mâna lui Dumnezeu, lăsându-L pe El să decidă, prin proba tămâiei (versetul 7), care este omul pe care l-a ales El.
Simultan cu răscoala lui Core, care avea un caracter „religios", se produce şi o rebeliune „civilă" din partea lui Datan, Abiram şi On, fii ai lui Ruben, care se ridică împotriva autorităţii lui Moise: „Vrei să mai şi stăpâneşti peste noi?" Aici Moise este un tip al lui Hristos, nu ca preot, ci ca Domn. Mai aroganţi decât Core, cei doi rubeniţi Datan şi Abiram refuză chiar să stea de vorbă cu Moise (versetul 12). Aceştia îi impută lui eşecul intrării în Canaan (versetul 14) şi, refuzând orice ofertă, ajung să sfideze întreg poporul, stând la uşa corturilor lor cu soţiile, copiii si pruncii lor (versetul 27).
Nu mai rămăsese nici un mijloc neutilizat. Singurul remediu era pedeapsa lui Dumnezeu şi, vai, cât de teribilă avea să fie aceasta!
Core convocase contra lui Moise şi a lui Aaron, la Cortul întâlnirii, toată adunarea copiilor lui Israel. În momentul decisiv se arată gloria Domnului. El cere lui Moise şi lui Aaron să se despartă de restul adunării spre a o nimici într-o clipă, însă cei doi fraţi mijlocesc cu multă pricepere pentru popor: „Un singur om a păcătuit, şi să te mânii împotriva întregii adunări?" principiu solemn, pentru că dacă adunarea ar fi acoperit răzvrătirea lui Core, ea ar fi fost în întregime antrenată sub judecata divină. La porunca Domnului: „Daţi-vă la o parte din preajma locuinţei lui Core, Datan şi Abiram", israeliţii se supun. într-o ultimă încercare de a-i salva, Moise se ridică şi merge către aceşti oameni răzvrătiţi. În timp ce poporul face un cerc mare împrejurul locuinţelor lor, pe neaşteptate „pământul şi-a deschis gura şi i-a înghiţit, pe ei şi casele lor". În sfântul locaş, „a ieşit un foc de la Domnul şi a mistuit pe cei două sute cincizeci de oameni care aduceau tămâia".
Israel însă, în loc să tragă învăţămintele cuvenite din această dureroasă întâmplare, nu mai târziu decât chiar a doua zi, se răscoală din nou şi murmură contra lui Moise şi a lui Aaron, acuzându-i de a fi omorât pe poporul Domnului (versetul 41). Se dezlănţuie o urgie din partea Domnului. Numai intervenţia lui Aaron, preotul care aduce tămâie, stând în picioare între cei morţi şi cei vii — minunat tip al lui Christos Mijlocitorul — face să înceteze urgia şi să fie cruţată rămăşiţa poporului, Încă odată se va arăta, în toată strălucirea lui, harul lui Dumnezeu, însă nu fără ca sfinţenia şi dreptatea Lui să fie satisfăcute.
„Mândria merge înaintea pieirii, şi un duh îngâmfat înaintea căderii" (Proverbele 16:18). Totuşi, în mijlocul acestei scene grozave, licăreşte o rază de lumină: „Fiii lui Core n-au murit" (Numeri 26:11 ). Oare de ce au fost ei cruţaţi? Nu ştim, şi nu putem face altceva decât să repetăm cuvintele lui Avraam: „Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?" Mai târziu, fiii lui Core vor compune psalmi care vor sluji, de-a lungul veacurilor, la consolarea şi edificarea credincioşilor şi pentru gloria Aceluia despre care au putut ei să spună: „Tu eşti cel mai frumos dintre fiii oamenilor; harul este turnat pe buzele tale. De aceea te-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie" (Psalmul 45:2 ). Devenind beneficiarii unui har deosebit, ei au învăţat să cunoască pe Acela care era singura sursă a acestui har.
6) Setea (Numeri 20:2-5 )
Ne apropiem de sfârşitul celor patruzeci de ani de pribegie prin pustie. Seminţiile lui Israel au călătorit timp de 38 de ani pentru a ajunge, în cele din urmă, iarăşi la Cades (versetul 1). Majoritatea celor ce ieşiseră din Egipt la vârsta de 20 de ani muriseră. O nouă generaţie le-a luat locul. Oare vor fi aceştia mai buni ca părinţii lor? În Egipt, ei au trăit sub opresiune şi în ignoranţă, dar în pustie, fiii lor au fost instruiţi de Moise, au primit Legea, au văzut minunile făcute de Domnul spre binele lor. De asemenea, măsurile disciplinare aplicate de Dumnezeu au constituit pentru dânşii un avertisment.
Şi acum, această nouă generaţie va trebui să fie supusă unui test. El va fi setea. Desigur, o încercare dură, fie ea de natură fizică sau spirituală. „Carnea" copiilor, ca şi aceea a părinţilor, nu s-a schimbat. Poporul devine certăreţ şi-l bombardează pe Moise cu întrebări: De ce? De ce? şi iar: De ce? ajungând chiar să-şi exprime regretul că nu a pierit odată cu fraţii lor care muriseră înaintea Domnului.
În mai multe locuri din Cuvântul lui Dumnezeu se poate vedea că El îngăduie setea. Astfel, în Geneza 21:15-16 , Agar epuizează repede resursele din burduful său, simbol al rezervelor omeneşti atât de precare pe drumul vieţii. Ea plânge şi copilul strigă. Dumnezeu îi deschide ochii. La izvorul de apă care-i este arătat, ea îşi potoleşte setea, cum o făcuse altădată la Beer Lahai-Roi, fântâna Celui Viu care mă vede (Geneza 16:14 ).
Epuizat de lupta contra vrăjmaşului, Samson este doborât de sete şi strigă la Dumnezeu (Judecători 15:18 ). Domnul îi răspunde, despicând stânca din care va ieşi apa. Şi Samson îşi astâmpără setea la En-Hacore, izvorul celui ce strigă.
Si Domnul Isus a cunoscut setea. La fântâna de la Sihar, ostenit de călătorie, cere apă unei femei samaritence, El, Creatorul tuturor lucrurilor. Dar mai ales, pe cruce, când limba I se lipise de cerul gurii (Psalmul 22:15 ), El a trebuit să strige: „Mi-e sete!"
Acum, din pricina lucrării Sale de răscumpărare aduse la îndeplinire pe Golgota, El repetă fiecărui suflet omenesc: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea" (Ioan 7:37 ). „Cine crede în Mine nu va înseta niciodată" (Ioan 6:35 ).
Dumnezeu poate îngădui setea, pentru a ne determina să bem, nu o singură dată, ci în toate zilele vieţii noastre. Nu numai că vom fi săturaţi, dar Domnul adaugă: "Apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică" (Ioan 4:14 ); „din inima lui vor curge râuri de apă vie" (Ioan 7:38 ). În felul acesta, va ţâşni către Dumnezeu închinarea inimilor noastre şi va curge spre fraţii noştri binecuvântarea produsă de Duhul Sfânt.
7) Descurajarea (Numeri 214 - 7 )
Reamintind începutul mersului în pustie al copiilor lui Israel, Ieremia zice din partea Domnului: „Mi-aduc aminte de dragostea pe care o aveai când erai tânără, de iubirea ta când erai logodită, când Mă urmai în pustie, într-un pământ nesemănat. Atunci Israel era închinat Domnului, era cele dintâi roade ale lui" (leremia 2:2). Dar anii au trecut; ataşamentul de la început a făcut loc murmurelor, plângerilor, nemulţumirilor şi chiar răzvrătirii: „Dar poporul Meu n-a ascultat glasul Meu, Israel nu M-a voit... O! de M-ar asculta poporul Meu, ...l-aş hrăni cu cel mai bun grâu şi l-aş sătura cu miere din stâncă" (Psalmul 81:11-16 ).
Drumul este lung. Mai trebuie de făcut „turul ţării Edomului." Să ne mire oare faptul că poporul şi-a pierdut răbdarea pe drum? Această descurajare l-a determinat să vorbească împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise, să întrebe iarăşi: De ce? Şi să adauge, vorbind despre mană: „Ni s-a scârbit sufletul de această hrană proastă" Ceea ce numeau ei „hrană proastă" ÎI reprezenta, totuşi, pe Christos, Pâinea vie care S-a coborât din cer.
Când inima omului nu mai are loc pentru Christos, ea rămâne goală şi Satan se grăbeşte s-o umple.
Domnul îi va pedepsi pe israeliţi şi-i va face să simtă răutatea vrăjmaşului care se strecoară prin intermediul cărnii: nişte şerpi înfocaţi îi muşcă şi-i chinuie. în chipul acesta, Domnul vrea să-i aducă pe israeliţi să spună, pentru prima oară cu toată sinceritatea, aceste cuvinte: „Am păcătuit".
Oare există şi credincioşi care nu s-au descurajat niciodată? Caleb este un exemplu de felul acesta în Vechiul Testament. De-a lungul unei cariere care a inclus un mare număr de ani, „a urmat în totul voia Domnului" (losua 149). Insă putem ajunge osteniţi de călătorie. Si Domnul Isus a fost ostenit.
Putem fi trântiţi jos chiar, după cum spune apostolul Pavel (2. Corinteni 4:9 ). Dar descurajarea merge mai departe, cauza ei fiind lipsa de credinţă, ceea ce constituie un păcat. Ea corespunde unei stări lăuntrice când a fost pierdut din vedere „Cel ce este nevăzut". Cel descurajat este pe punctul de a da înapoi şi a întreba: Ce rost mai are? atunci când se confruntă cu împotriviri, decepţii sau monotonia călătoriei.
Ce-i de făcut? „Dacă slăbeşti în ziua necazului, mică îţi este puterea" (Proverbele 24:10). Există riscul de a-şi pierde cineva curajul când este mustrat de Domnul, după Evrei 12:5 . Se ştie că „bucuria Domnului va fi tăria voastră" (Neemia 8:10 ). Când cineva a pierdut şi bucuria aceasta, nu-i mai rămâne decât un singur remediu: „Uitaţi vă cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre" (Evrei 12:3 ). Cât priveşte pe Moise, s-a putut spune despre el că „a rămas neclintit ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut" (Evrei 11:27 ). „Uitaţi-vă cu luare aminte la Cel ce a suferit" nu înseamnă a comenta, ci a privi cu toată atenţia, a medita îndelung.
Procedând astfel, se va putea judeca, în mod corect, păcatul lipsei de credinţă, de încredere în Dumnezeu, vina de a se fi lăsat purtat de vântul împrejurărilor sau a fi cedat împotrivirilor. In chipul acesta, vom putea învăţa să descoperim mâna Domnului în tot ce ni se întâmplă şi încredinţândune pe „braţele veşnice" vom dobândi harul unei credinţe întărite. Cel ce a trecut prin asemenea experienţe este în măsură să „întărească mâinile obosite şi genunchii slăbiţi" (Evrei 12:12 ), lucru pe care l-a făcut Pavel pe corabia ameninţată de naufragiu (Faptele Apostolilor 27 ). La fel au procedat fraţii din Roma cu Pavel pe când, ca întemniţat obosit şi epuizat de călătoria dificilă, se apropia de acest oraş pe care dorise atât de mult să-l vadă: „...ne-au ieşit înainte... fraţii... Când i-a văzut Pavel, a mulţumit lui Dumnezeu si s-a îmbărbătat."
8) Depravarea (Numeri 25:1-5 ; Apocalipsa 2:14 )
O pagină neagră în Cuvântul lui Dumnezeu, o pagină întunecată din istoria lui Israel, dar care a fost scrisă pentru avertizarea noastră. In domeniul acesta, mai mult decât în oricare altul rămâne valabil îndemnul apostolului: „Celui ce i se pare că stă în picioare, să ia seama să nu cadă" Să nu zicem niciodată: „Aşa ceva nu mi se poate întâmpla mie!" Pentru a nu aluneca pe o pantă fără posibilitate de întoarcere, avem mare nevoie de puterea lui Dumnezeu şi, de asemenea, de o veghere neîntreruptă din partea noastră.
Israel se află în ultima etapă a călătoriei spre Canaan. Locuia la Sitim, de unde, sub conducerea lui Iosua, avea să se pună în mişcare pentru a trece Iordanul. In ciuda tuturor căderilor şi rătăcirilor produse în cursul lungii sale călătorii, Israel nu a putut fi nimicit de Satan ca naţiune. Şi nu numai că Diavolul nu l-a putut distruge, dar nu a reuşit să-l amăgească în aşa fel încât să-l nimicească prin judecăţile divine. Blestemul pe care Balaam ar fi vrut să-1 rostească, în schimbul unei răsplăţi, a fost schimbat în binecuvântare. Ce ar fi putut născoci acest om rău, la instigarea vrăjmaşului, pentru a contribui la pieirea poporului lui Dumnezeu şi a-şi merita mult râvnita plată? Balaam a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea fiilor lui Israel ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor şi să comită adulter (Apocalipsa 2 .14). În Numeri 25 nu este menţionat Balaam pe nume, dar el acţiona din umbră, acoperind maşinaţiile nimicitoare. Să nu uităm că Vrăjmaşul sufletelor noastre lucrează şi astăzi după aceleaşi metode.
„Poporul a început..." Ce va fi fost acest început? Copiii lui Israel au acceptat invitaţia fetelor lui Moab de a participa la jertfele dumnezeilor lor şi a ieşi cu ele. Rezultatul? „Poporul a mâncat şi s-a închinat până la pământ înaintea dumnezeilor lor. Şi Israel s-a alipit de Baal-Peor". Invitaţia iniţială păruse foarte plăcută, însă drumul acesta a condus rapid spre prăpastie.
Să luăm seama, să fim foarte circumspecţi la toate invitaţiile lumii. Dina, fiica lui Iacob, crezuse iniţial că nu face decât o vizită de curtoazie fiicelor Sihemului (Geneza 34 ), însă peste foarte puţin timp ea avea să târască la nenorocire, nu numai pe acela în ochii căruia a căpătat trecere, dar întreaga cetate şi chiar propria sa familie.
Mânia Domnului se aprinde contra lui Israel. Căpeteniile poporului trebuie să fie spânzurate înaintea Lui. Judecătorii trebuie să-i ucidă pe bărbaţii care s-au alipit de Baal-Peor. Fineas străpunge cu suliţa femeia necurată şi pe acela dintre conducătorii seminţiei lui Simeon care comiseseră un ultraj sub ochii poporului. Numărul celor ce au murit atunci ca urmare a unei urgii trimise de Dumnezeu s-a ridicat la douăzeci şi patru de mii. Relaţiile ulterioare dintre Madian si Israel nu au fost acelea de prietenie şi colaborare, ci ostilitate şi război (Numeri 25:17 şi capitolul 31).
Seminţia lui Simeon (25:14), decimată, se va pomeni, cu prilejul celei de a doua numărători (26:14), redusă la douăzeci şi două de mii două sute de oameni fată de cei cincizeci si nouă de mii trei sute rezultaţi la recensământul de la Sinai, cu gravă consecinţă a diminuării moştenirii: „celor ce sunt în număr mai mic să le dai o parte mai mică" (26:54). Un asemenea exemplu îşi păstrează profundă însemnătate când ne gândim la „cunună", la răsplătirea promisă în cer celor care vor fi rămas credincioşi până la capăt.
Am putea oare să susţinem că astăzi lucrurile s-au schimbat, că relaţiile dintre tineri şi tinere au căpătat alte dimensiuni şi că trebuie să ne acomo dăm cursului timpului? Textul din Efeseni 5:5-6 este categoric în această privinţă: „Nimeni să nu vă înşele cu cuvinte deşerte, căci din cauza acestor lucruri mânia lui Dumnezeu vine peste fiii neascultării". („Să vă înşele cu vorbe „deşarte" vrea să spună: „a face să credeţi că aceste procedee nu sunt atât de grave"). Chiar şi în economia harului, sfinţenia lui Dumnezeu nu a suferit nici o modificare. Tot ce ţine de actul procreării, fiind perfect natural la locul său, îşi păstrează caracterul sacru.
Proverbele 5:13-14; 6:24-35 şi 7 ne dau, în privinţa aceasta, avertismente ce merită să ne retină atenţia. Nu zadarnic Cuvântul lui Dumnezeu, pune în gardă pe un tânăr cu privire la „femeia străină". La început, totul este de miere, totul este dulce, dar „la urmă este amară ca pelinul". Vrăjmaşul sufletelor noastre este foarte viclean: dacă nu a reuşit să ne abată inimile de la Domnul prin orgoliu sau descurajare, dacă nu ne-am lăsat antrenaţi în cârtiri, nemulţumiri sau defăimări, el caută alte mijloace prin care să ne distrugă. De aceea, Cuvântul Domnului spune: „Depărtează-te de drumul care duce la ea, şi nu te apropia de uşa casei sale" O aşa-zisă experienţă nevinovată, o tentativă de a umple un timp mort poate duce pe cineva mult mai departe decât s-ar putea crede la prima vedere. Dacă-i dăm Diavolului un deget, el se va grăbi să ne prindă toată mâna. Deseori s-au putut vedea consecinţele dezastruoase ale jocului cu păcatul. Altfel, bunurile materiale câştigate cu trudă ajung să sature pe străini (Proverbele 5:10), trupul atins de boală „se istoveşte" (versetul 11), apoi câte regrete amare de a nu fi ascultat glasul binevoitor al învăţătorilor si sfaturilor si de a ajunge pe punctul „de a se nenoroci de tot în mijlocul poporului şi adunării" (versetele 12-14). Ce contrast fericit ne oferă versetele 15-19 din Proverbele 5! Căci Dumnezeu doreşte fericirea alor Săi. Ferice de cel ce poate întemeia un cămin cu aceea pe care a primit-o din mâna Domnului şi pentru care s-a păstrat curat!
9) Inimile împărţite (Numeri 32:1-8, 14-19, 23-27 ; Iosua 1:12-16 ; 22:9,19,24 )
Istorisirea pe care ne-a păstrat-o Duhul Sfânt în Cuvântul Domnului cu privire la fiii lui Ruben şi ai lui Gad constituie tabloul unuia din pericolele cele mai actuale care ameninţă familiile noastre. Aceste seminţii ale lui Israel dispuneau de turme însemnate şi constată că ţara Galaadului era o regiune foarte potrivită pentru ei şi turmele lor. De ce nu s-ar instala acolo? Mai ales că Domnul lovise pe locuitorii Galaadului, smerindu-i înaintea lui Israel. Şi fără să-L întrebe pe Domnul, rubeniţii şi gadiţii îi spun lui Moise: „Să se dea ţara aceasta în stăpânirea robilor tăi, şi să nu trecem peste Iordan" (Numeri 32:5 ).
Care puteau fi consecinţele unei asemenea alegeri? Gad şi Ruben riscau să descurajeze pe copiii lui Israel de a intra în ţara pe care le-o dăduse Domnul (versetul 7). Fapta lor era de natură să primejduiască însăşi existenţa naţională a poporului ales (versetul 15). Celor două seminţii li se alătură şi o jumătate a seminţiei lui Manase. Când bărbaţii din cele două seminţii şi jumătate, în stare să poarte armele, se angajează să participe la cucerirea ţinuturilor de dincolo de Iordan, urmează mai întâi să-şi instaleze familiile în Galaad, trăind despărţiţi de acestea timp îndelungat: „Pruncii noştri, soţiile, turmele noastre si toate vitele noastre vor rămâne în cetăţile Galaadului, iar robii tăi, toţi înarmaţi pentru război, vor merge să se lupte înaintea Domnului" (versetele 26,27). In chipul acesta, numai părinţii trec Iordanul şi trăiesc bucuria cuceririi ţării. Ei luptă alături de fraţii lor şi ţin până la capăt anagajamentul pe care şi l-au asumat (Iosua 22:3 ), dar Vrăjmaşul a reuşit să separe familiile! Astfel, soţiile, copiii şi tinerii rămaşi în Galaad nu au trecut Iordanul împreună cu chivotul Domnului şi nu au trăit peripeţiile legate de cucerirea ţării. Bine instalaţi de partea cealaltă a frontierei, ei se bucură doar de binecuvântările providenţei divine. Şi atâta tot. Care este situaţia astăzi? Oare nu există două feluri de creştini? Unii „parţiali", care apreciază purtarea de grijă a lui Dumnezeu, sprijinul Lui, ajutorul Lui, binecuvântările pământeşti care corespund cu ceea ce a însemnat pentru rubeniţi şi gadiţi pustia şi apoi însuşi Galaadul. Ei sunt mulţumiţi că au fost mântuiţi, că au avut parte de numeroase binefaceri din partea lui Dumnezeu, dar nu s-au predat niciodată Domnului „ca vii din morţi cum erau" (Romani 6 şi 12). Aceşti creştini ignoră semnificaţia îndemnului lui Christos: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu".
Adevărata viaţă creştină implică ceea ce simbolizează Iordanul şi ţara făgăduinţei: înţelegând, prin credinţă, moartea şi învierea noastră împreună cu Hristos, apucând această viaţă nouă, viaţă din belşug, care nu poate fi trăită decât prin credinţă şi însuşindu-ne binecuvântările spirituale date de Dumnezeu. Vom întâmpina lupte, experienţe, necazuri şi greutăţi, dar ca unii care am înviat împreună cu Christos, să căutăm lucrurile de sus, să ne gândim nu la cele de pe pământ, ci la cele de sus. Vom sti că avem în ceruri o moştenire nestricăcioasă, care nu se poate veşteji şi care este păstrată pentru noi. Vom putea intra în sfântul locaş, unde se află chivotul Domnului, spre a ne închina Lui şi a-L adora.
În Iosua 22 se relatează apariţia unui moment tragic şi decisiv. Părinţii au luptat şi au cucerit ţara alături de fraţii lor. Ce vor face ei acum: se vor întoarce la familiile lor în Galaad „lăsând pe copiii lui Israel la Silo, în ţara Canaanului, ca să se ducă în ţara Galaadului, care era moşia lor" (Iosua 22:9 ), sau vor aduce şi familiile lor, aflate până acum în Galaad, potrivit sfatului lui Fineas: „treceţi în ţara care este moşia Domnului, unde este aşezată locuinţa Domnului, şi aşezaţi-vă în mijlocul nostru" (versetul 19)? Cum se întâmplă în cele mai multe cazuri în timpul nostru, nici de data aceasta nu părinţii mai „spirituali" au prevalat asupra familiilor lor, ci familiile s-au impus capilor lor!
Si aceştia se întorc în Galaad, dar ei realizează foarte curând pericolul ce le ameninţă copiii, şi ridică pe malul Iordanului un altar impunător, nu pentru a aduce pe el jertfe, ci pentru a dovedi că ei păstrează formele cultului Domnului (versetele 26, 27). Cei ce aplică azi acelaşi principiu nu dau cu totul la o parte Cuvântul lui Dumnezeu; ei îl mai citesc din când în când, se roagă la masă, mai merg şi la adunare când este un prilej deosebit, dar inima lor nu participă la toate acestea. Puterea vieţii a dispărut. După o generaţie — două de felul acesta, ce mai rămâne din toată credinţa de odinioară? Fără îndoială că nu noi dăm viaţa veşnică copiilor noştri, ci aceasta este opera lui Dumnezeu, însă tot atât de adevărat este că noi putem fi nişte piedici serioase în calea acestei opere divine prin atitudinea noastră, prin interesul nostru faţă de lucrurile lumii, prin lipsa noastră de râvnă pentru Domnul. Copiii vor observa cu mare uşurinţă dacă părinţii „preţuiesc ţara" sau nu.
Cât priveşte pe tineri, este bine ca ei să nu uite următorul lucru: Nu faptul că au fost crescuţi şi educaţi într-o casă creştină îi va face „să treacă Iordanul." Fiecare tânăr în parte trebuie să ia personal decizia aceasta de a trece Iordanul, sub privirile Domnului, urmând chivotul de-a curmezişul apelor morţii. Dacă nu are loc o naştere din nou, o înnoire spirituală pentru fiecare membru al fiecărei generaţii, vom rămâne doar cu o tradiţie şi cu nişte forme care cu timpul vor dispare şi ele.
sursa: https://comori.org/